Să fi fost într-o duminică în anul 1974, când vestea ajunsese în satul Runcurel, județul Gorj: în comuna din vale un escavator începuse să sape după lignit. Oamenii erau strânși ca de obicei la horă, le cânta moș Gheorghe Spăriu o „ungurică" din clarinet sau poate o „sârbă" sau o „boierească". Știrea i-ar fi oprit din dans pentru câteva clipe, cât să se uite în zare la dealul împădurit cu stejar din spatele bisericii, căci în direcția aia, după deal, hăt! departe, s-ar fi pornit exploatările.

Și atunci oamenii au dat căciulile de pământ de fericire: înțeleseseră pe atunci că escavatorul înseamnă o carieră, iar o carieră înseamnă locuri de muncă. Și s-au pus iarăși pe dans, mai cu foc, de le dârdâia sub călcâie lignitul aflat la opt metri sub uliță. „Ne-am bucurat că de acum aveam serviciurile la poartă", ne spune astăzi nea Pantilimon, prins și el în hora aceea. Privește și acum ca și atunci înspre pădurea care îi despărțea pe ei de cariera de lignit.

Dar omul nu mai vede astăzi pădurea. Ba nu mai vede nici dealul pe care era pădurea. În locul lui a rămas gaura carierei care s-a extins. Arată de parcă cineva a smuls dealul cu un clește ca pe un dinte și lăsat în loc doar rana. „Atunci cântau păsărelele, acum pasărea-i escavatorul."

În jurul satului sunt acum trei cariere. Toate s-au extins în ultimii ani spre casele oamenilor, strâmtorând Runcurelul, deschizându-i prăpăstii în fiecare margine a lui, lăsându-l cocoțat pe singurul deal neatins, solitar ca o barză în vârful unui stâlp de telegraf. Și toate astea pentru ca o companie a statului să facă din cărbuni curent electric printr-o metodă costisitoare și otrăvitoare, iar apoi să ți-l livreze ție acasă. Electricitatea din sfărâmarea Runcurelului îți luminează ecranul de pe care citești acest text.

Prima dată a dispărut pădurea cu stejari groși cât buza fântânilor. „Era așa de mult codru, că mă duceam după bureți și într-o oră umpleam sacul." Pădurea înconjura satul ca un inel, lăsând natura să se lipească de inima oamenilor locului și de viața lor de zi cu zi. Erau în Runcurel căprioare. „Mă duceam în fundul curții și mă uitam la ele cum pasc." Erau mistreți. „Dădeam drumul în deal la porcii mei și îmi venea gonită purceaua românească de mistreț. Se împerecheau." Erau și urși. „Socrul meu plecase pe culme unde avea o baracă. Și nu s-a mai întors. L-am găsit după două zile, pitit de frică în baracă, după ce dăduse nas în nas cu ursoaica."

Astăzi sunt locuri în sat unde nici musca nu îndrăznește să se mai apropie. De la cărbunii care se autoaprind, pământul arde mocnit din loc în loc cu lunile, înălțând spre cer nori de fum gros și puturos, împrăștiind spre sat un miros ca de cauciuc ars.

Pute a chimicale în tot Runcurelul. Pe amigdale ți se așează un clei ba amar, ba dulceag, de parcă ai fi înghițit detergent. E foc sub Runcurel și apă peste el. Pentru că terenurile au fost amestecate de cupele escavatoarelor, uneori în curțile oamenilor năvălește apă cu nămol distrugându-le recoltele și lăsându-i lihniți de foame tot anul.

Apa e peste tot, dar numai acolo unde îi era locul nu mai e: în pârâiele care străbăteau satul și care erau atât de limpezi că vedeai în ele pești dând molcom din buze. Dar mai dureros e că apa nu mai ajunge în fântânile sătenilor. Escavatoarele au întrerupt circuitul izvoarelor subterane și apa nu mai nimerește calea de sub sat, ci sfârșește inutilă pe fundul carierelor.

Vara, fundul fântânilor e uscat ca nisipul de pe plajă. În disperare de cauză oamenii sună la Pompieri. De două ori pe săptămână vine la ei o autospecială, din aceea care stinge incendii, doar ca să le stingă lor setea. Cum spune Gheorghe Merei:

Acum fântâna lui Merei are apă. Nu e vreun miracol, e de la zăpada topită. Când o torni în găleată e galbenă ca ceaiul.

Runcurenii ar putea trăi și fără apă dacă măcar ar avea ce mânca. Dar cariera le-a luat și pâinea de la gură. Unii din cei care mai au grădini au renunțat să mai planteze. În ultimii ani, de când cariera a ajuns la marginea satului, au observat un fenomen ciudat. Plantele le putrezesc în pământ înainte de a apuca să se coacă vreo legumă.

