Cum e să fii româncă în Venezuela, cea mai periculoasă țară din lume

Vin din Cartagena, după un drum de inițiere care i-ar fi dat rușine lui Harap-Alb și care a durat mai bine de 30 de ore. Am trecut prin La Guajira columbiană, o zonă deșertică ce aparține triburilor uitate de Dumnezeu. De-a lungul unui drum prăfuit și uscat, din loc în loc, ziduri umane postate de-a latul carosabilului opresc vehiculele și le cer taxă de trecere. Șoferii se opresc când li se impune și plătesc sumele cerute.

Iar dacă Dumnezeu își întorsese fața de la La Guajira, guvernul procedase întocmai și nici cu colțul ochiului nu s-a mai uitat la Maicao, al doilea cel mai mare centru urban de lângă granița cu Venezuela. De când venezuelenii se revarsă în valuri peste granițele naționale, acest oraș, luat cu asalt de mii de suflete care vin, pleacă sau rămân, s-a transformat într-un bazar enorm. Într-un oraș tranzitat peste măsură, un loc al afacerilor infinite, al munților de produse așezate unele peste altele, de unde venezuelenii cumpără tot ce lipsește de pe rafturile țării lor la prețuri infime. Închipuie-ți, dacă vrei, piețele românești de după ’90, la care mai adaugă o climă tropicală, tensiuni cauzate de cete de imigranți nedoriți, revărsări de ură și, pe alocuri, crime.

Dar asta parcă nu-i nimic comparat cu anarhia de la frontieră, unde camioane și dube transportă familii întregi, făcând uz de fiecare centimetru. Călătoresc câte trei pe locul unuia. Și cu copii în brațe. Ba chiar și pe capotele mașinilor. Am călătorit ore bune având înaintea ochilor, pe geam, imaginea picioarelor suspendate de pe acoperișul mașinii.

Întreb de-o toaletă. Mi se indică o alăturare de cărămizi numită „casă” în fața căreia se postase anunțul „Baño 2000 pesos”. Remarc repede că toaleta oficială a frontierei dintre două state ale secolului XXI este baia din casa unei familii, accesibilă după trecerea prin sufrageria în care copiii se uită la televizor. Intru convinsă că vor auzi fiecare manifestare a jetului de urină. Al meu și al tuturor care-și permit cei 2000 de pesos (2,5 lei pentru a merge civilizat la baie).

Poliția de la frontieră, plictisită, ori copleșită și solidară cu venezuelenii, ori demotivată complet de aplicarea legii, permite trecerea cu actul de identitate expirat sau nu, deteriorat sau nu.

Poliția de după frontieră, în schimb, altă poveste. Ne oprește din zece în zece kilometri pentru controlul la sânge al bagajelor. Auzisem zvonuri cum că, la vederea obiectelor de valoare, aceeași poliție îți poate cere factură. Și cine își poartă cu el factura laptopului sau a camerei foto. N-ai factură? Se confiscă. Norocul meu că lăsasem totul în Cartagena. Venezuela este de doi ani, la rând, desemnată ca fiind cea mai periculoasă țară din lume, urmată de Afganistan.

Am ajuns aici în 2018, anul în care mi-am aruncat ghiozdanul în spate și am pornit-o într-o călătorie prin Columbia, fără dată de întoarcere. În Cartagena, orașul columbian carib prin excelență, am cunoscut un tip de 28 de ani care emigrase aici, din Venezuela, câștigându-și existența din spectacole stradale de breakdance pentru turiști.

„Situația din Venezuela” era deja frază clișeu în acea parte de lume, prezentă pe buzele tuturor cu compătimire și cu un soi de „bine măcar că ei și nu noi”. Pentru o minte teribilistă, periculos de curioasă și prea însetată de senzațional (la vremea respectivă), o călătorie acolo promitea un tsunami de adrenalină. Așa că, într-o inconștiență impardonabilă, m-am oferit să îl însoțesc pe respectivul dansator în vizita lui acasă, în Caracas, iar el s-a oferit să-mi fie ghid și gazdă.

Urmează să stau în casa familiei tipului pe care îl cunoscusem (familia Mendoza) și să aflu mai târziu că aveam să dormim șase într-o cameră. La fel cum urmează să aflu că tipul e tatăl a două fetițe de șapte ani, născute la șapte zile diferență. Să spunem doar că, într-o anumită săptămână din viața lui, tatăl contribuise covârșitor la perpetuarea speciei.

Mă aștept la lipsa apei calde, sunt conștientă că aduc hârtie igienică și săpun pe post de cadouri. Dar nu și la țipătul extaziat al Mamei Rosa la vederea cafelei și felul în care jubilează ca un copil când vede că are, în sfârșit, cu ce să spele rufele.

