Am întrebat foști miniștri ai Justiției de ce România are atât de mulți pedofili și violatori liberi

La jumătatea lui iunie, România era îngrozită de faptele lui Ion Turnagiu, un criminal în serie eliberat condiționat în 2019, care a violat o tânără de 17 ani și apoi, când aceasta a făcut plângere la poliție, i-a dat foc în propria casă.

Ca răspuns la revolta românilor care se întrebau cum s-a putut întâmpla așa ceva, Camera Deputaților a adoptat pe repede înainte o inițiativă legislativă prin care era interzisă eliberarea condiționată a infractorilor care au comis, printre altele, viol sau act sexual cu un minor. Proiectul a fost contestat la Curtea Constituțională de Înalta Curte de Casație și Justiție și, cel mai probabil, va pica din motive de neconstituționalitate.

Un alt proiect, de data asta al deputatei independente Oana Bîzgan, mărește pragurile minime de pedeapsă pentru infracțiunile de natură sexuală. De exemplu, în caz de viol împotriva unui minor, condamnatul ar primi între 7 și 12 ani, față de 5-12, cât este în prezent. De asemenea, conform legii, actul sexual cu un minor sub 14 ani ar fi pedepsit cu închisoare între doi și nouă ani, față de doi și șapte ani, cât este acum. Noua lege prevede și că violul şi actul sexual cu un minor devin imprescriptibile.

Proiectul a primit la sfârșitul lui iunie vot final în Camera Deputaților. Dar luni, cu trei zile înainte de promulgare, Guvernul a reclamat la CCR că „ridică unele probleme de constituţionalitate” și anume lipsa prescrierii „din perspectiva autorului infracţiunii”.

În actuala sa formă, chiar și cu modificarea deputatei Oanei Bîzgan, Codul Penal pare să plece de la premisa că un minor sub 14 ani poate consimți actul sexual. Iar asta se reflectă în felul în care sunt încadrate și judecate cazurile de genul acesta. De pildă, la sfârșitul anului trecut, o anchetă Dela0 arăta cum trei din patru cazuri de acte sexuale cu victime copii sunt judecate în instanțe drept fapte consimțite, nu ca violuri. Pentru faptele considerate „consimțite”, anii de detenție sunt mai puțini decât pentru viol.

Mai grav e că, atunci când sunt întrebați, judecătorii și mai marii sistemului de justiție chiar par să creadă că un copil poate consimți sau provoca un act sexual împotriva sa. A fost și cazul unei fetițe de aproape 11 ani care a fost violată de un bărbat de 52 de ani. Judecătorul a considerat că victima putea să-și informeze agresorul că nu voia să fie violată, procurorul de caz a concluzionat că „nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială că reclamanta nu a consimțit actele sexuale”, în timp ce Judecătoria Deva a considerat relevant că victima era îmbrăcată „sumar”.

Din cauza felului în care a fost gestionat acest caz, statul român a fost condamnat la CEDO în 2016, în cauza M.G.C. împotriva României, dar de atunci până acum, nu s-a schimbat mare lucru în mentalitatea sistemului. Chiar procurorul general al României, Gabriela Scutea, pare să creadă și azi că o minoră de 13 ani poate consimți actul sexual cu un adult.

Cum s-a ajuns totuși în situația asta, în care sute de pedofili sunt condamnați cu suspendare, mulți sunt eliberați condiționat după ce ispășesc puțin din pedeapsă și apoi nu-i mai monitorizează nimeni, iar trei din patru sunt încadrați la acte sexuale consimțite?

Pentru a afla răspunsuri la aceste întrebări, am vorbit cu cinci politicieni care s-au perindat în ultimii zece ani pe la Ministerul Justiției: Ana Birchall, Raluca Prună, Florin Iordache, Tudorel Toader și Cătălin Predoiu. I-am trimis o solicitare și lui Robert Cazanciuc (ministru între aprilie 2013 și noiembrie 2015), dar, până la ora publicării acestui articol, n-a dat niciun răspuns.

Asta pare cea mai dificilă întrebare pentru un actual sau un fost ministru al justiției. Ana Birchall, ministru timp de șase luni în 2019, nu înțelege cum se poate face o asemenea încadrare și spune că trebuie umblat în mai multe locuri, inclusiv la înăsprirea pedepselor și înăsprirea condițiilor pentru liberarea condiționată.

Raluca Prună, ministru în perioada noiembrie 2015 - ianuarie 2017, dă vina pe felul în care a fost scris noul Cod Penal, pe care-l consideră o încropeală. Nu știe dacă toate aceste acte sexuale cu minori pot fi băgate la viol, dar propune o creștere a pedepselor, astfel încât sexul cu minori să nu mai fie pedepsit la fel de ușor ca un furt.

Noul Cod Penal despre care vorbește Raluca Prună a fost elaborat în 2009, în timpul primului mandat al lui Cătălin Predoiu, actualul ministru al justiției. Într-un răspuns transmis VICE prin Direcţia elaborare acte normative din cadrul ministerului, acesta spune că, „în cazul în care vârsta minorului este mică”, actul sexual cu un minor este încadrat ca viol, „apreciindu-se că în astfel de situații vârsta face să se afle în imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința în mod valabil”. Nu precizează însă, ce înseamnă „vârstă mică”.

