Cum a ajuns Experimentul Pitești cel mai brutal episod din istoria României în doar doi ani

Atenție, conținut cu impact emoțional!

În mai puțin de doi ani, România a pus în aplicare și a derulat cel mai teribil program de spălare a creierului prin tortură, batjocură și distrugere a tot ce înseamnă omul – a rămas cunoscut drept „Experimentul Pitești”. Regimul comunist, prin Securitate și torționari, a transformat închisoarea într-un experiment atât de distructiv, încât Alexandr Soljeniţîn, laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 1970, l-a caracterizat drept „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. E același om care a arătat unei întregi lumi experiențele care aveau loc în gulagurile comuniste.

Deși la Pitești tortura s-a desfășurat sub supravegherea conducerii închisorii și a Securității, comuniștii s-au spălat pe mâini în 1952 și au lansat ideea că întregul experiment a fost o încercare a legionarilor de a discredita noul regim din România. I-a ajutat și că, înainte de a deveni torționar comunist, liderul terorii de la Pitești și-a petrecut tinerețea printre legionari.

Regimul comunist de atunci a considerat experimentul un succes și a vrut să-l exporte și în alte penitenciare. Din fericire, a eșuat în acest demers. Dar, înainte de eșec, regimul comunist și-a făcut o misiune din a distruge elitele societății și niciun abuz nu era prea mult. Astfel, intelectuali, magistrați, preoți, diplomați și foști oameni politici din vechiul regim „burghezo-moșieresc” au ajuns deținuți. Cei care erau până mai ieri membri de vază ai societății au devenit, dintr-o dată, dușmani ai poporului și le-au fost găsite diverse învinuiri, majoritatea inventate.

Partea societății cea mai reactivă, mereu în căutarea răspunsurilor și libertăților, era atunci studențimea. Tineri, intelectuali, cu repere morale bine ancorate în noțiunea de libertate, aceștia reprezentau un pericol pe care regimul comunist nu-l putea ignora. Astfel, se ia decizia ca tinerii care se aflau pe contrasens ideologic cu partidul comunist să fie arestați și „reeducați”.

Fenomenul Pitești și practicile inumane de „reeducare” se confundă în mare parte cu Eugen Țurcanu (8 iulie 1925–17 decembrie 1954), cel care a fost principalul torționar al închisorii din Pitești. Student la rândul lui, Țurcanu frecventează cercurile legionare, dar nu din convingere, ci pentru că o iubea pe Oltea, fata unui lider legionar și femeia care avea să-i devină soție. După august 1944, sare în tabăra comuniștilor și devine membru al partidului. În 1948, devine chiar membru al biroului politic de partid din Iași.

Din păcate pentru el, în același an, un fost camarad legionar aflat sub tortură îl denunță ca fiind fost membru al formațiunii. Astfel, Eugen Țurcanu se alege cu o condamnare de șapte ani. Închis la Penitenciarul Suceava, Țurcanu vrea să arate că este credincios regimului comunist. 

Dirijat de comandantul de Securitate Alexandru Nicolschi, înființează ODCC – Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste. Ce trebuia să fie o organizație care să militeze pentru reabilitarea deținuților și expunerea convingerilor comuniste s-a transformat, cu binecuvântarea Securității, într-un adevărat ONG al terorii. 

ODCC se ocupa, la penitenciarul Suceava, cu citirea de manifeste comuniste celorlalți deținuți, această reeducare ușoară fiind pusă în practică de Alexandru Bogdanovici, chiar cel care îl denunțase pe Țurcanu. Doar că această formă de reeducare este considerată ineficientă de comuniști. Și astfel trec la următorul nivel.

Țurcanu și câțiva deținuți bine aleși de la penitenciarul Suceava sunt transferați la Penitenciarul Pitești. Acesta era rezervat aproape în exclusivitate studenților, ceea ce îl făcea ideal pentru a experimenta această formă de ștergere a reperelor morale „periculoase” pentru regim. În perioada transferului, Țurcanu dispare câteva zile pentru a primi noi instrucțiuni de la Securitate. La Pitești, timp de doi ani, între decembrie 1949 și septembrie 1951, au fost puse în aplicare torturi și umilințe demne de cele mai degradante imaginații.

