Ce poți să înveți despre război din cum s-a purtat România când a fost invadatoare

Cu sau fără legătură cu orice fel de războaie, o să tot auzi aceste cuvinte care par nemuritoare: cine uită trecutul, riscă să-l repete. Acum că istoria e uitată constant este un fapt. Dar merită să te apleci un pic asupra ei din când în când ca să vezi ce s-a mai făcut și dacă pot fi extrase lecții de acolo. În cazul de față răspunsul este da.

În „Imperiul satelit. Guvernarea românească în Transnistria 1941–1944”, carte scrisă de istoricul Vladimir Solonari e prezentat felul în care românii au gestionat situația de-acolo, dar și ce a dus la deteriorarea relațiilor. Autorul este în prezent profesor asociat la Departamentul de Istorie al Universității Centrale din Florida, Statele Unite ale Americii. Am citit cartea și am extras câteva lecții de care să ții cont. Apoi am discutat și cu autorul să văd cum înțelege el situația din Ucraina de-acum.

Oricine merge pe un pământ străin va sfârși, mai devreme sau mai târziu, prin a-l părăsi în mod rușinos. Și se ajunge la asta indiferent de ce s-a întâmplat la începutul conflictului. De exemplu, armată română a fost primită în multe locuri de pe teritoriul Transnistriei cu pâine și sare și urale. Era văzută ca o armată eliberatoare, cei care îi scăpau pe oameni de sovietici și de la care aveau așteptări enorme. Promisiuni au și existat, numai că acestea s-au stins rapid, ba chiar în locul lor au apărut abuzuri care au măcinat rapid capitalul de încredere oferit de populația autohtonă armatei „eliberatoare”.

S-a dovedit că aceiași oameni care au primit cu entuziasm armata română s-au întors împotriva ei, iar de aici și până la acte de sabotaj nu a mai fost decât un pas. O paralelă similară se poate face și cu ceea ce se petrece în zonele ocupate de armata rusă. Mai devreme sau mai târziu vor pleca de acolo învinși, asta cu atât mai mult cu cât nu au fost primiți cu brațele deschise niciodată.

Solonari arată prin această cercetare și că armatele de ocupație au mai mereu ca scop jefuirea zonei pe care o controlează. Românii nu au făcut excepție în anii ‘40, iar din Transnistria au fost încărcate trenuri întregi cu cereale. Au fost chiar și fabrici demontate și trimise în România, iar de la Odesa au fost luate tramvaie.

Important de menționat aici că ce-a luat armata română din zona pe care o administra nu se știe exact, pentru că, în comparație cu germanii, noi nu aveam evidențe exacte.

Corupția și incompetența în rândul multora dintre cei care conduceau zona, militari, administratori sau primari numiți pentru a putea fi controlați, erau fie extrem de slab pregătiți, fie erau corupți. Acești doi factori și-au dat mâna și au dus la certuri, disensiuni și chiar reclamații care nu au putut fi gestionate de șefii armatei române și, în special, de mareșalul Ion Antonescu, în mâinile căruia se concentra de fapt toată puterea decizională.

Așa se face că administratori incompetenți au fost păstrați în funcții chiar și în ciuda evidențelor din teren. Iar pentru a mima că totul decurge conform planului, nu se dădeau în lături nici de la cele mai jalnice mascarade.

Un exemplu în acest sens este o vizită în timpul căreia lui Antonescu i-au fost arătate culturi bogate, o butaforie în realitate, în timp ce în spate câmpul arăta jalnic. În plus, între diferiți conducători exista o rivalitate în a controla zone și afaceri locale cu scopul de a se îmbogăți personal.

Același lucru se petrece și în actuala invazie, iar imaginile cu soldați ruși care furau hrană, televizoare sau frigidere au făcut înconjurul lumii – asta e doar ce se vede însă. Și în armata rusă există un grad ridicat de diletantism, dublat de incompetență și dezinteres. Practic, armata rusă de acum luptă ca acum opt decenii, fără a ține cont că lumea s-a schimbat, iar fiecare mișcare este vizibilă de la distanță și documentată chiar și de către cetățeni obișnuiți prin telefoane și internet.

Probabil că dacă tehnologia de azi exista și în perioada în care România a administrat Transnistria în perioada celui de Al Doilea Război Mondial multe lucruri ar fi ieșit la iveală, exceptând mărturiile localnicilor, care sunt subiective și nici n-ar avea cum fi altfel. 

În contextul în care trăim, o carte despre ce-au făcut românii în Transnistria pare mai de actualitate decât oricând.

Vladimir Solonari tratează în carte și preocupările armatei române și ale mareșalului Ion Antonescu față de naționalismul ucrainean, un sentiment care este extrem de vizibil și în actualul război din țara vecină. „Regimul lui Antonescu privea naționalismul ucrainean ca pe un rival, în Bucovina în primul rând, dar și în Transnistria, pe care Antonescu voia s-o anexeze, dar pe care naționaliștii ucraineni o priveau drept o parte componentă a statului independent ucrainean pe care voiau să-l construiască.”

Tot cu un apel la istorie, Solonari susține că Rusia nu are niciun drept să revendice vreun teritoriu din Ucraina și mi-a prezentat câteva exemple de regiuni pe care au fost pretenții similare. „Dreptul internațional nu cunoaște suveranități pe jumătate. Suveranitatea este indivizibilă și aparține în întregime unei țări. În Europa de astăzi avem multe țări care în trecut făceau parte din anumite imperii de la care au căpătat independența. De exemplu, Irlanda a aparținut secole întregi Regatului Unit, iar după obținerea independenței sale a fost tratată de Londra ca o țară independentă, n-a fost supusă nici unui atac. După destrămarea Imperiului Austro-Ungar un șir de țări au apărut pe harta Europei. Chiar dacă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial granițele au fost contestate, după terminarea conflictului toate schimbările survenite în perioada războiului au fost proclamate nule și neavenite, dacă nu au fost confirmate prin noile acorduri liber încheiate.”

El evidențiază și chestiunea statutul juridic al fostelor colonii devenite țări independente în procesul decolonizării, cum ar fi India și Pakistan legate de imperiul britanic. „Cine poate acum să-și închipuie o tentativă britanică de a-și recăpăta o parte a teritoriilor lor pe motiv că în trecut ele aparțineau coroanei britanice? Argumente istorice pot fi invocate înainte de recunoașterea independenței, iar după recunoașterea ei se creează o nouă realitate juridică și principiul inviolabilității granițelor se extinde asupra noii țări fără nici un echivoc.”

Despre războiul din Ucraina, concentrat acum pe zona de est, Solonari consideră că, cum victoria Rusiei nu este posibilă, cu cât mai lung va fi războiul, cu atât mai mari devin șansele înlăturării lui Putin. „Eu personal nu pot să-mi închipui un alt final. Este în mare parte războiul unei singure persoane, al lui Putin. Din păcate, propaganda de ură față de Ucraina, care a durat ani de zile în Rusia putinistă, a dat roade otrăvitoare, spălând creierul multor cetățeni ai Federației Ruse, care azi cred în povești despre «naziștii ucraineni» care chipurile s-au vândut americanilor și oprimă populația rusofonă.”