Se spune că în țara orbilor chiorul este rege, dar în țara normalilor toți ceilalți sunt ignorați. Și după standardele societății în care trăim, sunt normal. N-am probleme locomotorii, văd, aud, ba sunt și heterosexual. Totuși, normalitatea aceasta e definită printr-o sumă de lucruri în comun pe care le au oamenii majoritari în societate. M-am întrebat de multe ori cum ar fi să fiu nevăzător sau ce ar însemna să împing un scaun rotile pe o rampă care pare să sfideze gravitația.

N-am dus niciodată ideea asta până la capăt, mai puțin când am testat niște cârje. Niciodată până acum, când am ajuns la explorarea artistică a dizabilității prin expoziția „Normalitate, ce cuvânt brutal!".

Știam oarecum la ce să mă aștept, că nu voi mai fi acest „normal" cu care mă obișnuisem. Mai știam din ceea ce au comunicat organizatorii că a avea dizabilități te condamnă la două nedreptăți simultan: atât la o viață fantomatică, cât și la o supraexpunere în momentul ieșirii în spațiul public.

Așa că într-o zi de miercuri, la etajul trei al Muzeului Național de Artă Contemporană, am renunțat să mai fiu normal și m-am decis să văd cum mă pot descurca drept cetățean pentru care societatea nu se agită prea tare să-i ușureze viața.

Drumul meu printre „normali" a început cu o pereche de ochelari, ca să nu văd nimic, și un baston de nevăzător în mână. Am învățat să-mi trasez un semicerc în față cu acesta, ca să nu mă lovesc de cele mai evidente obstacole, și am început să mă ghidez după sunete. Expoziția e compusă din mai multe instalații, iar prima cu care am început se numește fix „Normalitate", de Mircea Topoleanu.

Pe un perete de cățărare elementele de prindere formează cuvântul „normalitate". E un obstacol de escaladat, e un mijloc de ascensiune această normalitate? Aveam să aflu pe parcurs.

Cea mai solicitantă parte a fost „Brutal", o instalație foto realizată de Mihai Barabancea și Cristiana Costin (ea a creat schițe tactile după fotografii). Aici am aflat cum să „văd" o fotografie doar prin atingeri, ceea ce e pe cât de greu sună. Ascultam în căști declarațiile nevăzătorilor care au realizat fotografiile, și încercam cu degetele să îmi dau seama ce e.

Remarcam un gard, un geam, un copac, dar niciodată forma finală, corectă. O puteam vedea la final, era imaginea așa cum a ieșit din aparat, dar e un lux pe care mi l-am permis pentru că normalitatea mea era la o ridicare de ochelari distanță.

La aceeași instalație, pe lângă aceste schițe tactile, mai erau mirosuri specifice locului în care a fost făcută poza, dar și un obiect iconic pentru subiect pe care să îl pipăi și să îți dai seama ce e în poză. Niciodată nu m-am gândit că în preajma unui avion miroase cel mai des a ulei, a vaselină sau că marea poate fi condensată într-o fâșie de tester.

Cumva, știam mirosurile astea, dar niciodată nu le-am perceput conștient. Erau și ele acolo parte din peisaj.

Între toate acestea mergeam ghidat de sunetele din jur și de baston. Nu știi niciodată câți metri ai până la un anumit obstacol, dar după cum ajunge sunetul la tine, îți dai seama dacă ai ceva în cale, dacă vine din stânga sau din spate. Delfinii folosesc ghidarea de tipul acesta, dar se pare că noi am pierdut-o pe măsură ce am evoluat să fim bipezi și vânători care se bazează foarte mult pe ochi și mai puțin pe urechi.

Ca nevăzător nu ai luxul alegerii.

Am remarcat în ultimii ani câteva schimbări în designul urban din București. Au apărut marcajele galbene, pentru ca nevăzătorii să știe unde se termină trotuarul, bordurile parțial aduse la nivelul străzii și semafoarele cu semnal sonor ca să știe toată lumea când poate traversa.

