Te-ai gândit şi tu, ca mulţi alţii din generaţia Y, X, Z sau cum s-o mai numi acum, să-ţi faci o firmă. Poate că ai simțit şi tu dihotomia românească a Șefului vs. Sclav şi ţi s-a luat de asupritorul ăla de la muncă. Vrei acum să fii propriul tău şef. Să iei lumea-n propriile mâini.

Și dacă ți se pare, ca și mie, că DJ-itul la party-uri chiar e un rahat abject, poate vrei să te faci bodegar. Că e cool acum să ai bodegă.

Experienţa mi-a arătat că probabil nu ai căuta sfaturile legale aici, ci mai mult o asigurare sau o confirmare, dacă e ok sau nu ce vrei să faci. Cu toate astea, m-am decis să-ți dau mai mult. Așa că ţi-am pregătit nişte sfaturi cât se poate de practice, despre cum să-ţi deschizi o bodegă. Sau bistro, cum se spune astăzi. Citește și, până la sfârşitul articolului, te convingi și singur ce e bine și ce nu.

Hai să le luăm cronologic. Primul pas este înregistrarea unei firme cu domeniile de activitate (coduri CAEN) pe care le vrei la Oficiul Național al Registrului Comerțului (ONRC), în cazul ăsta codul 5610 şi 5630. Dacă n-ai mai avut firmă, devii automat SRL-D, adică nu plăteşti taxe de depunere a dosarului şi mai beneficiezi şi de alte câteva facilităţi: nu plateşti CAS-ul la angajator, ai impozit pe venit 3% şi poţi să încerci să accesezi fonduri START sau Minimis.

Poţi să încerci, dar o să primeşti cu greu. Adică e România şi trebuie să ai pile, că dacă stai ca prostu' la coadă, te trezeşti cu pula-n mână. Înainte se dădea parizer, acum se dau câte zece mii de euro.

În orice caz, toată documentaţia o găseşti aici. Google va fi prietenul tău, pentru că mie, pe lângă fondurile alea evaporate, tanti de la ghişeu de la Registrul Comerţului nici nu mi-a pomenit ceva de scutirea de la plata taxelor de înregistrare la ONRC. Noroc că am avut o prietenă avocat, care s-a ocupat de treaba asta până la urmă.

În primul rând, ia-ţi un contabil bun. De fapt, nu trebuie să fie neapărat priceput, cât dispus să te ajute în toate problemele pe care ai putea să le ai. Ţine minte să ridici Registrul Unic de Control de la ANAF-ul în raza căruia se află sediul tău social. Să semnezi cu contabilul că externalizezi contabilitatea.

Să declare că Notele de Intrare Recepție (NIR-urile), adică chestiile alea care se fac la sosirea mărfurilor de la furnizor și la intrarea ăstora în gestiunea ta, se fac în termen de 24 de ore. Să treci chestiile ăstea în Regulamentul de Ordine Interioară al firmei, ca să umbli doar cu o foaie după tine, nu cu o mie. Stai liniștit, sunt o grămadă de chestii pe care o să le deprinzi din mers.

Dacă vrei să-ţi faci bodegă, presupun că ai deja în cap o locaţie. Te întrebi dacă să cumperi sau să închiriezi. Închiriază, chiar dacă NCC (Noul Cod Civil) îi dă proprietarului posibilitatea de a denunţa unilateral contractul (şi tu ai posibilitatea asta, apropos). Cumpăratul e mult mai scump şi implică o investiţie de durată.

Dacă eşti în Sectorul 1, uită-te atent la ce vecini ai, vizavi şi în spate. E singurul sector unde trebuie să ai şi acodul lor pentru a deschide o unitate de alimentaţie publică sau bar. Ideal e să găseşti ceva în care să nu bagi mulţi bani. Prioritățile sunt să ai o bucătărie cât de cât funcţională, apă, gaz şi curent. Măcar să le aibă, că de mărit se pot modifica uşor.

Şi locul să aibă cam între 35 si 50 de metri pătrați, într-o formă geometrică normală. Te scuteşte de băgat bani în utilaje scumpe, modificări ingenioase într-un spaţiu mic. În plus, dacă ai sub 50 de metri pătrațI, nu-ţi mai trebuie decât negaţie de la ISU. De asemenea, evită clădirile cu grad seismic I ('duuuh), sau pe cele aflate în patrimoniu. Așa te scoți cu mai puţine hârtii şi ai și posibilitatea de a pune reclamă foarte uşor pe faţadă. Pregătește-te. Vei vorbi cu tot felul de distribuitori şi producători pentru mobilă, marfă, echipamente etc. Nu vreau să te descurajez, dar mulţi vor încerca să te tragă pe sfoară. O hotă cu un motor mai mic decât în factură, o chitanţă în plus dincolo, cam asta e ţara în care trăim. O să alergi destul de mult prin diverse locuri, dar e OK. Discuţiile cu privaţii se rezolvă fie amiabil, fie cu ameninţări despre intervenţia statului. Apropo de relația asta:

