Tineri români mi-au arătat pozele cu care rupeau pe Hi5. Ce-a ieșit e mai tare decât Bravo, ai stil

Nostalgia pare să fie hype-ul prezentului: muzica anilor ‘80-’90-2000 a revenit în forță, iar moda se-nvârte-n loop, de te face să te-ntrebi dacă nu cumva te-ai întors în perioada liceului. Apropo, dacă credeai că ai scăpat pentru totdeauna de plaga numită jeanși cu talie joasă, mi-e teamă că va trebui să te dezamăgesc.

Acum zece ani, lumea era poate un loc mai bun, în care te interesa mai degrabă să ieși în oraș să te distrezi decât să-ți etalezi hainele de fiță. Nu erai împânzit la tot pasul de sfaturi despre cum să te-mbraci via Instagram sau Pinterest, ceea ce pe de-o parte e un lucru bun, dar în același timp te lăsa pradă unor alegeri poate regretabile. 

„Haina face pe om” nu pentru că-i oferă neapărat un anumit statut, ci pentru că ascunde o parte din personalitatea lui și modul în care percepe viața. Dacă observi cum cineva și-a schimbat look-ul de-a lungul anilor poți vedea la fel de bine cum s-a schimbat și el, dar și elementele care i-au provocat transformarea. 

Cam asta mi-am propus să aflu atunci când am vorbit cu nouă tineri din București despre cum a evoluat stilul lor din perioada Hi5 și până acum, dacă le e rușine cu felul în care și-o ardeau atunci și cum se raportează la moda din prezent. Dar, înainte de toate, o să vorbesc despre mine.

Nu știu dacă-n adolescență știam ce-i ăla stil, mai ales dacă mă gândesc cum la balul de absolvire al liceului am purtat o rochie roșie din satin pe care am accesorizat-o cu un ceas Swatch albastru. Mi-a plăcut să mă joc cu hainele și să le port în funcție de starea mea de spirit, până când am înțeles ce mi se potrivește și ce nu. Pe la 16–18 ani am început să mi-o ard cu punkiștii și rockerii din Bârlad și să port tricouri negre – fără să fiu emo, asta după ce m-am tuns periuță, pentru că așa am considerat că e cool.

În același timp iubeam rochițele de prințesă și tot ce era girly. Treaba asta a funcționat multă vreme, în care am oscilat între elementele masculine și cele feminine, pe care le combinam de multe ori într-un mix nu tocmai match. Acum sunt mult mai echilibrată și nu le mai pun pe toate pe mine – pur și simplu, uneori mă îmbrac mai feminin și alteori mai masculin, în funcție de vibe și cât de mult vreau să-mi dau interesul pentru o ținută sau nu. Outfiturile vin ca o completare a personalității mele și nu invers.

În fiecare zi, „ca un soi de scrisoare din trecut”, Roxana verifică ce făcea cu ani în urmă, prin feature-ul Memories al Facebook. Empatizează mai mult sau mai puțin cu acele imagini în prezent, dar spune că-i interesant să-ți vezi evoluția, „și chiar dacă uneori e cringe, face parte din procesul de maturizare. Esența rămâne aceeași, chiar dacă unele lucruri nu s-au schimbat deloc, iar altele par diametral opuse. Mereu aceeași, mereu alta, niciodată aceeași, niciodată la fel”.

La 13-14 ani, Roxana s-a anturat cu un grup care cânta la chitară în orașul ei natal. Așa a ajuns să asculte folk și rock, să meargă în Vamă, să-și facă codițe hippie sau să-și cumpere, fix de ziua ei, „prima pereche de Converși, ediție limitată, cu semnătură brodată Kurt Cobain. Mă simțeam cel mai bine în tricouri XL, iar părul lung și jeanșii skinny, care tocmai ce intraseră pe piața din România, erau elemente indispensabile. Cercei cu pene, piercinguri de limbă în urechi, genți din pânză, cămăși în carouri, brățări hand-made; rupeam SH-urile”.

Roxana crede că a evoluat într-o direcție „pragmatico-minimalisto-low-budget” și susține că maturizarea a venit la pachet cu o serie de cristalizări ale stilului. „Acum mizez mai puțin pe ce pun pe mine, și mai mult pe ce și cum fac. Nu mi-am mai cumpărat haine de când a început pandemia. Cred în investiția unor articole accesibile ca preț, clasice și atemporale, care să rămână mereu fresh, într-o compoziție simplă, indiferent de tendințe”, explică Roxana. „Mall-urile mă plictisesc, iar hainele din ele mă dezgustă când simt calitatea materialelor, dar și când mă gândesc la încurajarea sclaviei prin aportul pe care l-aș putea aduce din cauza consumerismului. Mă întristează consumul obsesiv pe fast forward și neputința oamenilor de a nu rezista în fața unor vitrine.” 