Modul de operare era simplu. La Pitești existau deținuții torturați, deținuți torționari și un personal administrativ. Teroarea era permanentă, iar victimele și torționarii erau în aceeași celulă. Ca să-ți faci o imagine despre cum mergeau lucrurile, te poți uita la Arest, un film românesc recent inspirat din fapte reale.

Dacă în alte închisori erai bătut și torturat pentru o perioadă, apoi veneai în celulă și erai îngrijit de colegii de suferință, aici, de cele mai multe ori, colegii erau cei mai feroce torționari. În fapt, la începuturi, lotul Țurcanu a stat alături de alți deținuți care nu aveau habar că împart celula cu noii lor torționari. Țurcanu și compania le aflau secretele și îi denunțau gardienilor, pentru ca apoi să înceapă procesul de reeducare.

Reeducarea consta în mai multe etape care, odată parcurse, dădeau șansa celui torturat să scape de chin. Dar nu prin eliberare, ci prin „privilegiul” de a fi cel care aplică torturile noilor deținuți trimiși la Pitești. Procesul reeducării era format din patru etape – demascarea externă, demascarea internă, demascarea morală, iar ultima etapă era cea în care deținutul tortura un camarad în aceleași moduri în care el a fost torturat.

Demascarea externă — Deținutul trebuia să arate credința față de comunism prin denunțarea tuturor persoanelor și faptelor pe care le ținuse ascunse la interogatoriile Securității de dinainte de încarcerare. Fiind supuși torturilor constante, mulți dintre deținuți au denunțat rude, prieteni sau chiar au inventat fapte pentru a trece de etapa demascării externe. 

Cei închiși la Pitești erau bătuți de colegii torționari cu bâte, saci uzi, obligați să-și mănânce fecalele sau să spele pe jos cu o cârpă ținută între dinți. Unii dintre deținuți au fost arși cu țigara, iar alții bătuți atât de rău, încât fesele li se necrozau și cădeau efectiv ca în cazul leproșilor.

Mâncarea era servită într-o gamelă. Deținuții nu aveau tacâmuri care i-ar fi putut ajuta să se sinucidă, ci trebuiau să stea în genunchi, cu mâinile la spate și să mănânce efectiv ca porcii. În funcție de cât de fierbinte era mâncarea, uneori torționarii le îndesau fața în bol ca să le provoace arsuri.

Țurcanu avea o adversitate feroce pentru cei care studiaseră teologia sau credeau în Dumnezeu. Mulți dintre aceștia erau „botezați” de Țurcanu și restul torționarilor în fiecare dimineață în hârdăul de urină și materii fecale, în timp ce ceilalți erau obligați să rostească pasaje din slujba de botezare. Unul dintre botezați fusese torturat sistematic în acest fel, astfel că ajunsese la un automatism care îl făcea să se ducă singur în fiecare dimineață și să se scufunde cu capul în hârdău, spre amuzamentul lui Țurcanu. Acesta oficia slujbe blasfemiatoare de Crăciun și Paște, și totul a culminat cu un eveniment din 1959. 

Un student la teologie a fost obligat să oficieze o așa-zisă slujbă de Înviere. În loc de haină preoțească l-au îmbrăcat cu un cearșaf murdărit cu fecale, iar în loc de cruce i-au atârnat de gât un penis din săpun. Ceilalți deținuți au fost obligați să profereze injurii la adresa Mântuitorului, iar dacă lui Țurcanu i se părea că nu sunt sinceri, erau bătuți crunt și trebuiau să ia etapele reeducării de la început.

Demascarea internă — A doua fază era și una dintre cele mai dureroase. În acest moment, trebuia ca deținutul care dorește să treacă în următoarea etapă să denunțe un coleg de celulă, vreun gardian mai milostiv sau vreun reeducator care nu tortura suficient de tare. Desigur, această etapă nu era trecută imediat. Uneori dura luni întregi de bătaie și tortură până când Țurcanu să fie convins că ai spus tot ce aveai de spus. 

