„Ai pus cuțitele? Dar găleata? Ia apă să ne spălăm pe mâini. Nu uita mâncarea, apa de băut, vezi să iei și pila, să le ascuțim. Ați luat sacii? Câți e? Nu uitați sacii!" Așa începe o zi de culesul viei. O săptămână din decembrie, satul răsună de guițatul porcilor tăiați. Un weekend în septembrie, răsună de cuțite puse în găleți, de struguri răsturnați în saci și de ciorchini zemoși sau nu prea, zdrobiți în butoaiele în care vor fermenta. Și satul nu e mare. Are vreo patru sute de bătrâni, 150 de tineri și un total de 15 dinți pentru toți, dar vinul poate fi băut și printre gingii și mâncat cu pâine bine înmuiată în el.

Dar culesul ăsta nu are un rost chiar exact, că vinul iese acru, greu și lasă pe pahare o unsoare neagră cum se adună jegul pe la încheieturi. Este însă un obicei, nu te pui cu tradiția, iar via nu poate fi lăsată în câmp, plină, că te râde lumea.

Sunt ani și ani, când natura e binevoitoare și nu prea. Sunt acei ani detestabili cu apă pe toate frunzele și un pământ năclăios sub picioare, care rupe tălpile adidașilor chinezești, iar căruța sau mașina nu le mai tragi lângă vie, că se împotmolesc, așa că iei sacii plini în cârcă și-i cari. Anul acesta a fost unul bun, cu un weekend chiar prea călduros pentru septembrie.

Dar aici n-ai voie să te plângi de vreme, că te-arată lumea cu degetul prin sat și te vorbește pe la colțurile caselor. Așa că te pui la începutul rândului de vie, cuțitul într-o mână, găleata în cealaltă și bagi forță. Umpli. Găleți după găleți, saci după saci, vițele devin mai goale, spatele mai aplecat și mai îndurerat, iar momentul de final, ceva mai aproape.

Bunicii au o vie la vreo sută de metri cu zece rânduri de vițe. Munca nu e ușoară încă de la prima sapă, undeva prin primăvară, dar acum trebuie să te și strecori printre coarde, mereu ca niște capcane gata să îți pună piedică și să cazi penibil peste găleata plină sau în arac și să sângerezi la fel cum curge vinul din butoi. Și mai ai de sortat strugurii în două categorii: albi și ceilalți. „Ceilalți", pentru că sunt de diverse soiuri, mai dulci și mai acri, mai zemoși sau mai deshidratați. Vițele care dau tot acest vin, regăsit încă în stare solidă, sunt „negre" sau „bălane" - „roșu" și „alb" sunt nuanțe imposibile.

La munca de la țară și chiar la orice muncă fizică să nu te lași păcălit - nimănui nu-i place. Dar trebuie! Presiunea socială și jena față de pământul primit de la strămoși îi fac pe oameni să ascută cuțite, să cumpere saci, să înfunde butoaie, să pregătească găleți, să pună curul în sus pe rând și să muncească.

Iei ciorchinele cu mâna și rupi. Când nu merge, tai cu cuțitul. Pui în găleată și încerci să nu rămâi prea în spate, că nimeni nu te ajută și te demoralizează munca la coada plutonului de țărani. Munca aceasta continuă ore bune de dimineața până după-amiază. Te duci la veceu după un copac sau în altă vie și mănânci o dată pe zi. Apă bei cât și când vrei, dar pentru o burtă umplută doar cu struguri, lichidul face bine la digestie, dar nu și la confort sau productivitate. Când scapi strugurii pe jos te apleci și-i ridici din țărână, nimic nu se risipește, că doar nu de-aia ai muncit tot anul.

După 12-13, vine masa. Sau, mai bine spus, te duci tu la ea. Cam când ai terminat al doilea rând, îți îndrepți spatele, uneori trosnește, apoi te uiți spre capăt și strigi. „Mâncăm? Hai, ca e douășpe și v-o fi și vouă foame, n-ați mâncat nimica", zice una dintre femei, uneori cea mai în vârstă. Tot una dintre femei întinde foi de ziare pe care vor sta bucatele aduse de acasă, taie salamul, roșiile, brânza și rupe cu mâinile pâine.

