Am vorbit cu tipi din România care bagă cel mai popular joc din lume (în afară de Counter Strike)

FIFA e un joc care unește oamenii, în special băjeții din România. O gașcă de hăndrălăi gata să-și arate unii altora care are coaiele mai mari, prin câștigarea meciurilor. Sunt orgolii mari, oricât de mică ar părea miză. Asta pentru că, totuși, vorbim de-o chestie la care, pe lângă politică, toata lumea se pricepe, chit că-i fotbal virtual. Că, na, uneori e mai greu să accepți c-ai luat gol în minutul 90 din întâmplare, după ce anterior ai ratat zece ocazii la rând.

Eu am avut o perioadă, prin școala generală, când mă trezeam cu FIFA și mă culcam tot la fel. Adevărat, devenisem puțin obsedat de joc, dar încercam să păstrez o oarecare delimitare prin care să fac și altceva relaxant. Adică când nu eram pe el, sigur mă găseai pe Counter Strike.

La nivel de vânzări, implicit de jucători, FIFA e mereu în top, indiferent de versiune, pentru că fotbalul domină global orice alt sport, chiar și în gaming. Apare unul pe an și e fiecare versiune nouă ajunge instant populară. De-asta există și atât de mulți simpatizanți. Am vorbit cu câțiva pasionați nostalgicii despre cât de mult le-a marcat copilăria și adolescența jocul ăsta.

Mare bucurie pentru văr-miu, dar și pentru mine când i-au luat părinții de ziua lui, din Italia, un Playstation, cu PES 2004. Toată ziua mă găseai la el. Și când nu era el acasă.

Apoi, mi-am luat și eu calculator și-am descărcat tradiționalele FIFA 2007 și 2008. Eram prin școala generală și făceam campionate cu colegii din școală. Orele le aveam după-amiază și până plecam la școală, asta făceam. Temele le copiam de la alții, în clasă. Jucam și pe-o miză, fiecare arunca la bătaie câte cinci lei. Am câștigat și eu odată campionatul și-am luat toți banii. Cu Arsenal i-am spart, îl și idolatrizam pe Thierry Henry.

Ani buni i-am petrecut prin internate, dat fiind faptul c-am practicat fotbalul și-am fost pe la diferite echipe din țară. Programul era așa: imediat după trezirea de dimineața, FIFA, apoi antrenament și școala, iar seara iar FIFA. Calculate, băgam lejer minimum patru-cinci ore pe zi de FIFA 2012, cu colegii. Aș putea zice că versiunea asta e și aia care mi-a rămas cel mai mult în inimă. Mai vezi uneori meme-uri cu tipi care se joacă FIFA și femeia de lângă ei așteaptă cu chiloții-n vine. Nu știu, dar eu am încercat mereu să prioritizez treaba asta. Pentru mine, pizda a fost mereu în fața jocului. Zic asta fiindcă am avut amici care vedeau opusul.

În 2005, a venit un vecin de bloc acasă la mine să-mi instaleze trei jocuri, printre care FIFA. Nu mai jucasem până atunci, așa că, în primul meci, Arsenal contra nu mai știu cine, am crezut că poarta mea e a adversarilor și mi-am dat autogol, cu Henry.

Până m-am mai prins eu cum se joacă, cam primele 50 de meciuri, care oricum erau la amatori, au fost numai înfrângeri. Dar îmi placea fotbalul prea mult în viața reală ca să renunț, deși a fost o perioadă prin care am zis că-mi bag pula și nu mai joc, că tot pierdeam. Și niciodată, când eram pus în situația să joc un fotbal în viața reală, nu alegeam virtual. Partea mișto e că FIFA m-a învățat multe despre fotbal și jucători. Adică n-aveai timp să te uiți la toate meciurile din viața reală, dar prin intermediul jocului aflai unde joacă fiecare sau ce naționalitate e.

După ce mă tot antrenam câte șase-șapte ore pe noapte numai cu Manchester United, m-am mai prins cum să joc și m-am băgat la un campionat cu alți jucători din orășelul meu. Ăluia de câștiga i se băga credit pe cartelă, câte trei euro. Am auzit odată un caz de râsul-plansul c-un tip care câștigase un campionat de genul ăsta și trebuia să primească mulți euro. Cel care organiza i-a cerut PIN-ul cardului sub pretexul ca să-i bage banii, iar tipul chiar i l-a dat, apoi ăla i-a extras toți banii de pe card.

Îmi pare rău că nu mai am fosta unitate de la calculator ca să-ți arăt urmele de picioare și pumni, în urma nervilor de oftică când pierdeam. Dar, acum, îmi dau seama, ce plăcere am pentru jocul ăsta. Oricum, tu știi bine ce te mai ofticai când îți dădeam scor de neprezentare, pe vremea când stăteam în cămin.

Când te uiți și-ți place fotbalul-n viața reală, sigur te joci și FIFA, că altfel n-ai cum. Sunt niște pasiuni care se leagă. Eu așa m-am și apucat, cu 2007. Luam o echipă de la zero și-o creșteam până câștigam cupe cu ea. Niciodată n-am dat „ quick simulațion", la vreun meci. Cine face asta, nu-i cu adevărat pasionat.