Această perioadă era presărată cu bătăi care durau cu orele, extracții de dinți prin metoda lovirii cu bocancul în gură, crucificări și bătăi la tălpi. Atât demascarea internă, cât și cea externă serveau de minune Securității, deoarece obținea informații care altminteri ar fi fost imposibil de aflat prin interogatorii clasice. Astfel, erau expuși toți cei care era protejați inițial de deținuți, iar prin demascarea internă regimul putea să elimine gardienii și angajații care empatizau cu victimele. Devenea astfel un regim extrem de brutal.

Țurcanu îi ura și pe legionari și găsea mișcarea vinovată pentru încarcerarea lui. Una dintre victimele cu care s-a purtat cel mai crunt a fost Costache Oprișan, șef al organizației Frățiile de Cruce. Acesta a trecut de mai multe ori prin toate etapele reeducării, deoarece Țurcanu considera că este nesincer de fiecare dată. Oprișan a murit de tuberculoză la închisoarea Văcărești. În ultima fază a vieții a ajuns să mai cântărească doar 37 de kile.

Demascarea morală — Acest stagiu presupunea negarea tuturor valorilor cu care deținutul intrase în închisoare, de la familie și onoare până la credință și prietenie. Ca într-un festival al nebuniei, deținutul trebuia să inventeze povești degradante despre părinți și frați, trebuia să prolifereze cele mai groaznice blasfemii și să inventeze și despre sine lucruri nedemne. 

Corneliu Coposu, fost deținut la Pitești, dar nu în timpul reeducări, i-a povestit unui prieten despre autodemascarea lui Sandu Ghica, fiul fostului prefect al Capitalei pe perioada guvernului Rădescu: „Tata a fost un hoț care a furat de la armată, fura cămășile soldaților și le vindea. Mama a fost o curvă care avea nu știu câți amanți”. Apoi a vorbit de o soră în condițiile în care acesta era singur la părinți: „Pe soră-mea nu o mai satisfăcea regulatul simplu și trebuia să-i organizez cu prietenii mei regulatul în poștă. Trebuia să le măsor cosoarele ca să-i aleg și îi duceam câte cinci–șase la poștă”.

Demascarea morală era momentul psihologic culminant al reeducării. Din acest punct era imposibil ca deținutul să se mai uite cu mândrie atât în oglindă, cât și în ochii celor dragi. Cum să te mai rogi în gând, cu evlavie, după ce ai înjurat divinitatea în cele mai oribile moduri?

Torturarea celorlalți — Aici nu era torturat oricine, de omul trecut prin reeducare, ci trebuia să fie un prieten sau cunoștință cu care a intrat în închisoare. De asemenea, legionarii cu funcții mai mici erau în această etapă obligați să îi bată, scuipe și să-i înjosească pe cei care pe vremuri le erau superiori ierarhic sau chiar mentori. Chiar Alexandru Bogdanovici, artizanul reeducării pașnice de la Suceava, cade victimă acestei etape. El este lovit cu bestialitate de Alexandru Popa și Mihai Livinschi, foști camarazi legionari care doreau să scape de torturi. De altfel, soarta lui Bogdanovici a fost una cruntă. 

A fost cel care a suportat cel mai mult furia lui Țurcanu. Acesta îl considera vinovat pentru detenția sa, astfel că Bogdanovici a fost supus bătăilor și torturii zilnic, luni de zile, între 30 decembrie 1949 și mai 1950, când a murit. Spre sfârșitul vieții era mai mult inconștient, fără digestie, avea scaune permanente, drept pentru care fusese lăsat și fără apă, iar la moartea sa nu mai avea niciun dinte în gură.

