Ăsta sunt eu, într-o seară banală, alergând după pokemoni zburători

Dacă ai locuit într-o peșteră cu urși în ultima lună, s-ar putea să fii unul dintre puținii norocoși care n-a auzit încă de fenomenul Pokemon Go, acest Gangnam Style al jocurilor pe telefon. Zic „s-ar putea", pentru că până și în peșteră vine peste tine un vânător de Bulbazari.

Pe mine, unul, Pokemon Go m-a lovit direct la nostalgie. Eu chiar sunt din generația de copii care a crescut uitându-se la desenele animate sâmbătă dimineața pe PRO TV și apoi ieșea în cartier și țipa „Pikachuuu, te aleeeg!". Ca să-ți faci o imaginea mai clară despre cât de tocilar eram, prima mea adresă de email a fost pokemaster90@hotmail.com.

Între timp, dezbaterea pro-contra pokemon e pe cât de încinsă pe atât de tâmpită. Jumătatea care joacă se bucură că e motivată să facă mișcare, în timp ce nu și-au mai văzut partenerii la ochi de zile întregi.

Cealaltă jumătate zice că e o pierdere de timp, asta în timp ce mai bagă un nivel două din Candy Crush.

Așa că am decis să joc, ba nu, să trăiesc POKEMON GO, ca tu să nu trebuiască s-o faci, deși știu că o s-o faci.

Îmi instalez aplicația pe nașpa, pentru că suntem în România și asta e ok. Jocul mă pune să-mi creez un personaj, iar eu întotdeauna mi-am dorit să fiu pokemaster de culoare cu ochii roz și păr albastru. I-am pus nickname-ul bosutau, pentru că știu că pe ceilalți îi doare mai tare dacă au impresia că au luat bătaie de la un cocalar agramat.

Aplicația îmi cere permisiunea să-mi folosească camera, pozele, ceva date personale și, suspectez eu, un rinichi funcțional în caz că se ivește situația.

Primul pokemon îmi apare imediat. E un Charmander, un fel de minidinozaur portocaliu cu foc în coadă. Timp de zece minute încerc să mă chinui să înțeleg cum se aruncă o pokeminge. Mecanica e ciudată, ca un fel de Angry Birds văzut din perspectiva praștiei, doar că cu mult mai multe bug-uri.

După ce îl prind, mă cuprinde brusc un ușor sentiment de satisfacție și niște receptori stimulați din creierul meu zic: „Hai să vedem ce pokemoni mai sunt prin curte!". Douăzeci de minute mai târziu sunt la un kilometru de casă și nu înțeleg nimic. Jocul îți populează lumea cu pokemoni în funcție de teren și alte date topografice.

În plus, nu știu ce vrea să insinueze Pokemon Go despre cartierul meu, dar singurii pokemoni din zona sunt șobolani mov, vrăbiuțe ascuțite, porumbei cu ciuf și, în mod ciudat, câte o focă-unicorn.

În principiu, jocul e destul de simplist, dacă nu chiar tâmpițel. Trebuie să te plimbi prin oraș și, pe măsură ce treci pe lângă repere, apeși pe ele și primești pokemingi și item-uri. Apoi te bați cu animăluțele la săli de sport (GYM). Pentru cei care nu înțeleg deloc conceptul, trebuie să știți că luptele cu pokemoni sunt ca niște lupte cu câini, dar susținute de absolut totată lumea și subvenționate de stat.

În fine, după cinci pokemoni prinși, capăt încredere și dau să mă înfing la o bătălie, dar jocul îmi spune că-s prea noob ca să mă bat cu alții. Trebuie să aștept să mă fac nivelul cinci.

Ies la terasă cu iubita la Eden. O mint că mă duc la toaletă super des, dar de fapt alerg prin grădină și încerc să prind Weedle-și. La un moment dat nu mai pot trăi cu minciuna în mine și îi mărturisesc:

Privirea ei combină nedumerirea cu îngrijorarea. Îi arăt despre ce e vorba și încerc să o convertesc și pe ea la Martorii lui Pikachu. Acum ne facem toate vânătorile împreună.

Ajung în sfârșit la nivelul cinci și găsesc primul Poke Gym unde să mă bat. E fix vizavi de Palatul Știrbei. Pornesc lupta și realizez că nu am habar ce fac, fiindcă bătăliile în pokemon înseamnă doar să apeși de un milion de ori pe ecran ca un disperat, ca și cum ți-ai sunat soacra din greșeală și vrei să închizi înainte să răspundă.