Bucătăria, îmbrăcată în ciment pur, conține o tigaie mai veche și atât de uzată că a rămas demult fără mâner, un fel de tuci pentru arepe (pâine din făină de porumb și sare), furnici enorme care își fac de cap și câteva farfurii și pahare de plastic (insuficiente pentru toți membrii familiei; mâncăm cu rândul). Câinele negru și murdar completează imaginea dezolantă răsturnând constant gunoiul și căutând prin el, în urletele mustrătoare ale mamei Rosa.

La baie nu se trage apa. Există un singur săpun cu care ne spălăm toți, la chiuvetă și la duș. Duș? După o ușă care dă afară, dintre două ziduri iese o oarecare țeavă, din care curge un oarecare jet. Mai sunt și zile în care nu curge, desigur. Dar atunci când binevoiește să o facă, în echipă cu un butoi și un lighean în miniatură, servește drept duș.

Metroul din Caracas este simbolul debandadei. Nimeni nu cumpără bilete, nimeni nu compostează. Există cineva la casele de bilete, dar numai fizic. Că e-n grevă. S-a săturat să lucreze pe câțiva dolari, așa că lasă pe oricine să treacă. De ce mai vine atunci? Poate pentru ăia câțiva dolari, că alții n-are de un' să scoată.

Singurul transport public care ajunge până în favelă este autobuzul școlii, dar nici pe ăla nu te poți baza întotdeauna. În rest, ne postăm, cu mic cu mare, la stradă și facem autostopul. E mai greu, firește, când călătorești câte șapte, cu copii cu tot, dar mai ai norocul să oprească dubițe.

Și mai greu e când te apucă seara în centru și nu mai găsești nicio mașină. Am așteptat ore bune într-o astfel de seară să mai treacă o ultimă mașină. Moartă de frică la fiecare zgomot și umbră care se vedea pe stradă, cu ghiozdanele ascunse într-o scară de bloc.

Am urcat o dată într-un 4x4 al unui cuplu de vârsta a doua, vădit înstărit. Ea era doldora de bijuterii, coafată și machiată până-n dinți, iar el arbora atitudinea unui om de afaceri. În fața lor, surorile Mendoza s-au făcut mici încercând să-și ascundă complexele, iar cuplul nu a făcut nimic să destindă atmosfera. Au manifestat un interes distant față de mine, pentru că eram europeană, dar se vedea de la o poștă că nici picați cu ceară nu-și puteau explica ce făceam acolo, cu familia aia de sărăntoci.

„Par bogați”, trag eu o concluzie confuză. „Există și oameni bogați aici?”

„Păi da, sunt cu guvernul. Aici, dacă ești cu guvernul, o duci bine”, îmi răspunde fără să stea pe gânduri un membru al familiei.

Există o ură generală față de „oamenii guvernului” în familia Mendoza. Un patriotism amestecat cu impotență.

„Țara asta are de toate. Avem petrol pentru toată planeta, iar noi murim de foame din cauza politicienilor”, spune mama Rosa.

Cum ar fi putut simți altfel? Îi urăsc pe oamenii politici, pe Maduro și nu se mai plictisesc să spună că „a nenorocit țara”.

„Un salariu ajunge de un carton de ouă și un bilet de autobuz” e o frază pe care am auzit-o, pe rând, din gura fiecăruia.

Totuși, pentru că președintele e prea inaccesibil, întruchiparea guvernului printre pământenii de rând este fostul soț al Gabrielei, una dintre surorile familiei Mendoza. O părăsise pentru o „americană plină de bani”, însă datoria de a-i ajuta cu reparația casei (sub acoperișul căreia trăia și fiica lui) îl obligă la vizite aproape zilnice. Este din cale-afară de arogant față de condiția familiei din care făcuse parte, iar Gabriela plânge de doi ani de durerea divorțului, incapabilă să meargă mai departe pentru că, chiar așa, unde să iasă fără niciun ban, cu prea puțină experiență de muncă, izolată la 32 de ani, în favelă?

„El nu era așa, se purta frumos cu mine. Ne înțelegeam bine și ne iubeam mult. Dar s-a băgat în ceva cu statul, gurile rele zic că ar fi făcut chiar și crimă, dar eu nu cred asta. Atunci s-a stricat relația noastră, când s-a băgat în treburi politice.”

Umilința Gabrielei, neputința ei îmi rup inima. Invidia bine mascată a familiei pentru luxul evident în care trăiește fostul soț („pentru că era de-al guvernului”), încă și mai mult.

