Niște tineri depresivi mi-au povestit cum și-au dat seama ce li se-ntâmplă

Ni se spune adesea să vorbim despre problemele noastre. Oamenii spun că o problemă împărtășită e pe jumătate rezolvată, dar uneori uităm cât de greu e să realizezi că ai o problemă.

Săptămâna trecută, în Australia a fost Săptămâna Sănătății Mintale, așa că ne-am întâlnit cu câțiva tineri care ne-au împărtășit experiențele lor cu depresia. I-am rugat să ne povestească despre momentul în care au realizat că ceva era în neregulă și despre cum și-au găsit puterea să vorbească despre asta.

VICE: Salut, Charlie. Povestește-ne despre experiența ta cu problemele de sănătate mintală.
Charlie: Am început să am probleme pe la 19 ani. Mă mutasem de acasă ca să fac facultatea și am trecut prin mai multe schimbări.

Ce fel de schimbări?
În principal, am suferit de anxietate și OCD. Aveam probleme cu astea de doi ani, dar ajunsesem în punctul în care mă simțeam deprimat. Am început să fiu tot mai puțin implicat în facultate, până când am renunțat de tot la ea. Știu că mă trezeam în fiecare dimineață înainte de cursuri și speram să nu mă mai bântuie gândurile alea intruzive și anxioase. Dar de fiecare dată eram dezamăgit. Sincer să fiu, mi-e și greu să vorbesc despre asta.

Sigur, vorbește doar despre lucrurile pe care te simți confortabil să ni le dezvălui.
Problemele mele de sănătate mintală n-au început decât la un an după ce am recunoscut public că sunt gay. A fost o perioadă plină de provocări, cu multă anxietate. Mă simțeam mereu rușinat. Persoanele cu probleme mintale sunt stigmatizate pentru că astfel de probleme sunt considerate o slăbiciune, iar eu nu voiam ca prietenii să mă privească așa.

Care a fost cel mai nasol punct din perioada respectivă?
Îmi amintesc că am avut un atac de panică în timpul unui curs. Nu mă puteam concentra la ce spune profesorul, ci doar la gândurile mele din cap. Nu știam unde să mă ascund. Am ieșit din sală cu ochii în lacrimi. Nu voiam să mă vadă colegii în starea aia. Și nici nu știam de ce simțeam asta, de unde veneau sentimentele alea. Mi-a fost frică.

Când ai hotărât să ceri ajutor?
Știu că am sunat-o pe sora mea. Plângeam și i-am zis: „Nu știu ce mi se întâmplă, sunt confuz. Cred că sufăr de anxietate și nu știu de ce." M-a întrebat dacă vreau să vorbesc cu un terapeut. Dacă nu mi-ar fi zis ea asta, eu nu m-aș fi gândit să cer ajutor.

De ce?
Nu mi se părea că e atât de grav. Între timp am aflat că nu e niciodată prea devreme să ceri ajutor când te simți așa.

Cum te-ai simțit de atunci?
N-am făcut progrese până când m-am întors în Melbourne și am început să fac psihotrapie și să iau un tratament. Prima oară când am fost la o psiholoagă, mi-a zis: Lucrez cu alți zece clienți care aveau exact aceleași probleme ca tine și după terapie se simt foarte bine. Nu pot să-ți explic cât de ușurat m-am simțit. Dacă aș putea să vorbesc cu mine cel de acum trei ani, i-aș spune ce bine mă simt acum. Atunci simțeam că n-o să-mi revin niciodată.

Salut, Sara. Poți să-mi descrii experiența ta cu sănătatea mintală?
Lupta mea a început în liceu, dar a devenit tot mai intensă pe parcurs. Problemele se tot întorceau, pentru că nu le rezolvasem.

La ce te-ai gândit în tot acest timp?
În liceu mă automutilam. Am făcut asta și când eram plecată de acasă. Îmi creasem o dependență, ca un fel de eliberare. Dar n-am spus asta nimănui. În liceu, cei care se automutilau erau considerați cerșetori de atenție. Nu voiam să atrag atenția. Așa că am ascuns chestia asta și n-am tratat-o niciodată.

Cum ai fost diagnosticată?
Când am mers, în sfârșit, la un psiholog, m-a diagnosticat cu depresie, anxietate și stres. Am fost ușurată după ce am primit diagnosticul, pentru că mi-am înțeles simptomele și am reușit să relaționez cu ele.

Care a fost punctul culminant în care ți-ai dat seama că trebuie să faci ceva?
Venisem din străinătate și m-am mutat înapoi cu părinții. Aveam o stare mentală foarte proastă. Nu reușeam să comunic cu familia. Nu puteam funcționa ca lumea. Până la urmă am plecat de acasă. Nu aveam unde să stau, dar, din fericire, o prietenă m-a luat la ea.

Ce te-a făcut să pleci de acasă?
Mă certam rău cu ai mei. Nu mai suportam să fiu în mediul respectiv.

