Cum ți se schimbă viața de student român, când lucrezi la un hypermarket

În timp ce studenții bucureșteni au la îndemână o varietate de job-uri din care să aleagă pe timpul facultății, în provincie nu există atât de multă flexibilitate. Evident că există și-n orașele mari multinaționale care angajează studenți ca interni, operatori call center, operatori support clienți și alte poziții cu denumiri sofisticate, dar sunt puține față de miile de studenți.

După multe încercări și interviuri eșuate, ajuns la capătul puterilor, ajungi inevitabil la ultimele verigi ale lanțului trofic profesional: hypermarket, turism sau comerț.

Eu am avut de ales între a fi gestionar (cuvânt frumos pentru hamal) la o firmă de transport și casier la un hypermarket dintr-un mall. Am ales varianta din urmă pentru că mi s-a oferit un program flexibil în funcție de orarul meu de la facultate și nu părea atât de greu să scanezi produse și să încasezi bani câteva ore pe zi.

Munca te ajută să ieși din starea de letargie eternă, indiferent de locul în care lucrezi. Doar pentru faptul că nu poți să-ți bagi picioarele când ai tu chef, că trebuie să fii acolo niște ore pe săptămână ca să primești bani.

Ce e ok la retail e că-ți faci singur cât de cât programul. Eu am lucrat pe o normă de 30 de ore pe săptămână. Lucram în week-end 14 ore și în restul săptămânii 16 ore, cu două zile libere. Eram doar după-amiaza, până seara la zece juma', că sunt și anul I la facultate, la Contabilitate. Și chiar mi-a mers, am trecut sesiunea cu note de 8. E adevărat că nu-i fizică nucleară, dar tot am luat examenele cu tot cu jobul ăsta, deci probabil merge și pentru tine.

În momentul în care tu stai 50 ore pe săptămână ca să te joci LOL, evident că nu-ți arde să mergi la școală sau să ieși în oraș să socializezi. La dracu', te plângi că ai de mers câteva ore pe săptămână la facultate și trage lumea de tine să ieși la o bere.

Devii dependent de stagnare, îți creezi o bulă și nici măcar cei mai buni prieteni ai tăi nu o să poată să te mai scoată din zona de confort. De asta munca, orice fel de muncă, te ajută. Pentru că o să-ți iasă rapid cuvintele „n-am chef" din vocabular. Primele săptămâni o să fie Hunger Games, nu te mint, mai ales dacă n-ai mai lucrat niciodată în viața ta. Dar, după ce începi să ai un program stabil, o anumită continuitate în viața ta, o să vezi cât de dulci sunt roadele muncii tale.

O să vezi cum poți să înveți o carte în două zile când unii colegi n-au putut s-o învețe într-un semestru, pentru că ai mintea ageră, ești treaz, ești pe film, nu dormi pe tine. Înveți să faci time management și task management pe pielea ta mai bine decât ai putea învăța la un milion de work-shop-uri (sau din citit bullshiturile alea despre dezvoltare personală). Stres în sesiune? Stai să vezi cum e să fii casier în perioada sărbătorilor în România.

Primul salariu nu se uită niciodată. Lista de dorințe este arhiplină. Acum poți să-ți faci un tatuaj sau să bei trei nopți la rând (că ziua ești la muncă), pentru că nu mai ai nevoie de acordul și, most important, de banii părinților. Sigur, toată viața ta ai spus fraza aia stupidă „îs banii mei, fac ce vreau cu ei", dar undeva, în adâncul tău, știai că nu e adevărat. Ei bine, acum poți să o spui tare și răspicat pentru că acum chiar se întâmplă.

Dintr-un salariu de șapte-opt sute de lei (Nu uita de bonuri!) sau mai puțin poate nu reușești să-ți acoperi chiar toate cheltuielile, tot ai nevoie de o anumită susținere a părinților, dar măcar poți să te dai rebel pe banii tăi. E destul de penibil să mergi la curve pe banii părinților, de exemplu. E penibil în general să faci chestii pe care părinții ți le interzic pe banii lor. Dar acum poți să faci ce vrei cu banii tăi, că nu mai pot să-ți taie porția lunară de cash.

N-o să mai răspunzi niciodată: „Mai nimic, stau degeaba…" când te întreabă lumea ce faci, dacă bagi și job și facultate. Timpul liber devine o resursă foarte limitată, iar alea câteva ore libere într-o dimineață de marți prind proporții colosale.

