Poveștile tragicomice din blocurile românești sunt mai tari decât alea din filmele lui Mungiu

Deci, trăiești într-un bloc. Adică faci parte dintr-o comunitate cu care, de cele mai multe ori, nu vrei să ai de-a face. Nicio comunitate de vecini nu este perfectă. E imposibil să nu găseşti cel puţin un individ menit să-ţi dea peste cap sistemul încă de la prima oră a dimineţii. Unii o fac involuntar, alţii cu bună ştiinţă, din plictiseală sau chiar direct, personal. Recunoaște, îi înjuri cum prinzi prima ocazie.

Cu toate astea, din când în când, chiar și în bloc la tine se întâmplă chestii care-ți dau universul peste cap. Big Banguri care te fac să te întrebi despre sensul vieții. Dezordini cosmice de apartament. Momente care te fac să te gândești la ordinea lucrurilor, vorba filozofilor.

Pe vecinii ăștia îi numești, de obicei, „ciudați‟, dar cu siguranță merită o expresie mai bună. Uite, de exemplu, citește poveștile astea patru. Au doza perfectă de haios și patetic și sunt atât de dubioase, încât mă aștept, în orice secundă, de acum încolo, să primesc un telefon de la vreun regizor român, pentru drepturile de ecranizare.

Individul care ascultă muzică la volum maxim este etern şi există în orice bloc. Noi îl avem pe Vio, un individ aproape de 50 de ani, care a reuşit să transforme un bloc populat de oameni indispuşi în cea mai tolerantă comunitate din cartier.

Vio a fost pasionat de muzică toată viaţa şi a avut grijă să investească într-un singur lucru: staţii, boxe şi subwoofere. Ţin minte ca avea câteva boxe trase şi în baie, pentru că „îmi place să mă spăl pe ritmul melodiilor". Nu avea familie sau prea mulţi prieteni, dar era fericit în lumea lui dictată de muzică. Nici măcar nu era adeptul unui gen muzical, adică niciodată nu am putut să înţeleg ce preferinţe are, pentru că obişnuia să asculte chestii de la Nelu Albu, Abba, Metallica şi Salam, până la imnuri ceauşiste.

Cum scăpa de la lucru, Vio îşi lua câteva peturi de bere, o sămânţă şi se închidea în casă cu muzica blană. Și când zic blană, nu mă refer la faptul că doar blocul meu de opt etaje avea acces la playlistul lui, dar şi cel puţin jumătate din stradă. Există în bloc o băbuţă care bate zilnic în ţevi, ca să-l facă pe nenorocitul de deasupra să oprească muzică, însă niciun vecin nu i-a spus în atâţia ani că Vio nu mai are ţevi.

După mult timp, locatarii au încetat să mai lupte cu Vio şi l-au acceptat aşa cum este. Adevărul este că tot tratamentul ăsta forţat şi nedorit ne-a întărit pe toţi, suntem imuni la gălăgie, la pereţi sparţi, la vecinii care-şi dau cu capul nevestele de pereţi şi la bitangii isterici din faţa blocului.

Recent am aflat că Vio este un tip hazliu, pentru că într-o dimineaţă am găsit o foaie lipită lângă interfon cu următorele: „Pentru dedicaţii speciale, sunaţi la numărul XX la interfon, spuneţi melodia, numele de familie şi se rezolvă.‟

În ziua respectivă tot blocul a primit dedicaţii, chiar şi maică-mea, care a cerut Hotel California. Omul anunţa prin microfon fiecare piesă şi încuraja lumea la înscrieri. Evident, spectacolul s-a terminat după ce a adormit Vio, lăsând muzica să ruleze în neştire.

Un bloc fără pensionari curioşi de tot ce mişcă în comunitate nu este un bloc complet. Unii locatari ieşiţi la pensie improvizează o grădină în faţa blocului de care să se ocupe, alţii îşi fac un hobby din a fugări bitangi sau a le sparge mingile cu cuţitul şi alţii preferă să ştie totul despre oricine. Am realizat cât de neserioşi şi inutili sunt aceşti spioni bătrâni, acum vreo zece ani, când a murit domnul Pavel.

Domnul Pavel a avut o viaţă activă şi o familie completă cu nevastă grasă şi gospodină, copii muncitori prin Italia şi nepoţi sănătoşi care-i cumpărau bere. Muncea într-o fabrică şi mereu a avut grijă să asigure un trai decent familiei. Îi plăceau tablele şi şpriţul, iar seara, când scăpa de la muncă, era cel mai fericit om posibil, pentru că se putea bucura de un păhărel şi o partidă alături de prietenii lui. Mai avea câţiva ani până la pensie şi era mulţumit cu viaţa lui.

Apoi, într-o zi oarecare, Domnul Pavel a suferit un atac de cord în timp ce muncea la fabrică şi în urma şocului a căzut, rupându-şi un picior. A supravieţuit infarctului, însă a fost nevoit să se deplaseze cu ajutorul unui baston pentru restul vieţii.

De atunci, domnul Pavel avea dureri când se deplasa şi s-a transformat într-un om mereu deprimat. Nu mai avea voie să consume alcool, să fumeze şi să mănânce ceafă la grătar. Fără aceste privilegii nici nu se mai putea bucura de şezătoarea cu prietenii săi de cataramă. Ieşea zilnic la o plimbare, cât îl ţineau picioarele şi în rest petrecea timp alături de nevastă-sa care se chinuia să-i facă viaţa mai uşoară.

În ultimii ani începuse să ameninţe că îşi va lua gâtul, că nu mai suportă să trăiască aşa, că viaţa fără alcool şi mici nu e viaţă, că e o povară pentru familie etc. Fiecare vecin l-a auzit cel puţin odată spunând „astăzi va fi ziua în care mă omor‟.

