Cum e să ajungi la închisoare, după ce-ai copilărit în orfelinatele din România

Se întâmpla vara trecută, când mi s-a furat telefonul inteligent.

Am reușit să localizez hoțul prin GPS. Am dat nas în nas, undeva pe la Timpuri Noi. Încerca încă să deblocheze telefonul, când i-am spus că are ceva ce-mi aparține. Și-a ridicat ochii de căprioară speriată în lumina unui tir și m-a luat direct: „Eu sunt de la orfelinat, te rog să mă înțelegi!"

N-am știut ce să spun. Stăteam cu mâna întinsă pentru a-mi recupera telefonul. Tot el a continuat:

Nu era prima oară când cineva mă deposeda de un obiect personal și apoi îmi spunea că oricum „nu muream fără el". În cartierul în care am crescut era o tactică frecventă.

Cu toate astea, hora de emoții manipulatoare în care mă juca funcționa. Mi-am luat telefonul din mâna lui și am mai stat de vorbă o vreme. „Uneori mai fur chestii mici doar ca să dorm la poliție. Dacă recunosc fapta, le e milă și-mi dă drumul". „Păi și te lasă să pleci pentru că recunoști furtul?" l-am întrebat. Mi-a zis că da.

Ne-am despărțit când am intrat la metrou. M-a rugat să-i dau niște haine pe care nu le mai port. Și adidașii din picioare, că-i plăceau foarte mult și sigur eu „mai aveam și alții".

M-am gândit o vreme dacă este plauzibilă dinamica asta de a fura și a fi iertat de autorități, prin oratoria potrivită, sau era doar un monolog menit să-mi stârnească mila.

Apoi, anul ăsta, am cunoscut doi deținuți, foști copii instituționalizați, care mi-au confirmat că se poate să fii iertat de polițiști pentru ilegalitățile tale, chiar de mai multe ori. Au mizat pe recunoașterea faptei și pe bunăvoința autorităților.

Până într-o zi, când oamenii legii s-au plictisit și au vrut să-i învețe o lecție prin pedepsirea cu închisoarea. Practic, o lecție predată tot în „grija statului", acolo unde orfanii mai fuseseră „şcoliţi" cea mai mare parte a vieţii.

Vișinel Bălan, președinte al Asociației Desenăm Viitorul Tău, mi-a dat câteva date statistice despre șansele copiilor instituționalizați de a ajuns la închisoare:

Cu cifrele astea în minte, am fost la penitenciarul din Ploiești și am discutat cu doi deținuți care și-au petrecut trei sferturi din viață în cele două instituții ale statului: orfelinat și închisoare. Eram curios cum văd ei dragostea și ce-nțeleg din viață, în momentul în care sunt trimiși în lume, dintr-un fel de închisoare în care abuzurile și lipsa de speranță sunt la ordinea zilei.

Cei doi deținuți sunt precum niște actori histrionici. Viața lor povestită pare ori un text dramatic, ori o farsă comică, ambele în forme finite, gata de interpretat. Nu sunt primul spectator al reprezentației lor și, foarte probabil, nici ultimul.

De-a lungul timpului, au fost nevoiți să-și istorisească viețile în fața instanțelor de judecată, dar și a curioșilor, a oamenilor care au vrut să-i ajute, a colegilor de celulă, a celor de care au trebuit să se apere.

Există și o expresie din engleză, care explică de ce poveștile lor spuse au căpătat formă rotundă, aproape nuvelistică: „Practice makes it perfect".

Sau, așa cum mi-a spus unul dintre ei, „când trăiești din mila altora, trebuie să ai grijă ce spui, să nu-i superi". O poveste bună, consistentă, spusă cu suficient patos dramatic îţi poate salva viaţa.

Pentru Ion, ritualul furt - pușcărie s-a tot repetat în viața lui. A ajuns o rutină din care n-a scăpat în ultimii 20 de ani. La asta a contribuit și faptul că amintirile din penitenciare sunt, măcar, mai plăcute, faţă de alea din lumea de afară, unde a avut parte doar de necazuri.

Ion a crescut în centre de plasament înainte de 1989. Nu-și amintește multe de atunci. Știe că a fost abandonat la doi ani și că următorii 16 i-a petrecut într-un orfelinat comunist.

Apoi, când nu a fost la închisoare, a dormit prin canale. De la orfelinat spune că nu are amintiri. Nu mai știe unde a fost, cu cine și ce s-a întâmplat acolo.

Cu puțin efort își amintește, totuși, de doamna Coca, o educatoare care îl punea să stea cu orele pe coji de nuci. Nu-i poartă ranchiună, îi e recunoscător pentru că l-a învățat să scrie și să citească.

Când a împlinit 18 ani, a fost trimis pe străzi, așa cum prevede legea. Fără educație, după o copilărie în care abuzurile fuseseră la ordinea zilei, fără să știe ce să facă și din ce să trăiască.

A început să bea mult și să fure. Îi place să glumească, că îii e mai ușor să numere scurtele perioade în care a fost liber, față de cele multe în care a fost închis pentru furturi.

Ion trece de la o stare la alta cu lejeritatea unui comediant de curte. Îi place să-i amuze pe cei care îl ascultă. Se hrănește cu râsul oamenilor.

Suntem în februarie, anul 2016. Ion privește pe geam și se bucură că, deși e iarnă, nu viscolește. Are amintiri neplăcute cu iernile reci. Cea de-a doua lui soție a murit degerată de frig într-o noapte în care viscolea.

Ca de fiecare dată când ochii i se împăienjenesc de lacrimi, se șterge rapid și face o glumiță: „E, da' să nu credeți că moșul ăsta a stat degeabă, mi-am găsit alte gagici!".