Alții spun că nu e de la aer, ci de la sol. „S-a răcit pământul! Băgăm în fiecare an îngrășământ, gunoi de grajd, și degeaba." O parte spune că e de la climă. „Ne-au luat clima ăștia cu carierele. Noi stăteam aici ca într-un lighean, înconjurat de dealuri. Ne-au luat dealurile, ne-au luat și clima."

Cei mai mulți cred însă că e de la praful de cărbune care se așază pe răsad, de cum scoate capul din pământ. Și într-adevăr, dacă te uiți în aer vezi levitând firicele minuscule de cărbune, ca niște musculițele de oțet adunate roi deasupra Runcurelului. În final, musculițele se așază liniștite pe covorul alb de zăpadă și-l transformă într-un covor gri de cărbune.

Praful ăsta de cărbune s-o fi lipit de plămânii oamenilor, de vasele lor de sânge, de sângele lor, transportându-l necontenit spre termocentrala-inimă sau termocentrala-creier, producând acolo avarii ireparabile. E plin satul de cancere de tot felul. În cărți scrie că particulele fine provoacă tumori și accidente vasculare. Cu toate acestea, localnicii nu țin minte să fi venit vreodată cineva la ei să le verifice calitatea aerului asta negru pe care îl tragă în piept cu fiecare respirație.

Compania le-a luat celor din Runcurel aerul, le-a luat apa și le-a luat mâncarea. Așa, au îndrăznit, într-un final au început și ei să ceară ceva la schimb. Dar nici măcar nu au cerut bani. S-au dus, mai întâi cu capul plecat, și s-au rugat de ei să le dea un loc de muncă. Nu bani, ci de muncă. Orice. Dar erau refuzați. Așa că, aprigi din fire și mândri de felul lor, oltenii de acolo s-au pus pe răscoală.

În familia Purdescu, doi flăcăi în putere stăteau șomeri, așa că reprezentantul angajat al familiei, Ionel, s-a dus la șefii lui și a cerut locuri de muncă pentru cei doi. Știa că are dreptatea de partea lui. Prin curtea familiei lui trece calea ferată a întreprinderii, cea pe care se transportă cărbunii de la cariera de lignit spre termocentrala Turceni. Avea la mână o hotărâre judecătorească care obliga complexul să-și mute linia ferată din ograda Purdescu, plus trenul cu 40 de vagoane care tranzita gospodăria.

Mai întâi, Ionel i-a luat cu binișor. Dar apoi, simțindu-se dus cu preșul de director, a trecut la fapte. A mers acasă și și-a parcat ca de obicei mașina în curte, dar de data asta chiar pe linia de tren. Cele 40 de vagoane care transportă cărbuni spre CET Turceni non stop s-a oprit pentru prima dată în ultimii ani, lăsând termocentrala fără combustibil.

E foarte posibil ca în noaptea cu pricina, simpla parcare cu spatele a cetățeanului Purdescu Ionel, comuna Mătăsari, jud. Gorj, să fi modificat niște indici în statisticile energetice mondiale, România să fi apărut acolo cu o scădere bruscă de electricitate, iar țara să fi părut și mai puțin independentă energetic.

La Ionel la poartă a ajuns imediat poliția. Agenții au dat un ocol mașinii, au pășit peste linia de tren, s-au uitat pe acte. Dar nu au avut altceva de făcut decât să constate că cetățeanul Purdescu Ionel a efectuat regulamentar manevrele de parcare-staționare în curtea proprietate personală. Despre incidentul acela, Ionel nu vrea să dea nicio declarație, întrucât compania l-a obligat în scris să nu facă declarații presei.

Într-o bună zi, Maria Surdei s-a trezit că escavatoarele companiei sapă în grădina ei. E drept că și ea mai săpa de obicei grădina, dar cu sapa, nu cu escavatorul, și nu așa de temeinic ca să ajungă la opt metri adâncime, să dea de lignit. S-a dus la director, i-a arătat că are acte pe teren. La fel ca și Ionel a cerut o amărâtă de angajare pe un salariu de mizerie. Nu pentru ea, ci pentru o soră care stătea fără serviciu cu trei copii care țipau de foame pe lângă ea.

A fost refuzată. S-a întors acasă și s-a pus de pază pe teren. Cum vedea că utilajele intră pe teren, cum anunța poliția.

Doi ani a stat Maria de veghe. Stătea pitită într-o tufă, ca vânătorii.

Dar revolte ca cele ale Mariei și ale lui Ionel s-au demonstrat a fi bătălii mici în fața unui colos economic uriaș, care are și toți banii, și toate pârghiile. Acum o lună, cu trei zile înainte de Crăciun, Maria, Ionel și alte câteva sute de oameni au fost anunțați prin poștă că au rămas, vor nu vor, fără terenuri. Sunt cu toții expropriați de statul român cu o sumă de râsul lumii: cinci lei metru pătrat, mult sub prețul pieții, spun ei. Adică le iau terenurile și la revedere-pa! Pe listă s-au găsit și soții Cioclei.