Într-o zi oarecare, aud mişcări la uşă şi lumea vorbind. Uşa domnului Pavel, care stătea vizavi de mine, era larg deschisă şi, în dreptul ei, atârna trupul său scheletic, gălbejit şi complet dezbrăcat. Am intrat în şoc. Nu văzusem niciodată un cadavru. Se spânzurase de ţeava de gaz, în timp ce nevastă-sa coborâse să cumpere pâine.

Mă rog, nevasta a leşinat când s-a întors, vecinii au dus-o într-o cameră și s-au pus pe depănat amintiri cu domnul Pavel. M-am băgat și eu în seamă și am pus o întrebare stupidă: unde e Salvarea? „Da' nu cred că o sunat cineva‟, îmi zice o doamnă într-un şorţ pătat cu mâncare uscată de luna trecută.

Am sunat urgent după o ambulanţă şi m-am apucat să le fac morală bătrânilor. „Da' ce, noi să sunăm? Oricum e mort, pentru ce să mai vină?‟ – „Păi da, dar nevastă-sa leşinată n-are nevoie?‟. „Eeeeh, îi trece. S-a speriat şi ea puţin şi oricum e grasă.‟

Pe fiecare scară de bloc întâlneşti mirosuri dubioase, de ceapă arsă, slănină prăjită sau peşte ieftin. Sunt locatari care sunt atât de copleşiţi de propria putoare, încât nu fac faţă cu geamurile crăpate şi trebuie să ţină şi uşa de la apartament deschisă. De fiecare dată când intru într-o scară de bloc şi simt mirosul ăla greu de prăjeli, îmi aduc aminte de familia Neagu, nişte oameni care m-au impresionat prin durerea lor în cur faţă de restul vecinilor.

Familia Neagu era de fapt un cuplu, doi soţi, unul mai prăpădit decât celălalt. Niciunul dintre ei nu lucra şi se târau de pe o zi pe alta pe ajutor social. Cei doi erau restanţi la întreținere şi toţi vecinii îi ocoleau. Nu ştiu cum e prin alte părți, dar în blocul nostru din Sibiu erai ultimul om dacă apăreai pe panoul ruşinii de pe scară.

Pe soţii Neagu îi cam durea în cur(uri) de atitudinea organizată a blocului, dar la un moment dat, s-au gândit ei să-și scoată din sărite vecinii și să le dea pretexte de discuții. Aşa că, s-au pus pe gătit. Și cum lăsau intenţionat uşa apartamentului puţin deschisă, și toată scara mirosea a fripturi, în bloc a apărut prima dilemă: de unde au ăștia bani de cărnuri pe care să le frigă?

După câteva luni, și câteva sute de fripuri gătite, şeful de scară n-a mai rezistat. Omul a decis că trebuie să le expună care sunt, de fapt, priorităţile unui bun vecin. Aşa că, într-o oarecare zi, când era mirosul de grătar mai puternic, a dat buzna peste ei în apartament. În secunda următoare, a ieşit. Înjura.

Îl găsise pe domnul Neagu, în bucătărie, stând cu un chiştoc în gură şi prăjind o bucăţică mică de slănină. Omul primise o bucată masivă de slănină din care frigea zilnic câte o bucăţică. Doar ca să-și enerveze vecinii.

Chestia următoare a început odată cu apariția unui câine care dădea târcoale în jurul blocului nostru. Era curăţel, frumos şi prietenos, câine model. Era genul ăla care iubea pe oricine şi îţi ţopăia la picioare chiar dacă habar n-avea cine eşti. Nu a durat mult timp până să-l adopte cineva, dar problema era că a ajuns să locuiască efectiv pe scara blocului.

Oamenii care „se ocupau‟ de el nu voiau să-l primească în apartament, aşa că îl lăsau să zburde liber printre etaje, dar având grijă să lase, pe aici - pe acolo, apă şi mâncare. Castroanele erau puse random şi niciodată la uşa „stăpânilor‟.

În scurt timp, la intrarea în bloc a apărut prima atenţionare: „Vă rog să ţineţi câinele ăla ori în casă, ori afară pentru că s-a căcat pe preşul nostru.‟ Răspunsul nu a întârziat să apară, scris cu pixul în continuarea celui precedent. Suna exact cum te aştepţi: „E şi el un suflet şi afară e iarnă. Nu poate sta în frig. Vrea doar atenţie şi căldură".

Schimbul de replici a continuat vreo două săptămâni şi a devenit tot mai intens, întrucât s-au adunat destul de multe foi lipite pe uşă. Pe noi, restul vecinilor, ne cam durea undeva de faptul că animalul îşi făcea nevoile prin casa scărilor şi lătra la miezul nopţii, pentru că spectacolul înscris pe hârtii compensa toată problema.

Mesajele continuau zi de zi, fiecare cu argumentele şi ameninţările lor: „O să-ţi pun căcatul pe clanţă dacă nu-l scoți afară", „N-aveţi pic de suflet", „O să bag hingherii în bloc să te ia şi pe tine cu câinele", „Dacă v-aţi juca cu el, aţi vedea ce iubitor este" etc.

Povestea a ajuns destul de virală în cartier, ceea ce s-a dovedit o problemă pentru „stăpânul" căţelului. Se pare că animalul avea şi un stăpân real care-l căuta cu disperare. Așa că războiul ăsta rece din bloc s-a terminat așa. Stăpânul real a venit și și-a luat înapoi câinele real. Stăpânul conjunctural a plâns. Haterul s-a uitat la stăpânul conjunctural plângând și a rânjit diabolic.