Despre cazurile cu minori mai mari, în care instanțele consideră totuși că a existat consimțământ, Ministerul spune că asta nu înseamnă legitimarea faptei comise sau transferarea responsabilității la victimă, ci „doar permite încadrarea faptei ca infracțiune de act sexual cu un minor”.

„Astfel, inclusiv din punctul de vedere al periculozităţii infractorului şi al necesităţii aplicării unor pedepse proporţionale, este firească diferențierea în planul incriminării a faptei care a fost comisă prin utilizarea unei constrângeri de orice tip, de fapta care a fost comisă fără folosirea constrângerii, ambele fapte fiind însă infracţiuni şi fiind sancţionate cu pedeapsa închisorii”, se arată în răspunsul Ministerului.

Doar că, în cauza M.G.C. împotriva României invocată mai sus, victima avea 11 ani în momentul comiterii faptei. Totuși, statul român a hotărât că a existat consimțământ, adică și-a „exprimat voința în mod valabil”, conform răspunsului primit de la Cătălin Predoiu.

Tudorel Toader, ministru între februarie 2017 și aprilie 2019, pune situația pe seama unui exces de reglementare. Crede că lipsa de coerență a Codului Penal și netranspunerea în legislație a deciziilor de neconstituționalitate sau a directivelor europene a dus la interpretări și aplicări diferite ale normelor de incriminare. Practic, vina e și a judecătorilor ce aplică legea, care, spune Toader, „sunt independenți, se supun numai legii, dar nu răspund pentru eventualele soluții greșite pe care le pronunță”.

Totuși, în 2016, statul român a fost condamnat la CEDO pentru felul în care a încadrat un viol împotriva unui minor drept act sexual consimțit. Hotărâre în urma căreia statul și-a asumat un plan de acțiune. Fără rezultat, însă, pentru că din 2016 încoace, aceste cazuri au continuat să apară.

Așa că l-am întrebat pe Toader ce a făcut în timpul mandatului său pentru a proteja minorii de astfel de abuzuri. Am primit un non-răspuns despre cum președintele CEDO și-a exprimat încrederea privind planul de măsuri pe care l-a propus și despre cum Ministerul Justiției a lucrat inclusiv la un proiect de lege pentru supravegherea electronică a celor liberați condiționat. Nimic însă despre rezultate palpabile în societate.

Florin Iordache, ministru timp de o lună în 2017, refuză să-și asume vreo responsabilitate. Într-o lună, cât a avut mandat, nu s-a discutat nimic despre felul în care încadrează instanțele sexul cu minori, spune el. „Nu știu cum s-a ajuns în situația asta. Cum să apreciez eu ce fac instanțele?”, adaugă indignat fostul ministru, și mă trimite la CSM sau Inspecția  Judiciară.

Pentru liberarea condiționată, toți miniștrii dispuși să continue conversația fără a-l lua pe „nu știu” în brațe (precum Florin Iordache), au venit cu diferite soluții și justificări. De pildă, Ana Birchall povestește cum anul trecut, în contextul tragediei de la Caracal, a venit cu o ordonanță de urgență care propunea, printre altele, înăsprirea condițiilor pentru liberarea condiționată.

„Eu am majorat fracțiile și am pus obligativitatea ca condițiile pentru liberarea condiționată să fie îndeplinite cumulativ. Deci, practic, liberarea condiționată era aproape imposibilă pentru asemenea infracțiuni. A doua zi m-am trezit din nou remaniată, tocmai pentru că majorarea fracțiilor se aplica și corupților, iar Dăncilă a ieșit public și a spus că, din ce am propus eu pe fracții și liberarea condiționată, nu mai rămâne nimic.”, continuă Birchall.

Raluca Prună spune că orice demers de eliminare a liberării condiționate pentru anumite infracțiuni este sortită eșecului și va fi declarată neconstituțională. Nu crede că aici trebuie umblat, ci la recidiva foarte mare, care arată că reeducarea nu funcționează, iar multe liberări înainte de termen se fac în grabă, fără o analiză atentă.

În aprilie 2017, CEDO publica o decizie-pilot prin care constata că deținuții români sunt cazați în condiții degradante și neconforme cu drepturile omului. Hotărârea obliga statul român să prezinte un plan de măsuri în șase luni. Așa a apărut recursul compensatoriu. Un proiect în direcția asta exista din 2016 (fiind elaborat de guvernul tehnocrat), dar promulgarea sa a venit abia în 2017, când la cârma Ministerului Justiției era Tudorel Toader.

Astăzi, Toader nu-și asumă nicio responsabilitate. În viziunea sa, vina este a altora. În primul rând, a cabinetului Cioloș, inițiatorul proiectului. Apoi, a Parlamentului, care în 2017 a modificat legea, astfel încât mai mulți infractori să fie vizați de eliberarea înainte de termen. De exemplu, dacă-n forma inițială proiectul prevedea trei zile compensatorii la fiecare 30 de zile executate în condiții neconforme standardelor CEDO, după modificările din Parlament s-a ajuns la șase zile.