„De multe ori a intrat în cameră. Nici nu m-a sărutat, nimic. Doar mi-a dat pantalonii jos și aia a fost, pentru ca apoi să îmi spună că îi e scârbă de mine și că nu înțelege cum a putut să se căsătorească cu cineva ca mine. Mă întreabă cum pot să trăiesc așa, fără să fac nimic. Dar chiar și-așa, am nevoie de banii pe care mi-i dă pentru Diana.”

Gabriela e șomeră și, ca multe femei venezuelene (și nu numai), nu știe că poate fi independentă. A lucrat puțin înainte de criză, iar apoi s-a căsătorit imaginându-și că va fi o mamă și o gospodină fericită toată viața. Nu vrea să se angajeze pe câțiva dolari, așa că se mulțumește cu infimul pe care i-l trimit fostul soț și fratele din Cartagena.

Gabriela m-a învățat ceva ce n-o să uit niciodată. Ceva ce vorbește despre femeile venezuelene (și latine, în general) pe care nici cele mai vitrege condiții nu le pot opri de la a fi cochete.

Hotărâtă să mă convingă de adevărul spuselor ei, oprește primul bărbat care trece pe lângă noi pe stradă: „Scuză-mă o secundă, avem o întrebare. Care e primul lucru la care te uiți când vezi o femeie?”

Mai spun doar că ziua următoare aveam programare la salonul din favelă. Pentru pedichiură.

Străzile cartierelor sărace sunt doldora de mame prea tinere, urmate de o mână de copii murdari, urmați la rândul lor de câini și mai murdari. Vezi lesne mame ce nu sar de 13-14 ani și asta îți explică de ce aici tatăl este adesea o figură absentă, necunoscută, acela care „a plecat când aveam…”

În 2017, în Venezuela, una din patru femei însărcinate se afla la vârsta adolescenței, fără ca situația să se fi schimbat prea mult până în 2019, an în care țara avea al doilea cel mai ridicat procent din regiunea sud-americană: 95 din fiecare o mie de femei însărcinate având sub 19 ani. Inevitabil, te întrebi cum stătea România în același an. Cam la fel; unul din zece copii aveau o mamă adolescentă.

Aș fi nedreaptă să nu menționez aici femeile demne de toată admirația. Cele care aspiră la independență, care-și asumă situația și luptă cu toate armele lor sărăcăcioase pentru a o depăși.

Juana, una dintre surorile Gabrielei, are în jur de 30 de ani, două joburi, o veselie molipsitoare și o relație superbă cu un om minunat. Pentru că salariul la salonul de frumusețe nu îi depășește zece dolari, și-a mai luat o slujbă și a renunțat la orice zi liberă. Gătește excelent, dansează încă și mai și, iar pentru a le mai aduce bucurie, în puținul ei timp liber, le machiază și le aranjează părul tuturor fetelor și femeilor din casă (și sunt destule).

Mama Rosa, în ciuda multor acuze care i se pot aduce, rămâne stâlpul familiei. Făcuse copii cu trei bărbați diferiți de-a lungul vieții, iar familia îi este tot centrul universului. Scopul ei este să îi păstreze uniți. Se zvonește că nu avea mai mult de două zile de când se afla în vizită la fiul ei în Cartagena, că se și apucase să vândă arepe pe stradă. Pentru a mai face-un ban.

Niciodată nu am pătruns mai pe bune adevărul spuselor „dacă nu ai fost acolo, nu-ți poți închipui”. Cum nu îmi imaginam că se poate sta la cozi interminabile, preț de mai bine de-o oră jumate, pentru o sticlă de apă. Sau pentru două banane scorojite și o ceapă în ultimele-i zile de demnitate.

Nu înțelegeam cum ar putea oamenii să facă interminabile cozi până și pentru urcatul în autobuz. Dar jur că a fost preferabilă experienței din moto-taxi, pe al cărui șofer regulile sensului unic îl lăsau rece.

„Tu iei motocicleta asta, dar să nu scoți un cuvânt, că își dă seama instant șoferul că nu ești de aici și riști să te sechestreze. Ne vedem acasă.”

Și mută am fost până acasă! Chiar și după ce șoferul a început să-i dea bice motocicletei, făcând abstracție totală de regula sensurilor de carosabil. Chiar și când același șofer se apucă să scrie mesaje în timpul condusului. Nu scot niciun sunet!

Inflația prin hiperbolizare este condiția rușinoasă a bietului bolivar venezuelan. 80 de hârtii (de cât or fi fost ele) pentru cel mai mic pahar de cafea la tonomat. Teancuri peste teancuri de bancnote pentru un bilet de autobuz și nepermis de multă maculatură pentru o cutie de chibrituri.