Mănânci din toate, că nu știi exact ce e aia nutriție sănătoasă, raw vegan sau „eu mănânc doar bio". Cine nu vrea din ce e pe „masă" nu mănâncă, că doar n-o sta munca în loc după mofturi. Uneori, se mai și bea - țuică sau vinul de anul trecut, dar ăsta e cald și plin cu zaharine care să mascheze asprimea. E ușor un șpriț, doar că fără apă și e prea dulce.

Dacă ai oameni „cu ziua", ești atent cât beau și cât muncesc. Nu le zici nimic în față, le dai banii la care te-ai înțeles și îi bârfești pe la alții, iar la anul nu-i mai iei. După juma' de oră e gata prânzul la care ai măncat mai mult cu bucuria că iei o pauză. Bagi și apă, umfli pâinea din stomac și ești gata de reîntors la cules.

Bunicul a fost unul dintre oamenii pe care ți i-ai putea lua model în viață. A fentat munca cu un talent similar circarului care merge pe sârmă. Plasa lui de siguranță a fost mereu, mai ales în ultimii 15 ani, ipohondria, care i-a adus pe cap numai boli greu tratabile. Asta nu l-a oprit să ia și să ceară medicamente pentru afecțiuni încă nedocumentate de medici.

În timpul în care toți ceilalți muncesc la câmp și strâng strugurii, el e acasă. Fierbe apă și smoală ca să umfle butoaiele și să le lipească pe unde ar mai putea să scape vin. Mereu curge pe undeva, dar lemnul are calitatea asta frumoasă că se dilată când e hidratat, așa că și scurgerile încetează.

Butoaiele sunt coborâte cu sfori în beci, iar putina în care zdrobești strugurii e ținută afară. Între cele două este „tras" vinul. Acesta e momentul în care îți dai seama că 80% din treaba pentru anul acesta e gata. Prietenia ta cu via ia o pauză până la primăvară. În timpul ăsta, însă, poți să bei.

Strugurii sunt storși cu un zdrobitor, cu picioarele sau cu un ciomag pe care înfășori sârmă ghimpată. Deșerți sac după sac și lovești în ei cum dă Salam în clape când e pe marele sistem. Totul într-un spațiu destul de mic, neaerisit, luminat de un bec de-ăla vechi despre care UE a spus că nu e ecologic și transpiri ca porcul la proțap.

În tot timpul ăsta, hainele se umplu de praf, sudoare și resturi de struguri. Două-trei ore mai târziu, obții o masă incertă de coji, sâmburi, frunze, praf și suc dulce. Peste toate pui, în funcție de cantitate, zahăr. Niciodată nu e prea mult fie pentru că nu există noțiune de „sec" și „dulce", fie pentru că nu strică, doar face vinul să fermenteze mai bine - acțiune care se va întinde pe următoarele două săptămâni. Ghiveciul de foști struguri e lăsat peste noapte să se aleagă vinul de resturi.

Dimineața, pregătești alte găleți. Sunt curate, spălate, cu detergent chiar, în care pui vinul „tras" într-un tuci mare, cuprinzător. Un bărbat stă la tras, altul cară, iar un al treilea e în bordei, toarnă vinul în butoiul în care se va transforma din suc în alcool. Toate acestea pe un cor de două voci: bunica și bunicul. Ea pleacă sau revine de la biserică și spune că e păcat să muncești ziua, iar el dă indicații despre cum trebuie să faci și cum la orice pas greșești cu ceva.

Aproape de prânz, treaba e gata. Vinul e în butoi și damigene, iar oamenii sunt așezați la masă pentru un prânz ceva mai arătos decât salam cu pâine, la umbra viei. Pleci spre casa din București cu mustul pe care va trebui să-l păzești să nu explodeze în timp ce fermentează în PET. Îi pui dopul, dar doar, așa, un pic, iar acasă îl lași liber să își facă treaba zahărul și fructoza. Și unii oameni numesc asta tradiție.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre viața la sat:
În imaginile astea de stoc România pare un sat fără câini
Andrei Pandele a documentat satul românesc din anii '70, până-n zilele noastre
Cum am descoperit discoteca la ţară, în România anilor '90