Tânăra spune că va trece foarte mult timp până vom vedea pe străzile bucureștene un „jeans clasic acompaniat de un t-shirt alb și o pereche de sneakerși cu o siluetă cool, un look clasic, effortless și forever green, pe care-l abordez acum zi de zi. Mizez pe negru, alb și tonurile de bej cât de mult posibil pentru că nu vreau să-mi complic viața gândindu-mă la moduri prin care să asortez culori”. Nu regretă cum se îmbrăca nici acum zece, nici acum 20 de ani. Îi place să-și vadă evoluția și se bucură că a fost un copil/adolescent cu personalitate, „care a știut să plângă în momentele în care părinții îi impuneau anumite limite”. Cât despre ce i-ar plăcea să revină în materie de fashion din acei ani, Roxana zice așa: „anii 2000 n-au avut nimic bun de spus în ceea ce privește estetica vestimentară. N-aș prefera să revină ceva înapoi”.

„Cred că eram în primul sau al doilea an de facultate, la Litere. Mergeam la cenaclul literar 314, în urma căruia a apărut romanul colectiv Rubik, în care aveam un personaj care era un fel de alter ego al meu, un taximetrist care avea tot felul de experiențe psihedelice: Gabriel Scamă. Aveam părul lung, pentru prima dată în viață îl lăsasem să crească atât de mult, și îl purtam în coadă, dat cu ceară, că altfel se electriza și stătea în toate părțile”, își amintește Gruia. 

Susține că n-a avut niciodată un stil anume, n-a pus prea mare accent pe asta și s-a îmbrăcat așa cum s-a simțit confortabil. „În poza asta aveam un tricou de la tata, de când avea el 20 de ani, care s-a păstrat bine și era dintr-un material de calitate. Peste el aveam un sacou, tot de prin dulapul lui. Ochelarii cu lentile roșii îi găsisem la un butic din piața Veteranilor, au fost preferații mei o bună bucată de vreme, până s-au rupt. Îmi super place stilul meu de atunci, m-aș îmbrăca așa și acum, iar în ceea ce privește părul, mai am din când în când tentative să-l las să crească lung.” 

Gruia crede că la vremea aia era „ceva mai boem” și încerca un pic mai mult să iasă în evidență. În 2022, stilul lui vestimentar ar fi undeva „la intersecția dintre funcțional, sport, rad dad și I don’t give a fuck”. Nu regretă nicio poză din trecut, ba chiar ar vrea să găsească mai multe. I-ar plăcea să revină perioada în care nu punea așa mare accent pe branduri, ci pe calitate și originalitate. „Nu ești cool dacă porți pantaloni Gucci, dar îți transpiră bucile, sau dacă ai pe tine un tricou de cinci sute de lei doar pentru că a costat cinci sute de lei.”

„Când mă uit la pozele din trecutul meu mă amuz destul de des cu prietenii de cum am reușit să întineresc”, povestește Roxana. Când vine vorba despre viața ei de acum 11 ani spune că nu era deloc preocupată de aspectul fizic: „Căzusem într-o depresie pe care nu o conștientizam și păream okay cu ce vedeam în poze sau atunci când mă opream, destul de rar, să mă uit în oglinda. Kilogramele în plus nu erau o problemă pentru mine”. Stilul i-a fost influențat de mama și sora ei, cadre didactice, motiv pentru care credea că un stil serios și sobru i se potrivește mănușă. „Nu conștientizam că pot fi astfel și fără a o copia pe mama inclusiv la lungimea culoarea părului – roșcată tunsă scurt.” 

Acum se apreciază pentru răbdarea pe care a avut-o cu ea și că și-a dat voie să treacă prin mai multe etape pentru a ajunge la varianta ei cea mai bună, cea de acum. „Dacă mă uit la pozele din trecut, mi se pare că voiam să-mi adaug ani, să ajung în mod forțat un adult și-mi spun mereu că eram ca o secretară care merge scârbită zi de zi la job și la sfârșitul programului mai are doar de făcut curățenie, călcat și gătit pentru familie. Am renunțat de-a lungul anilor la culori, iar acum, în garderoba mea o să găsești, în cea mai mare parte, haine negre. Consider că am ajuns la o maturitate a stilului, inspirată de Pinterest și moodboard-urile pe care mi le-am ales în ultimii ani, urmărind diverse conturi și pe Instagram.” 