Bine, adevărul e că-mi lua mult până terminam un campionat, dar asta era și distracția. După ce terminam un meci, abia așteptam să-l încep și pe celălalt. Naiba știe câte tastaturi și mouse-uri s-au stricat de câte ori le dădeam cu ele de pâmânt, atunci când pierdeam sau ceva nu-mi ieșea în joc. Încă mai am o tastatură maltratată, pe care o țin la calculatorul vechi, în orașul natal, cu câteva butoane lipsă, și când mă mai duc pe acasă, îmi aduc aminte de vremurile de glorie în care rupeam FIFA. Echipele cu care am jucat și joc în continuare sunt Barcelona și Bayern Munchen, cea din urmă fiind de suflet.

La mine nu s-a pus problema să fiu atât de disperat și naiv, încât să nu mai ies din casă la fotbal adevărat, în favoarea jocului, deși erau perioade bune când mă pierdeam cu zilele-n capul în fața monitorului.

La un internet cafe am jucat prima oară FIFA 2001. Apoi, am aflat că există alte versiuni și-am căutat pe net sau pe la prieteni, să le joc și pe celelalte. Mi-a plăcut super mult FIFA 2002 Word Cup. Era ceva diferit să vezi momentele de la începutul meciului, când intrau echipele. Dar, după ce-am jucat versiunile din `98 încolo, pot că spun că 2017 e cea mai forță, din simplul fapt că-i cel mai real și adaptat.

Când eram mai mic, țin minte că stăteam cu nopțile, pe furiș, cu frică de părinți, ca nu cumva să mă găsească că mă joc. Într-o noapte m-a prins taică-miu când s-a dus la baie și-a auzit sunetul unității. M-a pedepsit câteva zile, ca să nu zic că mi-a dat-o și pe spinare. Mi-a prins bine, că o vreme nu m-am mai jucat FIFA, m-am dat pe PES, dar m-a făcut să apreciez mai mult tot ce mă jucam înainte.

Din cauza jocului, am ratat finala Campionatului Mondial din 2002, că nu mă puteam dezlipi de monitor virtual. Însă, din fericire, tot datorită jocului am prins drag și de echipa Lyon, că tot jucam sezoane la rând cu ei.

Am avut noroc să am calculator încă din `98 și atunci să mă joc și prima dată tot FIFA 98. Cumva, acum, e greu să spun care erau intențiile malefice ale unor copii de șapte-opt ani, dar îi suspectez pe prietenii de atunci că erau pe interes, că să vină să ne jucăm împreună acasă la mine.

Cred că FIFA 2007 a fost un punct de referință. Prin perioada lansării, cam toată lumea începuse să aibă calculator, luase amploare fenomenul și se juca-n prostie. Tot atunci era și gloria DC-ului, iar oponenții îi găseam pe hub-uri special deschise. Cred că cel mai enervant era când te băgai să te joci cu careva în rețea, iar el ieșea din joc și se futea tot meciul.

În perioada facultății, stăteam în cămin. Atunci a fost și apogeul de jucat FIFA. Începeam spre seară și ne mai operam dimineața. Jucam până ne crăpau degetele și eram nevoiți să mai punem un prosop pe calculatoare că se-ncingeau și aveam impresia c-o să explodeze. Cele mai mari orgolii le găsești la bărbați. Drept dovadă, din tastaturi mai săreau butoane când cineva se oftica.

Chiar vorbeam de curând cu unul din foștii colegi și i-am promis că, după ce termin cu amenajarea apartamentului nou, îl iau la mine și o zi intreagă ne jucăm numai FIFA pe Xbox, de dragul amintirilor vechi.

Abia îmi luaseră ai mei un Pentium II, iar primul joc pe care mi l-a instalat un vecin a fost FIFA 2002. Singura echipă cu care jucam mereu în campionat era Rapid București, echipa mea de suflet. Pe vremea aia, eu cu frate-miu făceam cu rândul la calculator și, evident, ne băteam la propriu care să se joace mai mult. El se mai băga și pe alte jocuri, dar eu doar FIFA, altceva nu vedeam. Și nu mi-a trecut febra pentru joc nici când am mai crescut. La cât mă tot antrenam în campionat, am ajuns să joc cu greii din liga PGL. Am și luat locul cinci la campionatul național. Câștigătorul a luat totul și-a mers la mondial. Mie, mi-au dat premiu o tastatură și-un mouse de gaming.

Când eram pe clasa a XII-a, am găsit la ofertă un Xbox pe care l-am cumpărat, dar le promiseserăm alor mei că învăț și mă pregătesc de bac, nu pierd timpul cu iubirea mea, FIFA. Și oricum, îl țineam la mine-n cameră, iar TV cu HDMI aveam doar în sufragerie. Însă, când erau ei plecați în weekend, compensam bine zilele nejucate.

Acum, încă mă mai joc frecvent, mai ales cu prietenii. Îmi cam dau seama, după ce-am studiat mult timp jocul, pozițiile din care să tragi ca să intre mingea-n poartă sau care sunt genul de driblinguri pe care să le faci într-o fază. Cu toate astea, nu mă simt plcitisit. Iar când fac vreo partidă cu prietenii, eu joc doar cu Stuttgart sau România, că-l au pe Alex Maxim. Am voie să dau gol, dau cu el sau din pasa lui, în timp ce ei joacă cu Barca sau Real. De-a lungul timpului, m-am jucat toate versiunile jocului din `99 încoace, dar fără discuție FIFA 2007 rămâne cea mai bună.