Am vorbit cu regizorul Pedro Almodovar despre filme, bun gust și lacrimi

Regizorul spaniol emblematic ne vorbește despre gusturi proaste, lacrimi și cu ce film din repertoriu lui ar trebui să începi

Pedro Almodovar vorbește despre filmele lui ca despre copii și explică șederea lui actuală din Londra drept un aranjament de îngrijire a ultimei progenituri. „Trebuie să am grijă de copilul meu", spune el despre responsabilitățile de promovare a noului său film, „Julieta". E al 20-lea film al său, din două decenii de carieră în cinematografie.

Regizorul, acum la 66 de ani, s-a afirmat în anii '80. E considerat copilul teribil al cinematografiei din Spania. El a transformat tot ce era mohorât și gri din filmele culte de la momentul respectiv, într-un strigăt de eliberare amețitor, viu și melodramatic. Acum e considerat o figură înțepătoare a mișcării Movida Madrilena, curentul cultural care a răsărit după 40 de ani de fascism sub Franco. Almodovar a transformat libertatea de a face orice în semnătura lui distinctivă. El i-a adus pe cei defavorizați în lumina reflectoarelor pe cei marginalizați, pe transexuali și pe traficanții de droguri. A furat narativa repetitivă și cu multe figuri de stil din telenovele și reviste cancan citite de gospodinele spaniole. A poziționat femeile în centrul dramei și a transformat în idoli actrițe ca Rossy de Palma, Carmen Maura și mai târziu, Penelope Cruz. Primele rezultate au fost scandaloase: măicuțe pe acid în Dark Habits, un psihopat simpatic în Tie Me Up!Tie me Down!, o soră transsexuală care are o aventură cu socrul ei, în Law of Desire.

Odată cu maturizarea personală și filmele regizorului s-au schimbat. După All About my Mother, Talk to Her și (probabil cel mai autobiografic film),Bad Education, au urmat recunoașterea internațională, nominalizările la Oscar și ofertele de la Hollywood. El nu a trecut niciodată la engleză, deși tentația a rămas. Chiar și Julieta, care a fost planificat inițial ca primul lui film în limba engleză, a fost filmat la el acasă, în Madrid. Are genetica Almodrama (cum s-a referit scriitorul cubanez Guillermo Cabrera Infante la capodoperă) în atenția la spațiu și arhitectură (filmele lui Almodovar merg bine ca inspirație pentru decorarea casei). De asemenea, conturează o revenire a femeii în prim planul poveștii.

Dar filmul ăsta reprezintă o schimbare în cariera sa. Povestea unei femei a cărei fiică adolescentă o abandonează fără nici un semn e un studiu în durere și pierdere. Nicio nuanță de comedie, niciun moment de dans și cântat la unison, fără pic de exagerări. Una dintre muzele lui Almodovar, Rossy de Palma, joacă tot rolul cât se poate de serioasă. Într-o întâlnire scurtă cu regizorul, în Londra, am discutat despre această restricționare proaspăt descoperită, destul de târziu în cariera sa.

De ce ai hotărât să te restrângi cu Julieta?
Au existat tentații de a introduce și elemente de comedie. În special cu personajului jucat de Rossy de Palma. Sunt foarte multe posibilități comice în secvențele ei. În timpul repetiției, am lăsat și versiunea comică, pentru ca actrița să poată experimenta și cealaltă modalitate de a juca. Am tăiat intenționat elementul comic de la filmare.

A fost dificil să te limitezi în sensul ăsta?
Am un spirit destul de baroc. Iubesc melodrama, dar am simțit că cea mai bună versiunea a acestui film ar fi printr-un ton sobru și înfrânat. Asta a fost o nouă experiență pentru mine, binevenită și îmbrățișată. Sunt extrem de fericit că am mers în direcția asta. Sunt satisfăcut că nu am optat pentru dimensiunea barocă, așa că nu mai există elementul muzical în film și nimic din opulența aia.