Totuși, e al dracului de greu să te deplasezi în scaunul cu rotile. Poate nici n-am experiență, dar după ce m-am chinuit câteva minute să urc o rampă de vreo 15 centimetri, din cauza marginii care nu era la nivelul podelei, mi-am dat seama ce ironice sunt acele rampe cu unghiuri și de 45 de grade. Fără ajutor extern, și fără mușchi de Hercule, ești la fel de izolat ca și fără rampă.

Instalația „Dans_Rulant" abordează fix problema deplasării în scaun cu rotile. Autorul ei e Cosmin Manolescu și cei care vizitează expoziția pe 7 și 14 august vor putea experimenta câteva concepte simple legate de mișcare, timp și deplasare în spațiu, dansând ca o persoană care folosește scaunul rulant, fie că au deficiențe locomotorii, fie că vor să descopere lumea aceasta.

În aceeași idee, Monotremu a organizat performance-ul „Îmi place România și României îi place de mine". Următoarea reprezentație e pe 6 octombrie, iar cel cu care poți interacționa este un câine abandonat din România cu o dizabilitate fizică - îi lipsește un picior. Ideea a venit de la show-ul „I Like America and America Likes Me", când Joseph Beuys s-a închis într-o galerie americană de artă împreună cu un coiot sălbatic, într-un proces terapeutic de rezolvare a traumelor personale și colective.

După cele două experimente mi-am dat seama că deficiențele sunt un fel de „bug-uri" ale omului, pe care ajunge să le rezolve altfel. Până să vizitez expoziția, n-am folosit niciodată un baston pentru nevăzători, dar fără altă opțiune la dispoziție a trebuit să mă încred în feedback-ul pe care o bucată de aluminiu cu plastic la cap mi-l dă. Și n-a trebuit să știu ce e un obstacol, ci doar că e acolo și îl ocolesc. Așa am ajuns la impresiile pe care, revenind la „normalitate", le-am deprins.

Ai văzut vreodată bănci pe care n-ai fi putut sta mai mult de câteva minute? Dar țepi ascuțiți prinși la capătul gardului? Dar lumină albastră în băi ca să nu îți vezi venele pe care să le injectezi? Acestea sunt cele mai evidente exemple și sunt parte dintr-un fenomen: design ostil în societate. Cu acest trend am corelat starea în care se regăsește societatea, și nu doar din România, față de persoanele cu dizabilități: este ostilă, fără să încerce foarte tare să schimbe asta.

Într-o expoziție clasică, lucrările sunt așezate la un nivel accesibil majorității oamenilor. În aceasta, ele sunt accesibile celor care se deplasează în scaune cu rotile, celor care se ghidează după sunet și cu un baston în mână. Elementele așa numite „de design" ar fi inutile pentru un nevăzător, astfel că pot fi eliminate. Covoarele ar îngreuna deplasarea, așa că dispar și ele. Rămâne un spațiu așa cum îl vezi când nu-l vezi: o mulțime de forme geometrice, de înălțimi diferite, pe trasee pe care ți le schițezi în minte.

Când am revăzut expoziția cu ochii și pe picioarele mele, am observat tot felul de elemente - cum ar fi un covor, designul meselor, nuanțele de culoare etc. Acestea nu-mi erau cu adevărat utile, doar că ochii nu se pot abține să nu vadă și creierul să nu analizeze, să integreze cumva ceea ce vede în contextul în care sunt. Sunt nevăzători care se nasc așa, alții care ajung așa din cauza accidentelor și în cazul fiecăruia deplasarea e diferită în funcție de ceea ce știe despre lume.

Cu siguranță însă că lumea e mai simplă, redusă la ceea ce ți-e util. Însă pe parcursul întregului tur am avut senzația că pe cât de puțin văd eu din lume, pe atât de mult mă vede lumea pe mine, cu toate stângăciile pe care le fac, cu toate obstacolele peste care dau. Trebuie să fi fost amuzant din exterior să miros pahare goale cu doar o fâșie de hârtie în ele.

Dar în cazul meu, cât nu vedeam, acela era un mod de a mă raporta la lume.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte lucruri despre orbire și chestii similare:
Cum visează orbii?
Ghidul VICE de conjunctivită
Oamenii de pe străzile Bucureştiului îţi provoacă angoase