Ion Cioclei stă cocoșat în fața casei. Casa stă și ea cocoșată peste el, gata să se dărâme. Ion vrea să ne arate cum îi încape palma până la încheietură prin crăpăturile locuinței. Ca o mare parte din casele din sat, și a lui e numai găuri și fisuri. E convins că e de la lucrările de la carieră, care au făcut terenul să se miște.

De fapt, nu casa îi fuge lui Ionel Cioclei, ci îi fuge terenul. Mai mult decât a crezut. Într-o singură zi, fără să dea nimănui de veste, terenul de sub casa săteanului a fugit până la București, a urcat scările guvernului și s-a așezat liniștit în arhiva cu proprietățile statului Român, alături de alte peste 130 de proprietăți luate de la oameni printr-o simplă semnătură dată de funcționarii din Capitală.

Problema e că statul nu le-a dat până acum și banii despăgubiri de case, sau o sumă suficientă cât să le permită oamenilor să-și cumpere locuințe și teren în alt sat. Le-a luat doar terenul, lăsându-i și fără grădini, și cu ochii în soare.

„Au făcut-o mișelește!", strigă săteanul Neculai Bratu ajuns la o vârstă care să-i permită să înțeleagă limpede chiar chestiuni juridice complicate.

Iată cum traduce Neculai Bratu toată această hotărâre dată de stat:

Dar mai mult decât să înțeleagă ce li se întâmplă, oamenii din Runcurel nu ar fi putut face. Nu și-ar permite un avocat care să îi apere la București împotriva statului pentru care lucrează armate de juriști.

Și totuși, acum câteva săptămâni a venit salvarea. Chiar în locul unde țineau ei hore în urmă cu 40 de ani s-a oprit un microbuz.

Din el s-au coborât tineri cu niște hârtii în mâini. Au zis că sunt de la o asociație, Greenpeace. Sătenii s-au uitat cam lung la ei, neînțelegând din prima dacă le vor binele sau răul. Apoi au aflat că e de bine. Că le vor asigura gratuit un avocat care să le apere interesele în fața statului. „Vrem să anulăm hotărârea de guvern pentru că ni se pare abuzivă și nu rezolvă situația acestor oameni care rămâne în continuare incertă. Cu sumele de bani ce le sunt oferite, localnicii nu vor putea să se mute de aici. Dacă nu vom găsi înțelegere la guvern, vom da statul român în judecată", explică Ionuț Apostol, director de campanii Greenpeace România, asociație care a și lansat online o petiție pe care oricine o poate semna aici.

Am încercat să vorbim și noi cu cei de la Complexul Energetic Oltenia, să ne spună cum văd ei mutarea oamenilor din Runcurel. Nu am primit niciun răspuns. Nici de la primar, cel care teoretic ar fi trebuit să fie cel care își apără consătenii. Edilul nu a vrut să ne răspundă la telefon.

Hotărârea de Guvern a adus multă jale în Runcurel și s-au vărsat lacrimi de necaz cât să umple fântânile fără apă ale oamenilor. Aproape că-l bușește plânsul și pe Gheorghe Merei, om în toată firea.

Îi tremură vocea lui Gheorghe Merei când vorbește cu noi. Îl doare inima, că l-a văzut cu o seară înainte la televizor pe Dan Șova cum fusese eliberat din arest. I-a rămas întipărit în minte zâmbetul lui la ieșirea din închisoare.

Dan Șova, fost ministru al Transporturilor, e bănuit de procurori că a sărăcit tocmai termocentrala companiei care azi le sfarmă satul fără să le dea salarii decente, din lipsă de fonduri. „Șova zâmbește și eu dau la furcă", zice Gheorghe și apucă fânul cu vârful furcii, cu grijă, de parcă ar culege puf de gâscă.

Nu ar fi crezut să apuce vremea în care banala iarba uscată să fie o raritate pe la el prin sat, precum caviarul. De când i-a luat compania toată pajiștea, trebuie să o cumpere de prin alte părți, să nu-i moară vita schiloadă în bătătură și el să rămână lihnit. Lihnit de la lignit.

SUSȚINEȚI PETIȚIA „STOP EXPROPRIERILOR ABUZIVE PENTRU EXTINDERI DE CARIERE MINIERE!"

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citește mai multe despre minerit:
Operațiunile cu cianură nu înseamnă minerit
Minerii din Valea Jiului încă trăiesc sub prejudecățile Bucureștiului
Protestatarii din jurul lumii opresc proiectele petroliere și miniere