Comuniștii au considerat reeducarea un succes și s-au gândit să exporte metoda și către alte penitenciare. În fond, de la Pitești nu mai ieșeai decât mort sau fără să mai poți reprezenta un pericol pentru regim. Țurcanu și găști de torționari au fost trimiși către alte pușcării pentru a aplica metodele deprinse la Pitești. Închisorile de la Canal, Gherla și Ocnele Mari au primit studenți reeducați la Pitești care trebuiau să aplice pedepsele rămase. Doar că aceste închisori aveau alt specific față de Pitești, care era o închisoare complet deconectată de exterior. 

La închisorile la care se încerca o continuare a experimentului, existau ateliere de lucru și uneori vizite din exterior, cât și anumiți deținuți care erau comuniști căzuți în dizgrație, dar încă aveau niște conexiuni. Astfel, secretul torturilor nu a putut fi păstrat și nici gardienii nu erau obișnuiți cu astfel de acțiuni, ceea ce a făcut aproape imposibilă exercitarea autorității absolute a lui Țurcanu de la Pitești. De asemenea, spre deosebire de Pitești, aici mulți deținuți erau bolnavi și ar fi murit repede în timpul torturilor, fapt care împiedica parcurgerea etapelor reeducării. 

Oprirea experimentului de reeducare a venit ca o consecință a faptului că închisorile la care s-a încercat extinderea procedurii nu erau ermetice, iar zvonurile despre tortură și orori se răspândiseră atât de mult, încât ajunseseră în afară granițelor. Regimul comunist nu-și putea asuma crearea și coordonarea unui asemenea proces de tortură în fața unui Occident tot mai atent la ceea ce se întâmpla în România. Mai mult, un factor decisiv în oprirea Experimentului Pitești a fost moartea doctorului Ion Simionescu în închisoarea de la Canal. Supus reeducării, acesta a cedat și s-a aruncat în gardul cu sârmă ghimpată a închisorii. Acolo a fost împușcat de gardieni.

Simionescu fusese membru al guvernului Goga, o figură publică importantă, iar moartea lui nu putea fi mușamalizată, deoarece exista pericolul ca Occidentul să redea pe larg obiceiurile regimului comunist. A început o așa-zisă anchetă a regimului comunist asupra faptelor petrecute. Astfel, Țurcanu și gașca de torționari au fost mutați și puși să redea în scris toate torturile pe care le-au executat.

Țurcanu și compania au crezut inițial că se vrea documentarea torturilor pentru a exista o statistică a procedurilor eficiente și că el și camarazii vor fi cooptați în Securitate pentru rezultate remarcabile. Au descris cu lux de amănunte evenimentele în aproximativ două mii de pagini. Abia când li s-a cerut să dea o declarație prin care să arate că au acționat pe cont propriu, fără știrea regimului, aceștia și-au dat dau seama că vor fi țapii ispășitori ai ororilor.

În urma unui proces din 1954, Țurcanu și un grup de torționari au fost acuzați că au impus în închisori un regim de teroare și torturi la ordinele liderului legionar Horia Sima, fără vreo legătură cu regimul comunist. Într-un proces regizat în totalitate, toți acuzații și-au recunoscut vinovăția, mai puțin Țurcanu. Au fost cu toții găsiți vinovați și condamnați la moarte. O parte a scăpat cu o comutare a sentinței în muncă silnică pe viață, însă un grup mic a fost executat, inclusiv Țurcanu. A murit astfel prin împușcare pe 17 decembrie 1954 la închisoarea Jilava.

În urma Fenomenului Pitești rămâne o pată care nu se va șterge prea repede de pe obrazul conștiinței naționale. Torturile și uciderea conștiinței au căpătat la Pitești o dimensiune care nu va fi egalată nici măcar de gulagurile rusești sau la închisorile din Pekin – și nimeni, niciodată n-ar trebui să-și propune să facă asta. Unuia dintre cele mai urâte episoade ale României i-a fost scrisă istoria cu sânge acum mai puțin de un secol. Este și datoria noastră, a celor de acum și de mâine, să nu uităm lecțiile pe care istoria ni le arată din perioada regimurilor totalitare.