Am ajuns la cea mai mişto parte. Pentru 5610-restaurant sau 5630-bar, ai nevoie de următoarele: acord DSV, DSP, aviz sau negaţie ISU, contract gunoi menajer, contract gunoi selectiv, dezinsecţie, deratizare, medicina muncii, mediu, Uniunea Muzicienilor şi minunatul acord de funcţionare de la Primărie, care conţine o parte din cele menţionate mai înainte. Aici vei fi frecat din stânga în dreapta, mai ales dacă te decizi să îl obţii singur – cum ar fi normal într-o ţară civilizată. Mai ţii minte desenul ală cu Asterix si Obelix care făceau muncile lui Hercule şi dădeau de aparatul birocratic? Fix aşa e.

Să zicem că ai de ridicat un plan de amplasament. Te duci la Registratură. Acolo, dacă e protejată clădirea în care îţi desfăşori activitatea, te trimite la Patrimoniu. Acolo, în funcţie de ce vrei să apară pe planul ăla (reţele, conducte nimic), fie te duci la Cadastru, fie rămâi la ei şi completezi o foaie, te duci la caserie, plăteşti chitanţa, vii cu ea, îţi ştampilează foaia, te întorci la intrare, iei bilet, depui cererea şi aştepţi 30 de zile pentru răspuns. Şi asta e situaţia bună, în care diferite ramuri ale Primăriei nu se bat cap în cap. Dar ideea e că cam orice act de la Primărie durează minimum 20 de zile până îl obţii. Deci ia-ţi cam o lună jumate pentru pregătirea dosarului.

Mişto e şi la ISU, care au primit cam prea multă atenţie după Colectiv. Ajungi acolo la Dealu' Spirii, într-un fel de cameră de aşteptare, unde te întâmpină un „aghiotant", ca să-l citez pe Gabi Oprea. El nu prea are habar de nimic, dar după ce îi spui că ai un spaţiu de sub 50 de metri pătrați, îţi zice senin:

Ah, şi la Direcția Sanitar Veterinară şi Direcția Sănătate Publică (autorizaţii de care ai nevoie pentru aia de la Primărie) teoretic trebuie să le arăţi diplome de igienă şi bucătărie ale angajaţiilor. Adică trebuie să angajezi oameni înainte să ai acordul de la Primărie. Dar dacă deja îi angajezi, trebuie să îi plăteşti din ceva. Şi uite cum ajungi să funcţionezi o lună, două (de regulă trei), fără acordul de la Primărie.

Să presupunem că, printr-un miracol, ai avut suficiente acte să poţi să depui dosarul, să plăteşti taxa de funcţionare de 3 000 de lei şi să primeşti bon de înregistrare. Din momentul ăsta eşti legal. Bonul e echivalent cu acordul de funcţionare. Dar nu s-a terminat aici. Vei primi telefoane de la Primărie, să mai depui acte – fie chiar e nevoie de vreo completare, fie nu i-a plăcut unui angajat modul în care ai făcut tu nu ştiu ce declaraţie. Şi aşa te trezeşti iarăși pe drumuri.

Știu, după toate astea, te gândeşti să renunţi să mai încerci să te ocupi tu de acte. De ce ai face-o? Pierzi timp şi nervi aiurea. Chiar vrei să ai de-a face cu feţele alea sictirite ale angajatelor (pentru că întotdeauna femeile sunt mai naşpa în situații d-astea) de la Primărie? Există destule firme de „consultanţă" care se ocupă de asta. Spun „consultanţă", pentru că majoritatea sunt deţinute de persoane care au lucrat în sistem. Se cunosc cu toţii şi, per total, e mai uşor să îi dai ăluia 500 de euro pentru toate alergăturile cu foile, decât să pierzi tu timp.

E într-o oarecare măsură adevărată chestia asta. Angajaţii buni ridică firma, bucătarii şi serverii buni ridică restaurantul. E normal. Doar că nu prea ai cum să ştii în cine merită să investeşti. Am observat că românii vor să impresioneze la început, iar apoi fie se plafonează, fie îşi bagă pula, fie ăla era planul lor - „să te facă". În plus, cu bucătari buni întotdeauna vei avea preparate mai mişto şi de o calitatea mai bună, dar nu sunt mulţi clienţi care observă asta.

Cineva se întreba pe Facebook de ce nu investesc mai mulţi patroni de restaurant în staff, ci în mobilă şi decoraţiuni. Păi din cauza consumatorului român. Consumatorul este de suficient de multe ori un imbecil flatulent. A iesit din comunism, a făcut şi el ceva bani şi crede că i se cuvin toate. Vrea fiţe, să arunce cu banii pe feluri de mâncare despre care nu ştie nimic – Salut, tonule bine-făcut!-, toate astea doar ca să fie văzut de alţi oameni.