Ai vrea să dai un meci de LOL, dar știi că mâine ai un parțial și te-ai mai gândit să înveți și niște trick-uri noi la chitară sau să ieși un pic cu skate-ul în parc. Și parcă ar merge și o cafea cu colega aia bună. Ai fi surprins să afli câte poți să faci în niște amărâte de ore, când abia crapă de ziuă.

Da, știu și eu cum e să bei o cafea și să fumezi un pachet de țigări în timp ce te uiți aproape obsesiv pe timeline-ul de pe FB timp de trei-patru ore. Ore futute, aruncate în neantul universului, în care n-ai făcut absolut nimic productiv, nimic care să te ducă cu un pas mai aproape de visurile tale, de idealurile tale. Dar atunci când știi că, din 24 de ore, șase le dormi, șapte le muncești, șase ești la facultate și două le pierzi pe drumuri, apreciezi orice oră care-ți rămâne.

Începi să-ți pui o întrebare esențială pentru orice om care își dorește succes în lumea asta: care sunt prioritățile mele? Mai ales dacă nu ți-ai mai pus întrebarea asta de când ai dat Bacul. Nu am fost rezultatul acțiunilor mele, ci am fost o consecință a factorilor exteriori care făceau ce voiau din mine. După ce am învățat valoarea timpului pe pielea mea, am reușit să scap de chestiile care mă țineau pe loc.

Niciun sfat sau training nu te poate pregăti pentru avalanșa de dubioșenii pe care o să le pățești sau o să le vezi când ești casier într-un hypermarket. Românii sunt un tip aparte de consumatori. Comunismul i-a lăsat cu un apetit neobișnuit pentru shopping.

Aveam clienți fideli pe care îi vedeam trei-patru zile pe săptămână în magazin cu cărucioare pline. Mă întrebam când mai au timp să lucreze, ca să-și permită să facă cumpărături de sute de lei aproape zilnic. Dar, dacă am învățat un lucru despre clienții români, este că mulți dintre ei sunt morți pe interior. E absolut trist că majoritatea oamenilor privesc ieșirea la cumpărături, consumerismul ăsta odios, ca o formă de entertainment.

Unora li se dilata pupila când aruncau produse în coș de zici că-și injectau heroină direct în gât. Dacă un produs avea o problemă gen cod de bare lipsă sau prețul greșit și trebuia chemat un manager de pe raion să rezolve problema, lucrurile deveneau mai dramatice decât în visele lui Florin Piersic.

Amenințări cu OPC-ul, amenințări cu televiziunile de știri, injurii și atacuri la persoană, o criză de isterie în toată frumusețea. Erau și cei care aveau un coș de cinci sute de ron și, pentru că un produs de cinci lei nu avea cod de bare, spuneau că nu mai vor să cumpere nimic dacă nu primesc produsul respectiv: „Dar cum se poate, păi eu numai pentru asta am venit. Cum să n-aibă cod de bare?". Evident, hârtia igienică nu-i trebuie, mâncarea e opțională, un căcat de lumânare parfumată era nevoia primordială pentru supraviețuire.

La diferențe de preț nici nu mai vorbesc, din „hoți cu acte", „ne furați pe față" și „ce fel de magazin sunteți" nu te scot. Instant se poartă cu tine de zici că ești proprietarul magazinului și nu un simplu angajat. Am învățat că cea mai bună metodă de a ieși cu mintea limpede din astfel de scandaluri este să privești lucrurile antropologic, ca și cum ai privi niște animale la grădina zoo. Desigur, 80% din timp totul decurge normal, nu vreau să crezi că munca în retail e un fel de reality-show penibil plin de conflicte și țipete. Dar, să fii pregătit, vor fi momente în care o să te întrebi dacă ești la camera ascunsă.

Momentan nu mai lucrez, pentru că sunt într-un proces de recrutare pentru un internship la o multinațională și pot să spun că nu o să mă mai întorc vreodată la viața pe care o aveam înainte de job. Locul ăsta de muncă mi-a întins nervii la maximum, pentru că că nu e ușor să interacționezi cu sute de clienți zi de zi.

Am învățat să fiu mai înțelegător, mai sociabil, să respect, să salut, să zic mulțumesc – chestii pe care la 20 de ani nu prea le faci. Am învățat valoarea banilor, cât de greu se fac și cât de ușor poți să îi pierzi dacă îi cheltui irațional. Mai presus de toate, am învățat noțiunea timpului – cât de important este și cât de ușor trece atunci când ești tot timpul ocupat. Într-un cuvânt, m-am maturizat. Dacă ești student și ai prea mult liber, poate ar fi o idee să-ți cauți de muncă.