Limitarea asta se materializează în mai multe feluri. Pentru un film despre durere, nu prea se plânge în Julieta.
E un film foarte aproape de durere, dar nu am vrut să-i văd cum plâng. Voiam ca durerea să se simtă pe fața lor. Dar, momentele de plâns sunt în scenele pe care nu le vedem. Atunci când apare Julieta bătrână, observăm durerea din ochii ei. Ea a trăit cu asta, deci nu mai e loc de plânsete sau suspine. Atunci când Julieta tânără identifică un cadavru, i-am spus actriței Adriana Ugarte că, dacă simte nevoia să plângă, poate s-o facă, dar să încerce să se lupte cu lacrimile, deoarece ăsta e un aspect destul de cinematic. O față de genul [Almodovar se preface că plânge] nu dă bine pe cameră. E urâtă.

Există o scenă fantastică de sex într-un tren în mișcare, cu acțiunea în anii '80. Ai mai vorbit anterior despre cum femeile tinere din zilele noastre nu mai au parte de astfel de experiențe eliberatoare. Poți să elaborezi?
Mentalitatea e destul de diferită acum. O tănără care întâlnește un bărbat în tren, și face sex cu el, ar fi considerată o femeie de moravuri ușoare, o aventurieră în cel mai rău sens. Dar în anii '80 făcea parte din emanciparea femeii, din libertatea deceniului. Trebuie să ții cont că anii '80 au reprezentat trecerea la o nouă democrație a Spaniei, după 40 de ani de dictatură. După 40 de ani, există un sentiment fantastic de libertate atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Pentru Julieta, e despre plăcerea trupului. Are părul ăla (un păr scurt și decolorat, nu departe de cel al lui Almodovar), îmbrăcămintea, dar ea e profesoară. Cunoșteam femei ca ea, deoarece filmul ăsta e scos din contextul orașului Madrid din perioada anilor '80. Acum, personajele ar fi total diferite. Ea ar trăi o viață mai burgheză și ar exprima această libertate într-un mod total diferit. Doar trăim într-o societate complet diferită acum.

O recenzie timpurie a filmului tău l-a descris ca „opusul unui bun gust restrâns"
Când am ecranizat filmul Dark Habits, acesta a fost descris ca „deseori lipsit de bun gust, dar niciodată plictisitor". Mi-a plăcut la nebunie asta.

Ce ar zice un tânăr Almodovar despre acest bun gust?
Sunt alte gusturi. Dar și atunci consideram că am gusturi bune. Eu mă trag din cultura underground de la sfârșitul anilor '70 și stilul acela trash a lăsat o amprentă asupra muncii mele. E cultura pe care am asimilat-o în tinerețea mea. Dar, în același timp, am fost influențat și de Ingmar Bergman. Așa că pe de-o parte îi aveam pe John Waters și Andy Warhol, iar pe cealaltă pe [Michelangelo] Antonioni și Bergman. Canoane total diferite, într-un sentiment de echilibru. Primele mele filme erau foarte underground. Păreau ca un haos formal, iar acum m-am dus într-o direcție mult mai stilată și reținută. Îmi plac aceste două extreme.

Ce film ai recomanda unui public tânăr care de abia de familiarizează cu munca ta?
Aș începe cu Law of Desire. Sunt foarte satisfăcut de filmul ăsta. A fost primul film produs de mine și fratele meu, Agustin. Desire, adică dorința fizică, este protagonista filmului. Tema se regăsește în multe din filmele mele. E vital pentru viața tinerilor, care se confruntă și acționează în concordanță cu propriile dorințe.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre cinematografie:
Am vorbit cu doi scenariști despre cum poți trăi din scris filme în România
Patru filme care distrug prejudecățile românești despre sex
Am vorbit cu regizorul Cătălin Mitulescu despre muzica lăutărească din noul lui film