Am găsit răspunsuri la cele mai dubioase faze din anime

Ca formă de artă, anime sfidează limitele lumii fizice. Personajele fac tumbe prin aer și aterizează perfect, fără nicio zgârietură. Unele inhalează munți de mâncare care le-ar șoca până și pe starurile mukbang.

Pentru consumatorii loiali, ciudățeniile specifice din anime par banale. Dar, dacă ieși din lumea desenelor animate, cum poți explica originile acestor teme? Care e logica?

VICE îți aduce niște explicații pentru cele mai inexplicabile lucruri.

Ah, da. Ochii care ocupă mai multe de jumătate din fața personajului. Ochii strălucitori și mari cât farfuriile sunt o caracteristică întâlnită cel mai des în anime-urile marketate pentru fete și au apărut prima oară în 1950, odată cu benzile desenate manga. Unele interpretări au sugerat că ochii mari indică o fixație japoneză pentru standardele de frumusețe occidentale, alături de bărbia ascuțită și pielea albă. Dar expertul în anime Nobuyuki Tsugata, de la Universitatea Kyoto, sugerează că au mai mult un scop de comunicare emoțională.

„Ne putem da seama ce gândește o persoană doar din expresia facială. Când vorbești cu cineva, te uiți inconștient la ochii persoanei, ca să-i vezi reacția emoțională. În anime, ochii au un scop similar. O simplă schimbare în ochii unui personaj îi exprimă sentimentele”, a declarat el pentru VICE.

Tsugata a mai adăugat că psihologia emoțională are un rol important.

„Când artiștii vor să facă un personaj sau un animal mai drăgălaș, tind să-i facă ochii mai mari. Cam asta cred că se întâmplă și în anime, mai ales cu personajele feminine”, a zis el.

Fețele rotunde cu ochii mari și nasul mic sunt des întâlnite în anime și sunt considerate cele mai atrăgătoare. Un studiu efectuat în 2009 de psihologul social american Leslie Zebrowitz a scanat creierele femeilor în timp ce se uitau la fotografii cu bebeluși și bărbați cu trăsături de bebeluși, ca să le observe reacția psihologică. Nu a fost nicio diferență în tiparele neuronale ale participantelor, așa că studiul a concluzionat că aceste fețe ni se par mai drăguțe, din punct de vedere științific. De aceea se fac ochii atât de mari în anime.

Lupta finală dintre Naruto și Sasuke. Lupta dintre Luffy și Lucci din One Piece. Lupta din Dragon Ball dintre Goku și Frieda, care a durat douăzeci de episoade și e cea mai lungă scenă de luptă din istoria anime.

Unele dintre cele mai populare anime se bazează pe scene de luptă și se întâmplă des ca adversarii să-și strige numele reciproc în timpul bătăliei. Strigătele pot părea redundante, că doar n-or vrea să confirme că se luptă cu persoana potrivită. Și atunci de ce strigă? 

Conform lui Tsugata, strigarea numelui adversarului e inspirată din tehnicile de luptă ale Japoniei feudale.

„Asta se întâmplă și în dramele istorice. Samuraii japonezi strigă numele adversarului înainte de luptă, apoi își flutură sabia”, a zis el.

În Japonia feudală, exista obiceiul de a menționa numele samurailor și orașele lor natale ca să se știe cine a fost învins în câmpul de luptă. Era o formă de dovadă că ți-ai înfrânt adversarul, cât și o șansă să te scalzi în glorie. Artiștii anime adoptă o tehnică similară, împrumutată din tradiție.

Oricui îi place o dramă bună cu adolescenți. Din anii 1980 încoace, în industria anime s-au înmulțit serialele a căror acțiune se petrece în liceu, iar, în ultimii zece sau 15 ani, serialele cu liceeni chiar domină industria.

„Majoritatea animațiilor recente au ca personaje liceeni. În 1960, copiii din școala generală se uitau la anime la TV, așa că acestea erau mai orientate spre familie. Dar, în 1980, multe benzi desenate manga au fost transformate în anime și acele manga erau cu liceeni. Unele dintre cele mai cunoscute au fost Urusei Yatsura și Tachi. Așa că publicul lor s-a schimbat, au început să fie consumate de liceeni. Companiile de producție au început să facă seriale pentru acest grup de vârstă”, a zis Tsugata.

În 2017, aproape 70 la sută dintre copiii cu vârste între cinci și șapte ani se uitau la anime, ceea ce înseamnă că sunt cei mai mari consumatori ai acestei forme de artă. Pe locul doi sunt copiii cu vârste între zece și 19 ani; aproape 50 la sută dintre ei se uită la anime. 

De obicei, nu asociezi un nas însângerat cu excitația sexuală. Mai degrabă te gândești la părți ale corpului situate mai jos. Dar în anime, se întâmplă des ca personajelor să le curgă sânge din nas când se excită.