Nu regretă look-ul de atunci, deși pozele îi par „penibile, spre amuzante”, dar nu-i este rușine cu ele, ba chiar le arată prietenilor, pentru că sunt parte din trecutul și evoluția ei. 

Cosmin a intrat la liceu în 2000 și spune că a fost imediat sedus de cultura hip-hop, grație anturajului: „Așa c-am început să mă documentez și, firește, să marchez prin țoale apartenența mea la această comunitate. Spre disperarea părinților, purtam haine lălâi, blugi largi, hanorace și clasicii skate shoes, deși performam doar virtual, la Tony Hawk Pro Skater 3”, povestește Cosmin. 

Mărturisește că n-a fost niciodată versat într-ale fashion-ului și nici nu l-a interesat subiectul, „probabil și ca gest de frondă adolescentină la societatea care punea și încă pune mare preț pe aspectul exterior în detrimentul celui interior”. Stilul lui de astăzi este „la întâmplare, poate un pic mai strategic. Dacă e context formal, fac un efort și pun ceva decent pe mine, dar nu-mi plac deloc sacoul, costumul, pantofii. E 2022 și îmi pasă aproape deloc de hainele pe care le culeg în grabă din șifonier înainte să ies din casă. Încă port haine care au peste zece ani, încerc să nu-mi cumpăr haine noi, cred că fac asta de vreo două-trei ori pe an, tot cam asta e și frecvența la care mă tund. Cred că am tendințe de normcore, dacă stau să mă gândesc bine.”

Nu știe dacă motivul pentru care nu se gândește așa de mult la felul în care se îmbracă vine dintr-un soi de rebeliune care i-a rămas din liceu sau din faptul că-l deprimă cât de jegos e Bucureștiul. „În plus, de prin 2019, am și câine, așa că toate hainele mele au acum păr și nu, n-o să stau să fac mari eforturi să scap de el.” Cosmin nu regretă nimic din anii 2000 și spune că „eram cu toții un pic confuzi atunci”.

„Sunt născută în ‘94, perioada tranziției pe toate planurile, inclusiv vestimentar. Până să intru la liceu, în 2009, am fost efectiv ca scaunul ăla din cameră pe care arunci toate hainele pentru că ți-e lene să le pui la spălat: tricouri cu două numere mai mari, pantaloni care nu aveau nicio treabă cu mine. Am încercat tot felul de coafuri – de exemplu, prin 2005 am încercat să mă tund în scări ca tipa de la HI-Q și am ajuns tunsă băiețește pentru că nu se mai putea face nimic”, povestește Liliana.

Spune că în 2009 a avut primul ei stil, emo, „dar emo după o lună în Vaslui, nu te gândi la true emo. Încercam să combin rochii în carouri făcute de bunica peste pantaloni mult prea evazați, bonus un breton ușor incomod și orice mărgele găseam prin casă, așa că am abandonat rapid pentru că mi se părea greu de gestionat.

Și uite așa am ajuns la perioada mea de glorie, care s-a întins până la majorat, și anume perioada try to much. Adică tocuri de 18 centimetri cumpărate din Obor și combinate cu orice. Am avut vreo cinci perechi pe care le-am tot învârtit în anii liceului. Mergeam țiplă pe ele, acum nu mai rezist nici pe tocuri de 3. Am colindat mai toate terasele bucureștene la vremea respectivă cu tocurile astea, de obicei în combinație cu ceva sclipicios, pentru că mi se părea că sunt cu lumea bună și sunt cool. Nu pot să zic că acum sunt mândră, dar atunci tocurile alea îmi dădeau o încredere fantastică în mine.”

În prezent, vremea tocurilor „e apusă”. Liliana n-ar zice că are un stil definit, dar a învățat să combine mai frumos layerele. Îi place că spre deosebire de perioada în care era în liceu, acum vede în jurul ei oameni mai atenți la modul în care se îmbracă, dar și la cel în care-și păstrează hainele: „Știu, știu, poate pare superficial, dar cred că educația vestimentară e un semn bun. Și, în niciun caz, nu îmi e dor de confuzia textilă a anilor 2000”.

În urmă cu zece ani, Andreea considera esențial să te îmbraci astfel încât să-ți reflecte stilul. Dar asta-i era destul de greu, pentru că lucra part-time și mare parte din bani îi dădea pe going out. „Visam la ziua când voi câștiga super bine, să-mi pot cumpăra câte țoale vreau. În poza asta purtam fularul prietenului meu – actualul meu soț –, puloverul mamei, ochelari luați de la un magazin de lucruri vintage din Groningen și o rochie de vară. Eram mai pe stilul hippie și purtam haine mai lărguțe, uram tot ce era vulgar. Nu s-au schimbat foarte multe, dar cum viața e o ironie frumoasă, acum câștig suficient încât să-mi cumpăr aproape orice fel de haine vreau, dar nu mai sunt prioritatea mea și nici nu mai îmi face așa mare plăcere.” 