La ce te gândeai în timpul ăsta?
Doar că nu fac suficient și nu sunt de ajuns. Că nu sunt bună la nimic. La un moment dat nu mai puteam să ies deloc din cameră. Nici nu puteam verbaliza prin ce trec. Nu puteam ieși din propriul cap.

A fost un moment anume în care ai hotărât să cauți ajutor specializat?
Cred că momentul în care m-am mutat de acasă. Mi-am zis: Ai o singură viață. Ai atâtea vise despre ce ai vrea să faci, așa că trebuie să le faci. În loc să mă concentrez pe sarcini mari – un job sau întoarcerea la facultate – m-am concentrat pe lucruri mici. Mă trezeam dimineața și-mi făceam patul. Am făcut asta timp de o lună.

Am adăugat treptat diverse obiceiuri sănătoase în viața de zi cu zi. Acum mă pot trezi dimineața, iau micul dejun, îmi fac patul, merg la muncă, am o zi împlinită și mă întorc acasă la partenerul meu. E imprtant să știi că mereu vei întâlni situații stresante în viață. Fac parte din condiția umană.

Salut, Rachael. Poți să-mi povestești despre călătoria cu obstacole prin care ai trecut?
Prima oară am observat că era ceva în neregulă la vârsta de 12 sau 14 ani. Chiar și după ce am început să vorbesc despre asta, la 16 ani, au mai trecut niște ani până când am căutat ajutor specializat. Mă gândeam că e ok, am o boală mintală și așa o să-mi petrec viața. O să am o viață de căcat. Aia e.

Cu ce ai fost diagnosticată?
Cu tulburare bipolară, anxietate și depresie. Simt multă anxietate în viața de zi cu zi, la muncă, la magazine, în autobuz. Mi se face și rău fizic uneori. Am și perioade de depresie și manie care durează câteva luni. Uneori sunt absolut insuportabile.

Când ai fost diagnosticată cu tulburarea bipolară?
La 16 ani. Atunci am avut primul episod depresiv nasol. Nu vreau să intru în detalii, dar în luna ianuarie 2009 am avut o tentativă de sinucidere. Din fericire, m-au găsit părinții mei, care au avut grijă de mine și m-au dus la spital. În dimineața următoare, le-am zis: „Ok, clar e ceva în neregulă cu mine. Hai să ne ocupăm de treaba asta." Atunci am mers la doctor și am fost diagnosticată prima oară.

Cum a fost experiența?
Simțeam o depresie îngrozitoare, cum nu mai simțisem niciodată. Simțeam că viața n-o să mi se schimbe niciodată în bine. Nu voiam să trăiesc nefericită.

Simți că tentativa ta de sinucidere a fost cel mai groaznic moment din timpul perioadei în care ai avut de-a face cu probleme mintale?
Nu, acela a fost doar începutul. Am știut că trebuie să fac ceva, altfel n-o să pot trăi. Am fost la o psihiatră și prognoza ei a fost sumbră. Mi-a zis: „Îmi pare rău, dar ai probleme mintale grave. N-o să poți munci, n-o să poți studia, n-o să fii niciodată fashion designer, așa cum ți-ai dorit." Și așa a fost în următorii cinci ani, până când lucrurile au devenit și mai nasoale.

Cum așa?
Am renunțat la școală și mi-am pierdut motivația pentru tot. M-am resemnat. Am dezvoltat o dependență nasoală de alcool. Cea mai nașpa perioadă a fost când beam zilnic ca să pot suporta ce simțeam.

Când ai hotărât să ceri ajutor specializat?
Am intrat într-un centru Headspace și le-am spus prin ce trec. Primul lucru pe care mi l-a zis unul dintre doctori a fost: „În primul rând, trebuie să scazi consumul de alcool." Până în momentul acela nici nu știam că sunt alcoolică. M-au indignat vorbele lui. M-am gândit: Ce nesimțit! Cum poate să-mi zică așa ceva! Nu sunt genul ăla de om! Am avut două săptămâni de negare în care am băut mai mult decât băusem în toată viața. Mă simțeam oribil chiar și când eram beată.

Cum ai reușit să ieși din asta?
După ce au trecut alea două săptămâni, eram cu o prietenă la festivalul de muzică și lumini Vivid și i-am zis că am o problemă cu alcoolul. S-a uitat la mine și mi-a zis: „Ce mă bucur că mi-ai zis! Hai să mergem să căutăm ajutor." Știu că m-am bucurat că mă înțelege și mi-am zis: Hai că nu e așa de rău precum pare. Mi-am dat seama că am lângă mine oameni dispuși să mă ajute. În ultima vreme, perioadele sumbre nu mai sunt atât de rele ca pe vremuri. Pot munci și mă simt productivă. Și cel mai important e că pot ieși cu prietenii, pot râde și zâmbi.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre depresie pe VICE:
Cât de greu e să fii creativ când iei antidepresive
Depresia de după adopție îți distruge viața la fel ca și cea de după sarcină
Ce spune rețeaua socială pe care o folosești despre depresia ta