FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Am spus „Da” la orice, timp de o săptămână, şi am ajuns la spital

Mă gândeam că ar fi o idee bună să fiu mai pozitiv.

Îmi place să spun nu la chestii. Aşa fac eu. O amică mi-a spus recent: „Hei, o să organizez un maraton spontan de board games în seara asta, la mine acasă, cu nişte prieteni. Vrei să vii şi tu?" Simţeam nevoia să mârâi la ea. Herpesul genital mi se părea mult mai atrăgător decât un „maraton spontan de board games."

„Mereu eşti negativist", a răbufnit ea. „Acordă şi tu măcar o şansă."

Autorul în dureri. Foto de Dominik Pichler

Sincer să fiu, nu am o părere foarte bună despre oamenii cărora genul ăsta de activităţi li se pare vag amuzant. Însă, amica mea avea oarecum dreptate. Poate ar fi indicat să fiu un pic mai pozitiv. Poate ar fi indicat să încerc lucruri noi. Aşa că, de dragul aventurii, am hotărât că o să spun „Da" la orice propunere timp de o săptămână.

Publicitate

Foto de Dominik Pichler

ZIUA 1

Trebuie să precizez că, încă de la început, mi-a fost greu să dau de lucruri la care să spun „Da." Poate pentru că nu prea am ieşit din casă zilele alea. Din fericire, Facebook-ul e plin de clickbait-uri pe care să le încerc. Da, internetule, aş dori să ştiu cum arată cea mai nasoală ţinută a lui Kendall Jenner, dar, din păcate, nu ăsta e scopul proiectului meu.

Lucrurile au luat o întorsătură bruscă imediat ce am mers la restaurant cu nişte prieteni. „Mai doriţi un pahar cu vin, domnule?" Dap. „Cafea?" Sigur. „Aţi dori să încercaţi nişte creme brülée?" Bineînţeles.

„Wow, frate, tu chiar nu ai măsură în seara asta", mi-a zis un prieten. Indiferent de cât de delicioasă a fost toată experienţa asta, vinul şi desertul nu aveau să-mi lărgească orizonturile. Trebuia să depun mai mult efort pentru găsirea de experienţe noi.

Nu a durat mult până să dea norocul peste mine. Imediat cum am ajuns acasă, am primit un mail de la un post de radio care aruncase un ochi pe canalul meu de YouTube şi voia ca eu să ţin o emisiune live de o oră. Numai gândul că aş putea ţine o emisiune live la radio mă speria de moarte, din cauză că sufăr de anxietate. Dacă scot sunete ciudate în timp ce râd şi le aude toată ţara? Dacă fac atac de panică şi leşin pe acolo? „Sigur, mi-ar plăcea să fac asta", le-am spus, cu strângere de inimă, celor de la postul de radio.

Foto de Alexander Wagner

ZIUA 2

Cât eram în drum spre studio, mă simţeam ca şi cum m-aş fi dus la o întâlnire cu cineva de pe Tinder: nerăbdător, mai mult decât sceptic şi plin de posibile scuze, în caz că ar fi fost nevoie să scap.

După ce-am ajuns şi am făcut cunoştintă cu personalul postului de radio, mi s-a oferit un pahar cu apă, pe care l-am vărsat peste tot, la scurt timp. Din fericire, lichidul n-a ajuns şi pe panoul de control. Nu mă consider un expert în limbajul trupului, dar eram destul de sigur că, în momentul ăla, câţiva oameni de acolo voiau să mă strângă de gât.

Publicitate

Cu excepţia micului incident, totul a decurs surprinzător de bine. Am făcut câteva glume şi am răspuns la telefoanele ascultătorilor. „Haha, Ioana, eşti de milioane!" Deşi, sincer să fiu, nu era.

Emisiunea a fost un succes.

ZIUA 3

Ziua următoare, când mă plimbam prin oraş, încă uimit de debutul meu destul de OK la radio, m-a oprit o ONG-istă de aia cu clipboard. „Aveţi timp să discutăm despre salvarea pădurilor tropicale?" Sombapula.

„Da, am destul timp", i-am spus. Aşa ca a început să-şi spună poezia, iar eu am dat din cap pe parcurs, ca un robot programat să imite oamenii. Sincer să fiu, toată chestia asta a fost destul de interesantă. „Aţi adopta un copac?", m-a întrebat tipa. Din fericire, fix atunci, mi-a dat mesaj un amic. „Vii să facem mişcare mâine?"

Amicul meu, care e incredibil de atletic şi se trezeşte la şapte dimineaţa ca să facă antrenamente CrossFit cel puţin de trei ori pe săptămână, s-a tot rugat de mine să încerc şi eu. I-am spus că vin, cu lacrimi de lene în ochi.

