JURNAL. 21 decembrie 1989. Timișoara, oraș liber

Ne împuţinăm, lumea pleacă spre case, deşi sunt imploraţi de cei de la Balcon. „Nu plecăm acasă" nu ajută prea mult şi mai ales nu ţine de cald. Ne propunem să mergem și noi acasă pentru a ne îmbrăca mai gros şi a mânca, dar cu schimbul, câte doi maxim, cel mult o oră, după care să revenim exact în acelaşi loc de întâlnire.

Pe la 3:30 noaptea plec și eu cu Tibi. La mine bem un ceai fierbinte și eu colectez toate colile de carton, pensula cea mai groasă, câteva tuburi de tempera roşie şi fac câteva sandvișuri. De la el luăm ceva vin pentru ceilalţi şi pas alergător spre centru - s-a făcut deja cinci dimineaţa.

În centru, jale, o imagine dezolantă. În faţa Operei nu mai e aproape nimeni. Câțiva dintre prietenii noștri erau totuşi la locul nostru de întâlnire, înfăşurați în pături. Ne aşteptau. bem vinul, scriem toate cartoanele cu lozinci şi le împărţim la cei rămaşi. Suntem apreciaţi pentru efort de cei de la balcon. Maestrul de ceremonii este și el disperat de riscul de a fi arestați, la cât de puțini suntem.

Aproape de șapte, plec la serviciu, unde dau de toată lumea pregătită cu pancarte din PFL și sunt gata să fac cale întoarsă cu ei către centru. Pe drum iau 20 de pachete de țigări Snagov fără filtru, că doar din astea aveau, și sunt ultimul client, că și vânzătorul vine în centru. Apoi dau de un cordon imens care scandează „Noi suntem U-me-teul!" (n.r. - uzinele Mecanice Timișoara). În scurt timp realizez că nu am nicio şansă să ajung înapoi la locul nostru de întâlnire. Se află aici toată suflarea Timișoarei, om lângă om, și nu e decât opt dimineața. În numai o oră, de la o mână de oameni, acum nu mai pot să mă mișc. Fantastic, avem putere și forță!

De abia după câteva ore îmi găsesc echipa în mulțime. Aflu că s-au făcut eliberări din detenții, iar prietenul nostru arestat sâmbătă noapte a fost eliberat și e bine. La ora prânzului, de la balconul Operei se anunţă că au sosit garnituri de tren cu Gărzi Patriotice din Oltenia. Ni se cere să-i întâmpinăm cum se cuvine, să-i ajutăm cu mâncare. Cică ar fi fost trimişi „să apere ţara de huliganii de la Timişoara, care ar fi pactizat cu trupe de ocupaţie ungureşti şi sârbeşti".

Fiecare strângem ce putem, mai ales după ce prin mulţime trece un camion ticsit cu pâine caldă care se împarte liber la toţi, apoi plecăm spre gară. Pe drum dăm de primii tipi îmbrăcaţi în gărzi, care erau de fapt muncitori din Craiova, de la Electroputere, luaţi cu forţa de la lucru încă de luni sau de duminică, echipați la ordin în uniforme, nemâncaţi de două zile, vai de ei. Familiile lor habar n-au unde sunt, li s-a interzis să sune, dar li s-a spus că ţara a fost invadată de unguri şi de sârbi, iar Timişoara este vandalizată şi deja cucerită. Au la ei cozi de mătură, special confecţionate să apere ţara cu ele. Le explicăm cum stau lucrurile în realitate și ei se bucură nespus, mai ales de sandvișuri și de fisele de telefon cu care își pot suna familiile.

Ne întoarcem cu ei spre centru; pe drum vorbim despre Bucureşti, de faptul că rămânem fără şanse dacă revoluția nu izbucnește și acolo. Fără bucureşteni suntem fiii ploii, suntem sortiţi pieririi. Dar de la balcon aflăm că apar manifestaţii şi în Lugoj, şi în Arad. În piață, craiovenii sunt ovaţionaţi. Se strigă: „Azi în Timişoara - mâine-n toată ţara!" Apar și primelor manifeste, pe care scrie „Vrem alegeri libere!"

Trecem pe la Lili prin garsoniera ei atelier, unde găsim multe almanahuri vechi, cu poza dictatorului nelipsită de pe prima filă. Îi vopsim mustaţă a la Hitler şi-l punem după gratii: „Ceauşescu judecat, pentru morţii din Banat!", se va striga în zilele următoare. Pozele le lipim pe geamurile unui magazin și facem astfel prima expoziţie liberă. Mai scriem niște pancarte, iar pe mine mă ia un straniu simţ al umorului: „Nicolae și Lenuța, vi s-a scufundat bărcuța!" Se râde cu poftă, dar unii se împotrivesc umorului meu macabru, ca să nu fim luați drept miştocari. Așa că las pancarta de un gard.

Revenim în piață. Urmează o noapte lungă şi răcoroasă. Poate cea mai răcoroasă din toate. Nu vrem și nici n-avem loc să dormim, deşi suntem frânţi de oboseală. Cei din balconul Operei sunt admirabili, nu mai au glas, vorbesc în continuu de câteva zile. Se rosteşte Tatăl Nostru în memoria celor căzuți și îngenunchiem toți cu faţa spre Catedrală. Înălțător.

Apar şi primele suspiciuni ale „întâietăţii" vizavi de grupul Frontului Democratic Român, de la Consiliul Judeţean de Partid, care a negociat ieri cu prim-ministrul Dăscălescu, şi grupul de la Operă. Suntem întrebaţi de la balcon de oportunitatea unirii cu cei de dincolo. Oboseala sporită îşi spune cuvântul. E un nonsens.

La balcon mai apar diverse minorități, precum şi primul om în uniformă militară, de la o unitate militară din Lipovei. Ne asigură că armata e cu noi. Mulţimea aplaudă.

Noi cântăm piesa Cântec pentru prieteni, a trupei Compact, că merge textul: „În noaptea asta mare/Va fi o sărbătoare…." Mâncăm din pâinea ce a fost caldă acu vreo oră şi ne încălzim cu lumânările împărţite pentru cei căzuţi.

Şi astfel trece foarte, foarte încet noaptea. Dar , … eram liberi!

Citește și celelalte zile din jurnal:
JURNAL. 16 decembrie 1989, Timișoara. Așa a început sfârșitul JURNAL. 17 decembrie 1989. Primii morți la Timișoara JURNAL.18 decembrie 1989, Timișoara. Fața la pământ și mâinile la ceafă JURNAL. 19 decembrie 1989, Timișoara. Să plătești cu viața e mult prea scump! JURNAL. 20 decembrie 1989. Azi în Timișoara, mâine-n toată țara JURNAL. 22 decembrie 1989. Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!