Constantin Cucu este doctor endocrinolog și profesor universitar la Facultatea de Medicină din București. Are 50 de ani, dintre care jumătate sunt petrecuți prin spitale. Și încă nu e bolnav.

Unii din pacienţii pe care îi văd zi de zi combină extrem de delicios inabilitatea comunicării verbale cu o inteligenţă mai rarefiată, făcându-mă părtaş la formulări şi exprimări notabile. Modul în care aceştia se recomandă, interpretat adecvat, se dovedeşte a fi mai plin de umor decât este o bucată de lignit în carbon.

„Sunt băiatul care v-a spus mama că vin azi" este în opinia pacientului, băiatul mamei, un apogeu comunicaţional, de trimis prin emiţătoarele SETI spre alte colţuri ale universului, în speranţa trezirii bunăvoinţei extratereştrilor pentru civilizaţia noastră terestră, în ciuda unei uşoare incertitudini privind identitatea exactă a băiatului sau a mamei.

„Sunt fata din Urziceni" restrânge căutarea identăţii pacientei destul de mult, dar, în ciuda tendinţei fireşti a persoanelor vii de a părăsi cât mai repede Urziceniul şi a fetelor de a deveni femei, nu destul de mult cât să identifici persoana cu exactitate.

„Mi-a dat să vin la dumneavoastră pentru analize" este pe de-o parte relaxant, având în vedere că nu mi se cere, aparent, să consult, deşi un pic încurcător din perspectiva faptului că eu nu ştiu să procesez analize. În plus, nefiindu-mi clară persoana care i-a dat această indicaţie şi nefiind în vreo relaţie de tip Lucescu-Dudu Georgescu cu vreun confrate, cât să-mi fie clar în orice clipă pe unde vin centrările, mă expun permanent la riscul de a consulta vreo pacientă trimisă de fosta mea soacră.

„Sunt băiatul cu tiroida". În ciuda clarităţii conceptelor folosite, pe mine nu mă ajută întotdeauna, cum nu l-ar ajuta pe frizer să fie sunat de băiatul cu plete. L-aş identifica mai uşor dacă ar fi femeia cu barbă sau măcar băiatul cu două tiroide, gând pe care, de obicei, îl ţin doar pentru mine.

Dar toate acestea sunt irelevante. La urma urmei sunt mulţumit că oamenii aceştia îl caută pe „băiatul din Parhon" (sau cel puţin aşa mă lasă să înţeleg).

- Bună ziua
- Bună ziua.
- Cabinetul doctorului Cucu?
- Da.
- Puteţi să îmi spuneţi dacă domnul doctor este săptămâna viitoare la servici?
- Da.
O pauză de câteva secunde.
- Alo, mă auziţi?
- Da.
- Vă rog să îmi spuneţi dacă doctorul Cucu este săptămâna viitoare la servici.
- Ca un păstrăv la baza unei cascade…
- Poftiţi?
- Da, este.
- Că vreau să vin şi eu…
- Amestecul de voinţă şi capacitate locomotorie este esenţial în context.
- Poftim?
- Sunt convins că numără clipele.
- Deci îl găsesc ?
- Depinde.
- Alo? Îl găsesc?
- Ca pe un ou în cuibar.
- Atunci îi transmiteţi că vin?
- Bănuieşte şi singur.
- Vin atunci luni. În clădirea din dreapta, nu?
- Depinde.
- Alo… poftim ?
- Depinde de poziţia din care vă uitaţi.
- Vin luni atunci, la revedere
- La revedere.

Las cu înfrigurare sacoşele din mână şi izbutesc să răspund la telefon în ciuda ploii care picură uşor iritant. Nimic important. O doamnă, probabil pacientă, întrebându-mă uşor anxioasă:
- Alo, doamna doctor?
Răspund uşor uimit
- Nu cred…
- Alo, doamna doctor? se supralicitează pe un ton uşor nerăbdător
- Nu sunt o doamnă, contribui ambiguu, cu o voce un pic mai groasă decât o am de obicei.
- Nu este doamna doctor D? continuă femeia.
- Bingo! concluzionez eu, închizând telefonul şi recuperând sacoşele din baltă.
Sper să nu îi fi stricat reputația doamnei doctor.

Din nou o doamnă:
- Alo… doctorul Constantin Cucu?
- Mda.
- Mă auziți?
- Ca pe o drujbă reparată…
- Sunteți doctorul Constantin Cucu?
- Da, săracul…
- Eu nu prea vă aud că e zgomot în jur …
- Ştiu exact cum este. Minus că eu vă aud pe dumneavoastră
Ce primitiv trăiau oamenii pe vremuri fără mobil. Şi cât de mult…

O doamnă îmi face onoarea de a mă suna. Conținutul discursului ei telefonic nu este întru totul inteligibil, dar există elemente care mă fac să înțeleg faptul că doreşte o consultație.

Întrucât sunt trezit din somn de foarte puțină vreme, reacționez destul de amorf, fapt sesizat de femeie, care îşi opreşte perorația anchetând scurt: „Știți cu cine vorbiți?".
Un răspuns sincer ar fi putut să se refere la momentul imediat dinainte ca telefonul să sune, moment în care vorbeam cu alegătorii într-unul din visele de calitate în care sunt extrem de activ politiceşte, dar genul acesta de sinceritate este adesea înțeleasă greşit de clientelă, aşa că răspund politicos că nu aş putea răspunde la asta nici sub tortură.

Cu profunzimea, grandoarea şi precizia cu care Ludovic al 14-lea se prezenta ca fiind regele soare, femeia îmi răspunde afirmând că este Băcanu, din Buzău. Rivalii dintotdeauna a Mavrocordaților din Bucureşti.

Stau să analizez implicațiile. Sunt profunde şi îmi place să cred că este sigură de asta. Sper să nu fie de fapt Ionescu.

O nouă zi de comunicare telefonică eficientă cu pacienții și pacientele. Una din ele, din Galaţi, mă sună şi se prezintă ca fiind doamna din Galaţi. Are o veste foarte bună pentru mine, respectiv faptul că a sosit. Că obstacolele, piedicile, vicisitudinile şi distanţa au fost cu persistenţă înfrânte şi că, deşi un pic mai târziu decât ar fi de dorit, este acum aici, la spital. În chiar faţa cabinetului meu. Cu telefonul în mână.

Nu apuc totuşi să-mi exprim satisfacţia pentru faptul că din toată lungimea Bărăganului ne mai desparte doar lăţimea unei uşi, că doamna îşi continuă relatarea epopeică prin verbalizarea nedumeririi pentru faptul că, aparent, nu par a fi unde se află ea.

O informez cu simplitate că intrarea în cabinet se face totuşi, la subsol, prin uşa pe care e scris numele meu. Că de fapt uşa aceea în faţa căreia stă pironită de jumătate de oră, ca-n faţa unei porţi noi şi derutante este o conspiraţie, probabil destul de prost orchestrată, din moment ce propriu zis, pe uşa respectivă, nu este scris numele meu.