Gata de Crossfit. Foto de Dominik Pichler

ZIUA 4

Nu sunt atletic deloc. Şi când zic deloc, vreau să zic chiar deloc. Dacă aş cumpăra ceva de la Sports Direct, m-ar suna ăştia de la bancă să mă întrebe dacă nu cumva mi-a fost furat cardul.

„Ştii ce? Nu mă simt prea bine. Cred că e din cauză că am mâncat creme brülée acum câteva zile", am minţit eu. Amicul meu şi-a dat seama că încercam să mă eschivez, aşa că m-a liniştit. „Nu te îngrijora, exerciţiile astea sunt destul de chill. De obicei sunt doar patru inşi, plus antrenorul, iar dacă vreunul din noi rămâne în urmă, ceilalţi îl susţin."

Publicitate

Cum oare se aştepta el să mă relaxez, când el îmi descria cel mai sumbru coşmar al meu?

ZIUA 5

Am ajuns la sală la opt dimineaţa. Aparent, aia era sesiunea târzie. Încă din prima, antrenorul mi-a zis: „Ai venit într-o zi cam nasoală."

„Da, nu zău? Orice zi care începe cu CrossFit e nasoală."

„Azi, în loc să facem tot felul de chestii, o să lucrăm doar braţele cu kettlebell-ul, o mie de balansări." O, Doamne.

„Crezi că te descurci?"

„Da", am minţit eu, din nou.

După o sută de balansări, am început să transpir intens. Mânerele de metal făceau răni pe mâinile tuturor. La sfârşit, degetele mele arătau de parcă aş fi bătut palma cu un blender.

„Câte balansări ai făcut?", m-a întrebat antrenorul după jumătate e oră.

„600," i-am spus eu printre dinţi.

„OK, e de ajuns. Deja transpiri mai mult decât ar trebui." Nu a fost nevoie să-mi spună de două ori.

Sesiune CrossFit. Foto de Dominik Pichler

ZIUA 6

După sesiunea de antrenament, aveam nişte dureri de abia puteam să mă ridic în picioare. Până şi ONG-ista cu care vorbisem în urmă cu două zile mă privea cu milă când am şchiopătat pe lângă ea, din nou. Sigur şi-a dat seama că îmi trebuiseră trei minute doar ca să pun nişte boxeri pe mine în dimineaţa aia.

Am ajuns în baia unui restaurant. Un drum scurt, pe care eu l-am resimţit ca pe ultima sută de metri a unui maraton. Imediat cum am început să mă piş, am observat că urina mea avea o culoare ciudată. M-am dus de îndată la doctor ca să aflu dacă nu cumva mă dezintegrez sau ceva.

Publicitate

„Ai rabdomioliză", mi-a explicat doctoriţa. „Ceea ce înseamnă că ţesutul tău muscular se rupe. Ce ţi-ai făcut?"

„Am fost la o sesiune de CrossFit."

Cred că abia se străduia să nu râdă. M-am internat în spital imediat şi mi s-a spus să rămân acolo peste noapte, ca să mi se facă injecţii impotriva „cantităţii mari de creatinkinază" din organism.

„Da", am spus eu cu entuziasm. De data asta chiar nu minţeam.

Cât stăteam treaz în salonul meu, pentru că nu puteam să adorm din cauza perfuziei care tot picura, m-am întrebat dacă asta era cumva „noua experienţă" pe care o tot căutam eu. Sigur, am vrut să ies din zona de confort, dar mă gândeam că asta presupune să mănânc nişte brânzeturi mucegăite sau să fac Zumba.

Fotografie realizată de autor

ZIUA 7

Dimineaţa următoare, mi s-a spus că pot să mă duc acasă. Din cauza incidentelor de cu o zi în urmă, am uitat complet să-mi verific mesajele. În afară de spam-ul obişnuit, primisem şi un mesaj de la amica mea obsedată de board games. De data asta voia să ştie dacă nu vreau să mergem la un concert de ukulele. Nu am putut să nu mă întreb cum am ajuns eu oare să umblu cu femeia asta.

În loc să fiu de acord imediat, am stat un pic pe gânduri şi am analizat un pic ultima săptămână. Mi-am adus aminte de tipa cu pădurile tropicale, de antrenamente şi, nu în cele din urmă, de noaptea pe care mi-am petrecut-o în spital.

I-am scris că „Nu", şi am simţit că trăiesc din nou. Am trimis mesajul cu un zâmbet satisfăcut şi am şchiopătat afară din salon.

Traducere: Mihai Niţă

Citeşte mai multe despre provocari:
Cum e să ţi se umfle testiculele
M-am făcut rangă cu alcool pudră
Interviu cu tipul care nu s-a masturbat și n-a făcut sex 100 de zile
Internetule, termină odată cu provocarea labiilor