Dacă nu-ți place ce-a ajuns naționala de fotbal a României, dar îți place foarte mult fotbalul, depinde și de tine să nu ne mai facem de râs în halul ăsta la puținele turnee finale la care ajungem. Doar că trebuie să înceapă să te intereseze fotbalul și altfel decât în tribune sau cu o bere și semințe în fața televizorului. Iar de banii din fotbal – mulți dintre ei fix banii tăi, fie că-s fonduri publice ca la Națională sau din drepturi de televizare și reclame, care se regăsesc proporțional în prețurile produselor la care se face reclamă – ar putea să-ți pese și altfel decât pariind pe meciuri.

Adică, dacă tot aloci acestei pasiuni o parte din veniturile tale și o grămadă de timp, măcar s-o faci cu cap, să-ți aducă și satisfacții peste câțiva ani, fie că va fi mândrie de tată de jucător (și ceva bani grămadă) sau doar mândrie de suporter.

În ultimii ani, țara s-a umplut de școli de fotbal. Să-l trimiți pe cel mic la una dintre ele te descurci și cu vreo două sute de lei pe lună. Dar selecționerii și antrenorii de cluburi se plâng că le lipsește baza de selecție. Ceea ce înseamnă că se pierd pe drum și bani, și talente.

Iar de o parte dintre lucrurile astea poți să te ocupi și tu, altfel rămâi doar un privitor de „telenovele" cu Messi și Cristiano Ronaldo.

Șansa ca băiatul tău (sau, mai noi, fata) să ajungă fotbalist la echipa națională este mai mare decât cea de a câștiga potul cel mare la 6 din 49, dar efectele finaciare, în cazul în care ăla mic nu te „dezmoștenește", sunt similare. Dacă nu mă crezi, îți spun că șansele la loto sunt de 1 la 14 milioane, potrivit explicațiilor regretatului matematician Solomon Marcus. Cel mai mare premiu a fost de sub 13 milioane de euro.

Un fotbalist de națională care ajunge la un turneu final câștigă ceva mai mult într-o carieră. Doar pentru că s-au calificat la European, fiecare dintre cei 23 de „tricolori" a încasat peste 150 de mii de euro. Și-o să mai ia ceva bănuți și pentru că s-au făcut de râs în Franța. Într-o carieră, dacă pune un pic osul la treabă, poate prinde trei campionate europene și trei mondiale, aproape un milion doar pentru calificări. În 2015, cel mai bine plătit fotbalist din campionatul intern (sper c-a fost selecționat la Națională, nu?) câștiga doar ca salariu vreo 38 de mii de euro pe lună, ceea ce însemnă cam 450 de mii de euro pe an. Dacă ar merge pe salariul ăsta 15 ani de carieră ar aduna peste 6,5 milioane de euro. Chiricheș lua anul trecut peste 1,3 milioane de euro pe an, salariu și prime, adică în zece ani face cât premiul cel mai mare de la loterie; dar am avut fotbaliști români cu salarii de 4,5 milioane pe an (Chivu).

La salariile astea se adaugă primele de joc, de victorie, de calificare cu clubul sau naționala, plus banii încasați din publicitate pentru tot felul de lame de ras și mărci de bere, deci zic că tot adună 13 milioane în carieră.

Iar șansa de-a ajunge la Națională e mult mai mare decât crezi tu. Să facem un calcul. Mai suntem vreo 18-19 milioane de români, jumătate sunt femei, deci rămân nouă milioane. Dar la Naționala mare ajungi cam de pe la 19-20 până pe la 32-33, deci rămân vreo 2,3 milioane, din care 23 sunt în lot – adică unul din o sută de mii de băieți români joacă la „Tricolori".

În plus, dacă din cei o sută de mii îi mai scazi și pe cei cărora nu le place sportul în general sau sunt antitalent la orice activitate fizică, apoi pe cei cărora nu le place fotbalul sau care au tradiție de familie în alte sporturi, ar rămâne vreo 50 de mii de copii din care să se facă selecția. Dacă te uiți la alte țări, alea care mai au și rezultate, cam ăsta e nivelul minim, baza de selecție.

Dacă te-ai întrebat vreodată ce face ca fotbalul să fie sportul cel mai popular în foarte multe țări ale lumii, primul răspuns ar fi accesibilitatea. Cei care-au prins comunismul își amintesc de mingile de 35 de lei, alea ovale ce se spărgeau după trei zile, iar cei și mai bătrâni jucau cu mingi de cârpe. Poți să-l joci pe un maidan sau pe stradă, la oraș, pe pășunea satului, la țară; doi copaci sau două crengi înfipte în pământ țin loc de poartă.

Doar că exact această accesibilitate îi este cea mai dăunătoare, pe termen lung. Pentru că performanța, mai ales la profesioniști, tine de seriozitate, de frecvența antrenamentelor, dar mai ales de regularitatea și nivelul competițiilor la nivel de copii și juniori. Altfel, cu vreo trei sute de lei poți cumpăra, pentru copii, un echipament compus din ghete (150-300 lei), șort și tricou (50-100 lei), jambiere și protecții (50-100 lei). Pentru portari e un pic mai scump, dar te descurci cu vreo patru sute de lei.

Școlile de fotbal sau centrele de inițiere, organizate de foști fotbaliști sau pe lângă cluburile de seniori, se înmulțesc de la an la an. Și sunt accesibile ca preț – 150 de lei pe lună, bani care țin loc și de un fel de carte verde (adică școala sau centrul nu cer bani pentru transferul copilului la alt club), pentru trei ședințe pe săptămână. Sigur, doar în orașe, unde au fost bani de investit în terenuri sintetice, eventual acoperite și încălzite, plus dușuri și vestiare – acolo poate fi și ceva mai scump.