Hârtia igienică și săpunul, dacă ar exista în măcar o baie din Venezuela, ar fi privite ca dovezi incontestabile ale luxului. Iar closeturile în care se trage apa automat sunt mai rare decât pungile cu cafea adevărată (și nu cu făină de porumb arsă vândută sub promisiunea de cafea).

Mănânc arepe la micul dejun, prânz și seară și numai Mama Rosa știe cum reușește ea să drămuiască puțina făină, un sfert de ceapă, două roșii și trei degete de brânză, ca să ne hrănească pe toți 12. Calculate, două arepe pentru fiecare.

„M-am săturat de arepe, nici nu mai pot să le înghit. Parcă mănânc nisip”, boscorodește pe sub mustăți, conștientă de inutilitatea revoltei, Carmen, o tânără de 19 ani, membră a numeroasei familii Mendoza.

Am fost tentată să compar favelele cu cele mai defavorizate zone rurale românești, gândindu-mă că nu-i chiar vorba de două planete diferite. Am ajuns la concluzia că nu, nu pot să fac abstracție de impactul psihologic al unei societăți care a simțit în carne vie un proces prea abrupt de degradare. Din care, la momentul respectiv, plecau zilnic mii de oameni, dar nu ca să ajungă în sânul călduț al unei Uniuni Europene, unde există legi care protejează drepturile omului.

Cei mai mulți venezuelenii emigrează în Columbia, câțiva ajung până în Peru sau Ecuador, țări care nu se află oricum în poziția de a putea oferi un astfel de ajutor.

M-am văzut nevoită să mai iau în calcul faptul că (spre deosebire de noi, românii, care întotdeauna am privit cu venerație spre vest, grăbindu-ne să împroșcăm cu noroi în patrie la fiecare ocazie de comparație), venezuelenii sunt patrioți declarați, iar pentru majoritatea nu există sub Soare țară mai frumoasă decât a lor și nici vis mai călduros decât o viață cu familia aproape.

Nu mai devreme de secolul trecut, Venezuela era cunoscută drept „milionarul Americii” sau „Venezuela Saudită”, având cel mai mare zăcământ de petrol din lume. Păi, poate, tocmai de-aia țara a ajuns în punctul ăsta.

Unii dau vina pe lipsa de educație a lui Maduro despre care se știe că, înainte de a intra în politică, a fost șoferul lui Chavez, fostul președinte. Alții, pe Chavez, ale cărui politici puternic socialiste au avut consecințe dezastruoase. Alții (bineînțeles) pun totul pe seama americanilor care le vor petrolul. Asta-i ceea ce se aude din gurile venezuelenilor, dar situația este mult mai complexă și ținută la foc continuu de corupția atât de tipică țărilor latine.

Se vorbește puțin despre ravagiile pe care virusul trebuie să le provoace acestei țări cu care istoria oricum nu ar fi putut fi mai crudă, iar asta se datorează declarațiilor (puțin plauzibile) ale președintelui Maduro, care susține sus și tare că guvernul său a aplicat un sistem unic, măsuri-model care frânează eficient răspândirea virusului într-o țară cu peste 28 de milioane de locuitori. Datele raportate oficial arată că Venezuela ar avea mai puțin de 12 mii de cazuri, cu doar 112 morți de la începutul pandemiei.

Îmi este greu să-mi închipui cum se pot respecta măsurile de siguranță într-o țară în care, acum doi ani, nu exista săpun în absolut nicio baie publică, iar toaletele în care se trăgea automat apa puteau fi lejer catalogate ca „luxoase”.

Principalele universități ale țării au realizat un studiu care arată că 96% dintre căminele venezuelene au atins pragul sărăciei, iar 76% se afundă sub pragul sărăciei extreme. Asta se întâmplă și din cauza faptului că, aflându-se în țări extrem de afectate economic de coronavirus (de exemplu, Columbia) și fără posibilitate de angajare, majoritatea foștilor imigranți iau acum calea înapoi spre casă, cei mai mulți dintre ei la pas.

Se speculează că, de fapt, cea mai gravă problemă actuală cauzată de coronavirus în Venezuela este așa-numitul „virus al foametei”. Infectările cu Covid pălesc în fața subnutriției și se preconizează că, până la sfârșitul anului, în jur de 12 mii de persoane ar putea muri zilnic din cauza foamei cauzate de COVID-19.

Pe Iulia Hau o poți citi și în newsletterul ei La pas molcom.