Serialul Netflix care-ți arată că poți trăi și fără să dai în ulcer de la ura față de ceilalți

Când eram copil, mă uitam zilnic la desene animate. Cred că dacă măcar în câteva dintre ele aș fi văzut personaje queer m-ar fi ajutat să gestionez mai bine conflictul interior care a venit după ce mi-am dat seama că-mi plac băieții. Mai ales că, pe la 14 ani, îmi petreceam multe nopți cu speranța ca ziua următoare să-nceapă să-mi placă fetele. Credeam că să fii gay e ceva anormal sau bolnav. 

Poate și tu ești printre cei care spun că animațiile sunt numai pentru copii. O să descoperi că multe sunt mult mai smart și subversive decât majoritatea serialelor mainstream pe care faci binging. Așa că permite-mi să-ți vorbesc despre Dead End: Paranormal Park.

Mie mi-a stârnit interesul după ce am aflat de la o prietenă că are mai multe personaje LGBTQ+, și că la varianta dublată în română a serialului Netflix au participat și două persoane cunoscute pe scena queer din București: Paula Dunker, activistă a corpului queer, muziciană și actriță, și Aron Madon, producător, artist vizual și membru fondator Corp., platformă de DJ din spectrul feminin și non-binar. 

Pot să spun că Dead End: Paranormal Park mi-a depășit cu mult așteptările. Dacă primul sezon vorbește în special despre queerness ca identitate, ca termen umbrelă pentru comunitatea LGBTQ+ (lesbiene, gay, bisexuali, transgender), începe din al doilea sezon să exploreze și al doilea sens al cuvântului, acela de identitate asumat politică, anti-sistem, care respinge activ normele sociale opresive.

Temele sunt clasice: coming out, părinții, primul crush, însă twistul e modul cum sunt abordate: undeva la intersecția dintre umor și seriozitate, dintre realitate și supranatural.

M-am gândit câte ar fi putut să schimbe pentru mine un astfel de serial dacă l-aș fi descoperit în copilăria târzie și adolescență. Îmi amintesc cât de important în procesul meu de acceptare a fost să mă uit la Queer as Folk pe la 15–16 ani, când nu-mi făcusem încă coming out-ul. Acolo am văzut pentru prima oară persoane LGBTQ+ care pur și simplu își trăiau viețile de zi cu zi. Aveam nevoie să văd că putem exista și să fim okay cu identitățile noastre. 

Dead End: Paranormal Park îi are ca protagoniști pe Barney, un băiat trans gay, și pe Norma, o fată de culoare despre al cărei queerness aflăm ceva mai târziu în serial. Cei doi se angajează la Phoenix Parks, un parc de distracții înființat de o starletă de Hollywood, despre care află rapid că e bântuit. Așa că vor trebui să gestioneze întâlnirile cu diverși demoni, spirite, îngeri și alte creaturi care vizitează parcul. Pe măsură ce descoperă din ce în ce mai multe din universul supranatural de care se lovesc, își explorează și propriile identități, frici și moduri de relaționare cu alții.

Barney spune încă din al doilea episod, clar și tare, că e trans, și că unul dintre motivele pentru care se angajează și se mută în parcul de distracții este că acolo poate fi el însuși. Părinții nu-l acceptă în totalitate și, mai ales, nu-i iau apărarea în fața bunicii homofobe, așa că atunci când îi întâlnesc iubitul e un moment tensionat, la care ajută însă apariția surpriză a unui demon care-i face pe toți să spună adevărul, fără filtre.

În timp ce lui Barney îi e clar încă de la început cine este, Norma încă își explorează identitatea, și descoperă, în al doilea sezon, că e bisexuală și îndrăgostită de prietena ei, Badiyah. Atunci când își adună în sfârșit curajul de a îi spune că o place, în timp ce se dau într-un carusel care se transformă într-un fel de portal prin timp, Badiyah răspunde: „Oricine ar fi norocos să fie cu tine. Dar... îmi plac băieții... Adică, presupun că îmi plac. Crezi că dacă nu te gândești la ei îți plac?”. Episodul încurajează tocmai ideea că, mai ales ca adolescent, e okay să fii confuz, să-ți dai timp să te descoperi pe tine, fără să pui presiune să te definești cumva. 

Sezonul doi din Dead End: Paranormal Park începe prin a prezenta un nou univers: cel al îngerilor. Unul dintre acești îngeri se numește Degețele și e practic o palmă imensă vorbitoare al cărei braț se întinde la infinit – o metaforă nu neapărat subtilă pentru palma care te pedepsește. Degețele vine pe Pământ ca să se asigure că protagoniștii „respectă regulile”. Încă de la început, e întâmpinat cu reticență: „ce ești, un fel de polițist?”, dar rămâne în parc fără să trezească prea multe suspiciuni și începe să îl învețe pe Pugsley, câinele lui Barney, cum să facă magie „îngerească”.