Numai că astfel de școli de fotbal nu prea există la țară. Aici rolul școlilor de stat ar trebui să fie luat mai în serios decât oriunde. Pentru că exact profesorii de sport pot să fie cei care să suplinească lipsa unor facilități existente la oraș, folosind terenul sau sala de sport a școlii pentru a înființa „cercuri" de fotbal și alte sporturi.

Pe vremea comunismului, dacă un copil voia să facă sport, avea de ales între cluburile sportive (de regulă susținute financiar de fabrici și uzine) și CSS-uri (cluburi sportive școlare), între care exista o rivalitate serioasă. Îmi amintesc că un orășel de vreo 20 de mii de oameni avea trei cluburi de fotbal, toate cu echipe de copii și junior; era la fel și la alte câteva sporturi, mai populare. Și în comune existau cluburi, probabil susținute financiar de CAP-uri sau IAS-uri sau mici făbricuțe. CSS-urile însă țineau de ministerul învățământului.

În plus, profesorii de sport organizau campionate între clasele paralele, dar și între copii de diferite vârste (selecționata copiilor de-a cincea cu cea de-a șasea, de exemplu), apoi erau campionate între școli, cel puțin în același oraș și cu satele din împrejurimi. Mai era și Daciada, sigur, o mizerie comunistă care includea spectacole omagiale, dar la care se mai făcea și sport. Plus liceele de profil, foarte importante mai ales pentru alte sporturi.

După 1989 cele mai multe astfel de tradiții s-au pierdut, CSS-urile au decăzut, bazele sportive au fost „privatizate" de șmecheri, precum cele de canotaj de pe Herăstrău și Floreasca sau baza Cutezătorii, din Lacul Tei, de care copiii au fost privați tocmai de ministerul învățământului.

Cluburile au fost cumpărate de tot felul de investitori, adesea atât de lacomi și/sau proști încât au neglijat centrele de copii și juniori, uitând că exact acolo se află cheia unei performanțe și a unui profit pe termen lung. Alte cluburi au trecut la autoritățile publice, care dau ceva bani pentru echipele de seniori, adesea doar din interes electoral, uneori cu încălcarea legii.

În plus, fotbalul, ca și politica, a fost și poate mai este afectat grav de corupție, cu șefi de cluburi, impresari și foști jucători ajunși la închisoare, cu alții cercetați sau judecați, cu meciuri truncate și evaziune fiscală, cu probleme de integritate – antrenori suspendați pentru pariuri pe meciuri de fotbal – la nivel national și internațional. Dar și cu acuzații că, încă de la echipele de copii, antrenorii ar lua șpagă de la părinții care vor ca cei mici „să prindă" echipa.

Ei bine, ca în toate celelalte domenii, nici DNA-ul local, nici procurorii americani sau europeni nu vor putea elimina corupția fără susținerea societății. Dacă iubești fotbalul doar la televizor, dacă financiar nu te privește decât prin intermediul pariurilor, nu-ți pasă de corupție. Dar când copilul tău e dat deoparte pentru ca altul mai slab, dar cu un părinte dispus să „ungă" antrenorul, să-i ia locul, s-ar putea ca și corupția să scadă.

Și, în plus, dacă vezi că nu sunt bani pentru competiții și arbitri, s-ar putea ca în loc de fotbalul cu amici și berile de după să-ți sacrifici vreo – cel mult – o sută de ore pentru a-ți lua legitimație de arbitru și apoi să conduci, gratuit, meciuri de copii. La București școala de arbitri costă doar o sută de lei și poate fi făcută de orice om fără condamnări penale și de peste 16 ani.

Dacă ai și jucat, când erai mai tânăr, și încă te mai poți mișca, ar ajuta mult, mai ales că, părinte de mic fotbalist fiind, s-ar putea să înțelegi de ce nu e prea bine să fluieri cu dedicație – că știi cum e să-ți plângă ăla mic că i-au defavorizat arbitrii.

Cu asta ajungem la rentabilitatea investiției. S-ar putea ca ăla mic să nu ajungă la națională sau la cluburi puternice din străinătate, adică să câștige o grămadă de bani. Dacă ajunge la o echipă din prima ligă românească, va câștiga între cel puțin o mie de euro – un salariu bunicel, la noi – și câteva sute de mii pe an. În liga a doua, salariile sunt mult mai mici, dar nu asta ar fi marea problemă, ci faptul că rareori se plătesc la timp; există fotbaliști cu câteva sute și cu câteva mii de euro lunar, care cum se descurcă. Dacă nu merge cu fotbalul mare, există și futsal, poate va fi bun acolo.

În plus, dacă tot a învățat jocul, se poate face antrenor – există fotbaliști slăbuți care au devenit antrenori foarte buni, ajungând și la câștiguri pe măsură, similare sau chiar mai mari decât ale unui jucător; apoi, antrenorii nu prea suferă de lipsă de formă sau de accidentări. Și, mai există posibilitatea de a se face arbitru – la prima ligă se plătește cu peste o mie de euro pe meci. Iar dacă e bun, poate ajunge cu arbitrajul unde n-a ajuns ca jucător, la meciuri de Champions League sau Europene și Mondiale – cu câștiguri pe măsură.

Posibilități există, costurile nu-s foarte mari – fotbalul e mai ieftin decât multe alte sporturi, cam la fel cu lecțiile de pian sau de alt instrument ori cursurile de pictură – și măcar vei avea un copil sănătos, care stă mai puțin la calculator.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre fotbal:
Fotografii de la marea finală a ligii de fotbal din insulele Tiwi
Fotbalul moldovenesc e atât de dubios, că-l face p-ăla din România să pară mișto
Fotografii cu ultrașii smardoi din Grecia, care făceau fotbalul de rușine