De pe stradă par un ciudat căruia îi e teamă că telefonul o să-i mănânce fața. Evident, iau bătaie în ultimul hal.

Îmi amintesc că am un pokemon real, pe nume Turneu, care n-a mai fost scos la plimbare de patru zile. Merg cu el în parc, unde, pentru prima dată, găsesc complet alți pokemoni decât șobolani și păsări. Pe-aici sunt căluți de mare, struți cu două capete și un pokemon care arată ca o mină subacvatică care trage bășini.

Pokemonii îmi atacă câinele, dar pe el îl doare la bască. E probabil cea mai productivă sesiune de vânătoare de până acum.

Bucuria mi-e stricată de faptul Pokemonul meu real face un Cacachu și trebuie să-l strâng în pokepunguță.

Statuia lui Adrian Păunescu mi-a adus trei pokemingi și o poțiune de revive. Nu credeam că o să mă bucur vreodată să îl văd pe Adrian Păunescu, dar Pokemon Go chiar aduce oamenii mai aproape.

În același timp, îmi eclozează primul ou. În el e un Polywag. Cuvintele nu pot descrie sentimentul de mândrie și bucurie pentru primul născut

Sunt de 30 de minute prin zona Amzei și mă plimb de nebun pentru că radarul de pokemoni îmi sugerează c-ar fi un Cubone (un șobolan cu craniul altui șobolan peste craniu) prin preajmă. Ajung în dreptul unei terase și deodată apare un Zubat în cadru. E ceva mai greu de prins, că e pokemon zburător.

Petrec cinci minute în mijlocul unei intersecții dând cu degetul pe ecran, în timp ce camera mea e deschisă, iar oamenii de pe teresă mă judecă cu privirea că fac poze aiurea.

Pe seară decid să schimb strategia. Încep să gândesc ca prada. Dacă aș fi un pokemon, unde m-aș ascunde în văzul tuturor? Așa că merg la Control. Bravo, intuiție, ai avut dreptate, Control e plin de pokemoni.

După trei Cuba Libre marți seara la jumătate de preț, vânătoarea devine din ce în ce mai dificilă. Cine e pokemonul? De ce îmi vine să arunc o pokeminge după băiatul ăla cu crocși, maieu și man-bun? Oare sunt și eu un pokemon?

Plec spre Electric Castle și pe drum descopăr cu stupoare că în România sunt zeci de localități care nu au nici măcar un pokemon. Inadmisibil! Ar trebui să treacă în Convenția de la Geneva că pokemonii sunt un drept inalienabil al omului.

Aceeași situație și la Electric Castle: zero pokemoni. Dacă aveai impresia că lumea a plecat de acolo pentru că ploua, te înșeli!. Lumea a plecat pentru că nu erau pokemoni.

Sunt la Electric Castle, fără pokemoni.

Ies la o tură cu un tovarăș pokemonist în parc și descopăr că sunt mai mulți vânători de pokemoni în IOR decât babe la bronzat. Unul dintre GYM-uri e flancat de câteva zeci de pokemasteri cu telefoanele în mână, care abia așteaptă să intre și să-l dea jos pe ăla de la putere. Imaginează-ți că GYM-ul ăla e ca o mini-Turcia și are loc câte un puci o dată la 30 de secunde.

Ne dăm seama că suntem complet depășiți de situație și că sunt oameni care chiar n-au destulă viață încât să fie buni la pokemon, așa că ne continuăm vânătoarea, nu înainte de a ne da cu spray de atras pokemonii.

Pentru următoarele 30 de minute sar pe noi tot felul de pokemoni, cum ar fi un ornitorinc care suferă de autism, o steluță de mare manelistă sau o rață antropomorfă cu două buci în flăcări pe cap.

Nu mai disting granița între realitate și pokemon. Azi am țipat la o pisică: „Treci în pokeminge!", și am aruncat cu o piatră după ea. Cred că e momentul pentru o pauză.

Concluzie: După opt zile de pokemoneală am realizat că ambele tabere și cea pokemon și cea anti-pokemon au perfectă dreptate.

Pokemon Go este, fără îndoială, cel mai mișto joc extraordinar de prost care a fost făcut vreodată.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre jocuri:
8 jocuri video dubioase în care apare România
Cele mai tari jocuri video făcute de români, de care probabil n-ai auzit niciodată
16 jocuri video pe care merită să le încerci în 2016