În prezent, alege haine ceva mai tehnice, iar ce primează e calitatea, nu neapărat felul în care arată. „Încă îmi mai place să adaug un touch vintage, cum sunt cerceii din poză, care i-au aparținut mamei în tinerețe”, spune ea.

„Practic nu aveam niciun stil, purtam ce-mi venea bine și ce combinație credeam că arată okay. Stăteam bine cu desimea părului și consideram că era important să ai o freză, ceva. Și clean shave, of course”, zice Vlad.

Zece ani mai târziu, continuă el, „bad hair day is okay, nu mai e așa mult oricum, și port ce e confortabil, mostly sport și de calitate”. Nu regretă nimic și crede că a pus pe el ce a putut, cu informațiile pe care le avea atunci și cu ce-și permitea, pentru că era student. „Nu vreau să dispară pozele astea, sunt o amintire, ba chiar poți reflecta la ce nu-ți plăcea și cum ai evoluat.”

Vlad precizează că nu e așa interesat de fashion sau trenduri: „O să port hanoracu' Adidas și Vansurile până îmi permite vârsta și nu arăt penibil”.

În anii 2000, Irina a bifat tot ce era atunci la modă: „ghete stil Andre și fuste mini, apoi blugi largi hip-hop și adidași cu șireturi groase, dar și bluze scurte cu buricul la vedere”.

După majorat, continuă ea, a făcut un update la blugi – evazați, talie cât mai joasă sau cât mai rupți. „Converși neapărat, mult layering. A fost perioada piercing-ului în nas, a urechilor perforate, a trecerii de la șaten la blond, never again. La ocazii, stilul se schimba radical în direcția pițipoancă: fuste cât mai scurte, botine sau cizme cu tocuri, ceva maiou cu aplicații, mulat și foarte scurt.” Nu regretă nimic din stilul de atunci, ba crede că era „pretty cool”, mai puțin când mergea în club, deoarece nu se mai regăsește în stilul ăla de vampă adolescentă. „Dar cred că dacă m-aș întoarce în timp, tot așa m-aș îmbrăca. Când altcândva să scoți artileria grea, dacă nu atunci?”

În prezent vede o revenire a ghetelor masive și lucioase, „stil Andre, doar că mai classy. Ba chiar mi-am luat și eu o pereche, poate din nostalgie, poate pentru că nu le-am purtat suficient atunci. Cine știe? Cert e că «șenilele», cum li se spunea, au un soi de comeback. Și mi-ar mai plăcea să revină șireturile alea groase și colorate care dădeau viață adidașilor – noi așa le ziceam, nu sneakerși, să mă scuzați. Le-aș vedea hype și chiar cred că aș mai purta”.

La 19 ani, Verde cânta prin grădina botanică, urmărea bloguri de street fashion din toată lumea și se îmbrăca cu skate shoes și pantaloni cu rochie. Odată cu timpul, a împrumutat multe idei din filmele pe care le-a văzut, spre exemplu, într-o perioadă cu filme franțuzești, a început să poarte berete, băști, rochii și fuste. „Am trecut la un stil mai feminin”, spune ea.

Îi place cum se îmbrăca atunci pentru că „arăta bine contextul în care mă aflam emoțional sau profesional, în căutări”. Regretă toată încălțămintea de proastă calitate pe care o lua din locuri dubioase și, în general, alegerile care nu puneau calitatea pe primul loc. „Acum mă uit mereu la etichete și din ce materiale sunt făcute, dar în trecut am purtat toate prostiile din piață și din împrejurimi.”

Cât despre moda actuală, crede că au început să revină pantalonii evazați. „La început m-am entuziasmat și mi-am comandat unii online. Dar când i-am pus pe mine, mi-am dat seama că nu-mi place cum vin. Și platformele mi se par okay, îmi amintesc de Spice Girls, cred că o să am mereu o slăbiciune pentru ele.” Cât despre un trend din trecut pe care ar vrea să-l vadă mort, Verde răspunde fără să se gândească de două ori: „Ah, nuanțele neon – portocaliu și verde fosforescent. Asta chiar nu aș vrea să revină, îmi dădeau dureri de ochi, mai ales vara”.