Prima iubire i s-a întâmplat la 25 de ani. Era „o ardeleancă focoasă", care l-a părăsit pentru că era mare băutor încă de atunci. Cu ea are doi copii pe care nu i-a văzut niciodată.

Cu cea de-a doua femeie cu care a fost însurat are trei copii. De unul dintre fii este foarte mândru:

Şi că tot veni vorba despre licori, Ion și-ar dori ca lumea să nu mai judece alcoolicii atât de ușor. „Mă mai întreabă unul-altul, care e secretul pentru care trăiesc și acum și le spun: vodca. Beat criță reușeam să dorm și la -20 de grade".

Mii de riduri i se ridică dinspre gât, în valuri, spre restul feței. Arată mult mai în vârstă de 52 de ani. Își petrece cu mâna părul blond roșcatiu:

Nu se grăbește să se elibereze. Închisoarea este un mediu sigur, pe care-l cunoaște și căruia știe cum să-i facă față. Realitatea de afară e o sursă de surprize neplăcute.

Într-o seară, o doamnă bine îngrijită l-a găsit dormind în fața scării ei și a crezut că e mort. Femeia l-a ajutat să se ridice, i-a dat o masă caldă și 50 de lei cu promisiunea să nu-i dea pe alcool.

La scurt timp, s-a reîntâlnit cu femeia care l-a descoperit, iarăși, aproape în comă alcoolică. I-a spus aşa: „Bă, Ioane, tu știi că-s avocată? Ia, nu mă enerva, că sigur, mai devreme sau mai târziu, ai tu nevoie de mine!".

Și a avut nevoie. Când a fost prins pentru furtul din casa directorului de la Consiliu Județean, a fost apărat în instanță chiar de doamna avocat la scara căreia dormea. Lucra acolo ca zugrav.

Ion s-a mândrit polițiștilor de la judecătoria din Ploiești cu frumusețea avocatei lui: „Le-am zis, băi, fraierilor, voi ce faceți? Stați aici să mă păziți pe mine, un schilod, să nu fug! Dar ia uite eu cu ce îngeraș frumos stau de vorbă!".

Este convins că doamna avocată i-a obținut o pedeapsă mai mică pentru că-l simpatizează. Știe că nu poate fi nimic între ei, deoarece și ea, ca toate femeile, nu suportă faptul că bea prea mult.

Primul lucru pe care l-ar face dacă s-ar elibera de la închisoare ar fi să o revadă pe doamna avocată și să bea un păhărel de ceva.

Emanuel are 25 de ani și a trecut în anii '90 de la regimul orfelinatelor de stat, la acela al unor fundații pentru copii nevoiași. A trăit pe străzi, a furat de nenumărate ori și a fost prins cam de tot atâtea dăţi. Povestea s-a repetat până într-o zi, când a fost arestat definitiv. Dar nu pentru furt, ci pentru pornografie infantilă.

Emanuel a fost săltat de polițiști într-o dimineață, chiar de la hotelul unde lucra ca ajutor de bucătar. Oamenii legii l-au acuzat că trimite poze cu minori pe Facebook. A fost încadrat la pedeapsa cea mai ușoară care se dă pentru pornografie infantilă: doi ani și patru luni.

El crede că destinul lui actual se leagă de abuzurile la care a fost supus la orfelinat.

Emanuel spune că a fost violat de băieții mai mari și, uneori, chiar de voluntarii veniți să ajute. Este convins că atracția sexuală pentru minori de acolo i se trage.

Am contactat-o pe Andreea Găzdaru, psihoterapeut cognitiv compertamentalist, pentru a vedea cât din explicațiile astea au un motiv științific și cât e nevoie de a-ți justifica mizeriile. Și am aflat că există o corelație între lipsa de iubire și abuz.

Îl întreb pe Emanuel despre dragoste. A iubit, a fost iubit?

Îmi vorbește despre bunica lui. Cu fața luminată, îmi spune că nu și-o amintește exact, pentru că aceasta a murit când el avea doar doi ani, însă i-a făcut dovada supremă a dragostei ei.

Femeia l-a izbit cu capul de pereți, accident în urma căruia a rămas pe viață cu un defect de vorbire și auz.

În urma accidentului a trebuit să poarte toată viața aparat auditiv și să facă exerciții de vorbire cu un logoped.

Bunica lui a făcut infarct la scurt timp după întâmplarea cu lovitul de pereţi și el a ajuns în grija statului.

Pentru prima dată de când vorbim, privirea lui Emanuel se umple de dor. Îi lipsește femeia care l-a iubit prea mult ca să-l lase să trăiască fară ea.

La pușcărie a ajuns pentru că a trimis unui prieten de pe Facebook mai multe fotografii cu minori în ipostaze indecente. Familia amicului a descoperit pozele și l-a reclamat la poliție. Astăzi, Emanuel nu e în relații prea bune cu rețelele de

Spune că, deși nu e o dorință pe care să o poată controla, nu ar abuza niciodată de un minor, pentru că știe din proprie experiență ce înseamnă răul ăsta.

Nu știe încotro se va duce odată ce iese pe poarta închisorii. Speră să-l primească un preot ortodox dintr-un sat de munte, pe care l-a cunoscut cu ani în urmă. Își dorește să se liniștească și să muncească acolo o vreme.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre penitenciare:
Am vorbit cu deținuții de la penitenciarul Aiud despre libertate
Cum mi-am pierdut piciorul în penitenciarul Jilava, din cauza medicilor
Gardienii din penitenciare văd o groază de rahaturi