Profesorul Tsugata n-a primit niciodată întrebarea asta și spune că totuși sângerarea nazală a devenit o formă acceptată de exprimare sexuală în anime. A sugerat că e tot o formă de comunicare, la fel ca ochii mari.

„Excitația, la fel ca și alte emoții, se simte în inimă. Ca să exprime sentimentele interioare ale unui personaj, artiștii anime trebuie să folosească simboluri fizice. Așa că sângerarea nazală e o exagerare a acestei excitații. E și comică și e mai ușor de înțeles pentru copii”, a zis Tsugata.

Se crede că artistul manga Yasuji Tanioka e cel care a introdus acest motiv în banda desenată Yasuji no Mettameta Gaki Dou Kouza. Alți artiști manga au adoptat această tehnică și, în scurt timp, tuturor personajelor le curgea sânge din nas.

Dar din punct de vedere științific, nu există nicio legătură între excitație și sângerarea nazală. 

În Japonia, nu e deloc normal să mergi și să mănânci în același timp. Dacă nu ești la un festival sau la un restaurant tachigui (la care se mănâncă în picioare), e considerat nepoliticos să faci orice în timp ce mănânci. Dar în anime, manierele nu mai contează, personajele fug din casă cu o felie de pâine prăjită în gură.

Originile acestui stereotip sunt dezbătute încă, dar unii cred că a început în 1968, cu manga lui Miyoko Motomura, Patty's First Love. Alții cred că a început câțiva ani mai târziu, în 1975, de la manga Tsuraize! Boku Chan, o serie romantică de Ryouko Takahashi.

Deși e dificil să afli exact originea simbolului, conform spuselor lui Tsugata, e un alt exemplu de dramatizare a emoțiilor personajelor.

„Dacă un personaj anime aleargă din casă cu mâncare în gură, e clar că se grăbesc în ultimul hal. E și amuzant, la fel ca personajele care mănâncă enorm. Ca să exprimi emoția unui personaj într-o imagine, trebuie să exagerezi”, a zis Tsugata.

Nu doar personajele din animele japoneze mănâncă excesiv. Și Popeye marinarul își turna pe gât conserve de spanac. Și a fost așa o inspirație încât un studiu publicat de revista australiană de nutriție Nutrition and Dietetics a descoperit că copiii cu vârste de patru și cinci ani din Bangkok, Thailanda, și-au dublat consumul de legume în 2003, după ce s-au uitat la desene cu Popeye.

Pisicile sunt cele mai omniprezente creaturi din Japonia și au o mare semnificație simbolică.

Deși pisicile nu sunt originare din Japonia, prima dată când s-a documentat apariția unei feline a fost în martie 889, era noastră, în jurnalul împăratului Uda. De atunci, simbolismul pisicii a prins o viață proprie. În secolul 12, în arta japoneză circulau povești cu bakeneko, o pisică supranaturală care își schimba forma și se transforma în om. Se spune că pisicile bakeneko își ucideau stăpânii ca să le ia locul.

Literatura și arta japoneză au și alte exemple de pisici misterioase, precum gotoku neko, o pisică-spirit care umblă noaptea în jurul focurilor. Pisicile sunt populare și azi; apar frecvent și în opera autorului Haruki Murakami. Doraemon, o pisică robot, și personajul animat Hello Kitty, au fani pe tot globul.

Având în vedere că arta japoneză tradițională e presărată cu pisici, nu e de mirare că și în anime apar mereu pisici. Profesorul Tsugata a adăugat că pisicile îi sfătuiesc adesea pe copii.

Uneori, protagonistul are o relație specială cu o pisică. Are conversații cu ea și înțelege ce spune, deși noi auzim doar „miau”. De asemenea, în anime, pisicile sunt capabile să înțeleagă emoțiile umane.

Conform lui Masahiro Koyama, cercetător specializat în anime și manga, diferența dintre pisicile de pe stradă și cele de acasă e importantă în manga. În Sazae-san, unul dintre ele mai vechi anime de familie din Japonia, pisica familiei, Tama, are un clopot mare și auriu. „E atât de mare, încât te face să te gândești cât de greu e pentru pisică. Scopul lui e să arate că pisica a fost cumpărată”, a zis Koyama.

„Sprâncenele lui Tama îi dau o expresie preocupată, îngrijorată. Iar felul în care e ilustrată pune accentul pe faptul că nu e un animal liber”, a zis el.

Tocmai de asta e mișto să te uiți la anime, pentru că încalcă toate regulile. E o evadare din realitate, iar privitorii au ocazia să intre într-o lume creată special pentru ei. Bineînțeles că unele aspecte sunt ilogice sau ciudate, dar uneori ai nevoie de asta ca să ieși din rutina zilnică.