Nu trece mult timp până-ți dai seama că e ceva suspect cu Degețele și întreaga lume a îngerilor din care face parte. Un moment crucial e când îi trimite pe protagoniști să oprească niște „abuzuri interplanetare” din lumea demonilor. Ajunși la fața locului, Barney și Norma sunt confuzi: pare că au fost trimiși la o simplă petrecere de aniversare a unui demon. 

Demonii de acolo dansează, socializează și se distrează, ca la orice altă petrecere, și nu pare a fi nimic rău în ceea ce fac. Momentul cu adevărat înfricoșător vine când apare un înger care întrerupe violent petrecerea și trimite demonii la închisoare pentru „călătorii neînregistrate între zonele intergalactice”. Începe să sune deja a metaforă despre poliție, legi, autoritate, și, eventual, migrație, nu?

Serialul continuă în aceeași notă când protagoniștii ajung ei înșiși în lumea îngerilor, un fel de centru ultra avansat de control și supraveghere. Aici e și închisoarea Naraka, unde sunt închiși criminalii intergalactic i– practic, cei care îndrăznesc să încalce ordinea socială prestabilită. Cu toate că îngerii supraveghează cu atenție condamnații, protagoniștii reușesc să creeze o revoltă a prizonierilor și să evadeze. Doar împreună, cei marginalizați reușesc să înceapă lupta împotriva autorității și a oprimării. 

După ce revolta prizonierilor creează haos în lumea îngerilor, Degețele vrea să reinstaureze ordinea. El le spune lui Barney și Normei: „Nu este prea târziu să vă alăturați celor buni!”. Dar Barney și Norma au înțeles deja că, în ciuda poveștii cu care am fost cu toții crescuți, nu îngerii, cei care supraveghează și pedepsesc, sunt cei buni în această poveste. 

Te face să te gândești cât de ușor poate oricare dintre noi să devină înger (a se citi: polițist), dacă nu chestionează sistemul din jur și dacă se lasă purtat de dorința de putere și de a-i controla pe alții.

Încă de când suntem mici, narațiunea care ni se bagă pe gât la școală, în familie sau în media e una simplă – sunt elevii buni, care respectă regulile, nu vorbesc neîntrebați, ascultă de ce zice învățătorul și elevii răi, care se răzvrătesc, fac prea mult zgomot, nu ascultă de părinți, comportamente care „trebuie” corectate prin pedepse.

Similar, există oamenii buni – oamenii albi, de clasă mijlocie, care stau la casele lor, se duc în fiecare zi la muncă, au familii heterosexuale și copii, și oamenii răi – persoanele queer, imigranții, săracii, persoanele de culoare, care iau droguri, inadaptații social, criminalii, hoții, acele figuri „la marginea societății” de care ni se spune să ne ferim. Tot de mici, suntem învățați că poliția ar trebui să ne apere, că e de partea noastră, că ne protejează de „cei răi” și trebuie să o chemăm când vedem vreo infracțiune. 

Nimeni nu vorbește însă despre motivele structurale pentru care „cei răi” sunt văzuți astfel, pentru care „celor răi” le e negată umanitatea și sunt reduși la „infracțiunile” pe care le-au comis. Nimeni nu spune că trăim într-o societate care preferă să îi criminalizeze pe cei săraci, fără adăpost sau care consumă droguri, dându-le amenzi și privându-i de libertate, în loc să le ofere condiții pentru un trai decent.

Nimeni nu te îndeamnă să te gândești la alternative la sistemul carceral care nu vrea decât să pedepsească și să disciplineze, fără să ajute cu adevărat (foștii) deținuți să ducă vieți mai bune după ce sunt eliberați, fără să le ofere sprijin psihologic sau resursele necesare pentru reintegrare. Nimeni nu spune că legile care ne guvernează sunt arbitrare și că protejează proprietatea privată, granițele statale și ierarhiile sociale, mai curând decât să pună în prim plan bunăstarea indivizilor, în special a celor mai vulnerabili. 

Nu poate să treacă neobservat conflictul dintre mesajul puternic anti-sistem al animației și faptul că e produs de Netflix. Cert însă e că e important să existe seriale precum Dead End: Paranormal Park ca inspirație și pentru copii, și pentru adulți, să-și exploreze propriile identități LGBTQ+ și să chestioneze ierarhiile sociale și „adevărurile” servite de-a gata de profesori, la școală sau de părinți, acasă. Societatea e mult prea complexă pentru a fi împărțită între „buni” și „răi” sau „îngeri” și „demoni”.