Păi în cazul ăsta, dacă în restaurantul tău vin o sută de proşti, de ce să nu-i vrăjeşti cu beculeţe şi marmură, eventual poate şi o masa „gătită" de Chef Mare Căcat, căruia îi dai câțiva euro, doar să-şi pună numele acolo pe meniu. Cum crezi că funcţionează majoritatea amplasamentelor din Floreasca/Dorobanţi?

Nu zic că modul al doilea e mai bun, doar că nu o să te condamne nimeni, pentru că e o alegere pe care o vei face constant: te laşi condus de preferinţele majorităţii clienţilor, te ţii de ideea ta, sau, cel mai probabil, încerci să navighezi cumva pe mijloc.

Oamenii sunt cei mai dubioşi. Toţi se cred deştepţi şi că le ştiu pe toate. Iar, în percepţia lor, când şeful nu e la muncă, sigur o freacă. Ei sunt sclavii asupriţi, a căror muncă e alienată de către patronatul cel rău. Rar se întâmplă ca un angajat să înţeleagă că - mai ales în firmele mici - şefii lucrează destul de mult şi se aşteaptă la măcar acelaşi lucru şi de la angajaţi. Pentru că, dacă firma nu produce bani, în final se închide.

Sunt unii care dacă ar putea să facă ad infinitum doar două căcaturi şi să-şi primească salariul pentru asta, ar fi fericiţi. Respectul pentru muncă e încă destul de scăzut în România. Şi, cum se întâmplă deseori, unii oameni nu sunt suficient de buni pentru postul pe care-l ocupă sau pur şi simplu nu se potrivesc. Nu e nimic personal, dar se întâmplă.

Doar că sunt unii care o iau ca pe un afront personal. Chestiile ăstea le sesizezi de pe la vreo șase-opt angajaţi în sus, când deja nu mai eşti SRL-D. Iar cu oamenii ăia trebuie să ai grijă, pentru că se oftică şi îţi fac reclamaţii.

În toate controalele oficiale porneşti de la prezumpţia de vinovat. Autorităţile de control au în continuare acelaşi stil de hold-up mafiot, pentru că angajaţii lor au rămas aceiaşi, de acum 10-20 de ani.

La început, o să ţi se pară amuzant modul coit în care îţi cer şpagă. Apoi, când văd că nu le dai, în loc să plece că nu au găsit nimic în neregulă şi eventual să te îndrume cum să îndrepţi ceva minor, stau să-ţi răscolească prin toate căcaturile. Da, chiar au dreptul ăsta. Nu să-ţi caute prin ele, dar să îţi dea termene peste termene în care să le aduci tot ce vrea pula lor. Apoi te ameninţă cu amenzi de la zece mii de lei în sus, pe care ştiu că le-ai contesta, dar în acelaşi timp ştiu că n-ai chef de tribunal, aşa că se ajunge la un fel de bluff din partea amândurora, care durează până i se ia unuia sau altuia de celălalt.

De obicei, ţi se ia ţie de ei şi cedezi. După ce pierzi cinci zile, două cartuşe de ţigări şi trei copaci pe la ei, e cumva normal să te saturi. N-ai timp să pierzi toată ziua cu puricatul lor. Trebuie să te ocupi de firmă, aşa că accepţi şpaga.

Nu-ţi recomand să faci un obicei din asta. Depinde foarte mult şi de cine te controlează. Puricatul e în funcţie de cât de nemâncaţi sunt. În ordine ar fi cam ITM-ul, DSV-ul, DSP-ul, Poliţia şi, pe ultimul loc, ANAF.

Sper să-ţi folosească tot ce am scris mai sus. Sau măcar să îţi confirme ce credeai, înainte să citești. Evident că anumite aspecte de aici sunt exagerate un pic şi fiecare ţară are plusurile şi minusurile ei, dar, vezi tu, dragă getodacofilule, în România minusurile sunt cam multe. Avem expresia aia cu durutul în pulă, dar niciodată nu prea se pupa cu aia cu capra vecinului.

Nu zic că toţi oamenii sunt naşpa, ca ăia pe care i-am enumerat mai sus, dar atunci când interacționezi constant cu ei, o să devii mai impasibil, mai paranoic şi mai precaut. Iar avântul ăla inițial, de a face lucruri mişto, ţi se va plia cumva pe realitate. Oricare ar fi aia pentru tine.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre mâncare:
Am încercat cea mai proastă mâncare din București și încă mai am colon
La cămin, în România, orice pui în farfurie devine mâncare
M-am îndopat cu mâncare tradiţională românească de Crăciun și am simțit gloria grăsimii