Toader spune că el a transmis aviz negativ Parlamentului, dar n-a fost luat în seamă. Iar după ce legea a fost adoptată, fostul ministru susține că a trimis punct de vedere în sensul că legea este neconstituțională, iar Curtea Constituțională a respins obiecția. Totuși, decizia CCR de atunci arăta că nici Senatul și nici Guvernul nu au emis vreun punct de vedere. Într-un răspuns transmis VICE, Toader arată că el a trimis punctul de vedere către Guvern, dar, din motive misterioase, s-a pierdut undeva pe drum.

„Este posibil ca atunci când guvernului nu i-a convenit conținutul punctului de vedere, acesta să nu mai fi fost transmis către CCR, aspect pe care nu aveam competența să-l verific”, adaugă Toader.

Fiind autorul noului Cod Penal, l-am întrebat și pe Cătălin Predoiu de ce opera lui legislativă prevede praguri de pedepse atât de scăzute pentru acte sexuale cu minori? În răspunsul transmis de cabinetul său, se arată că, „nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluția eficientă pentru combaterea criminalității, ci existența unui sistem sancționator proporțional cu gravitatea faptelor săvârșite și cu ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică”.

Poate că la vremea elaborării noului Cod Penal, actele sexuale cu minori n-au fost considerate suficient de grave încă să fie luate în calcul niște pedepse ceva mai aspre. Totuși, în același răspuns, Ministerul Justiției se laudă că, pe 30 iunie, a susținut activ o lege (adoptată în Camera Deputaților) care prevede înăsprirea pedepselor pentru infracțiuni „contra libertății și integrității sexuale comise față de minori”.

Practic, actualul guvern recunoaște cu jumătate de gură că-n România se schimbă ceva doar după ce se întâmplă un eveniment grav.

Există proiecte de lege care împing înăsprirea pedepselor și a fracțiilor de liberare condiționată pentru infracțiunile asupra minorilor. Odată cu îndeplinirea unei fracții din pedeapsa prevăzută de lege, orice deținut are dreptul de a depune o cerere de eliberare condiționată. Dar, ținând cont că avem o rată generală a recidivei de aproape 40%, mulți se întreabă ce se va întâmpla cu acești oameni odată ce ies pe poarta închisorii. Câțiva ani în plus de pedeapsă nu te vindecă în mod miraculos de pedofilie. Ba chiar și cu fracții mai mari, mulți tot nu vor ispăși întreaga pedeapsă, dacă trec de comisiile de liberare condiționată. Așa că pedepsele mai mari nu aduc automat și o soluție în astfel de cazuri.

De aceea, toți ochii se îndreaptă către sistemul de probațiune, cel care ar trebui să-i monitorizeze pe infractorii ieșiți înainte de termen. Pentru o eliberare condiționată ar trebui să existe o expertiză psihologică și psihiatrică, o monitorizare a deținutului de cel puțin un an, o testare a sa în penitenciar, abia apoi să-i fie făcut un raport complet, spunea avocata Nicoleta Popescu de la APADOR-CH. Dar în închisorile noastre există câte un psiholog la cinci-șase sute de deținuți. Serviciul de probațiune este depășit.

O recunoaște și actualul cabinet, care spune că sistemul de probațiune a înregistrat decalaje majore în ultimii ani. Într-un răspuns transmis VICE, Ministerul Justiției arată că, înainte de noiembrie 2019, când au fost organizate concursuri pentru ocuparea posturilor vacante din sistem, ultima angajare fusese făcută în 2017. Pe lângă lipsa de personal, par să existe probleme și-n privința infrastructurii, în sensul că Ministerul caută „sedii corespunzătoare desfășurării activității în județele în care există astfel de probleme”.

O altă variantă de monitorizare cel puțin a celor care au comis infracțiuni de natură sexuală împotriva minorilor ar fi crearea unui registru al pedofililor.

Raluca Prună crede că, printr-un registru al pedofililor, unei astfel de persoane i se poate interzice accesul la profesii care l-ar pune în apropierea copiilor. „Cu tot respectul pentru persoanele care se reeducă: nu poți să fii preot și să spovedeștii copii sau sau să fii educator”, adaugă fosta membră a guvernului.

În privința registrului, Poliția Română anunța în ianuarie că, până la sfârșitul lui 2020, va realiza un Registru Național al persoanelor care au comis infracțiuni sexuale sau de exploatare împotriva minorilor. Acesta-i prevăzut în legea nr. 118/2019, care-i obligă pe toți profesorii, cadrele medicale și alți români care lucrează cu copii să prezinte un certificat de „integritate comportamentală” ce dovedește că nu au comis fapte penale cu caracter sexual.

Între timp, însă, într-o societate în care 55% dintre români cred că violul poate fi justificat, statul nu este în stare să-și apere copiii în fața unor astfel de infracțiuni.