Cum am reușit ca român să devin rezident în Austria în cinci săptămâni

Din vara lui 2019 sunt expat, un cuvânt pretențios pentru cei cărora nu le place sa spună emigrant. Am pornit înspre Austria pentru că m-am îndrăgostit de munții sălbatici, dar primitori, și de văile domoale. Așa că anul trecut m-am hotărât să schimb decorul și să scutur temeinic stropul de latinitate din praful balcanic. Am schimbat job-ul, am lăsat în urmă Aradul, mi-am luat soția și cei doi copii și ne-am mutat în Tyrol, la mai puțin de 30 de kilometri de granița cu Germania. 

Lipsa de încredere în autorități și în funcționari, atât de specifică românilor, m-a facut să dau sceptic din cap, cel puțin la început. Un gând care m-a ros luni bune a fost ca nu mă voi descurca în hățișul de reguli și de instituții specializate, un labirint flămând după hrisoave, ștampile și peceți. Mă și vedeam la cozi nesfârșite, așteptând o decizie. Dar nu e chiar așa. 

De aceea am adunat aici tot ce mi-ar fi plăcut să aflu înainte de a face saltul într-o țară tradițional birocratică, unde, chiar dacă lucrurile funcționează ca la carte, ai nevoie de o doză considerabilă de răbdare. Totuși, pentru că vii din tihnitul iad al birocrației, o să ṭi se pară puṭin ciudat când nimeni nu va ridica vocea la tine, când nu vei avea ocazia să deschizi uṣa cu capul ṣi nici nu va fi nevoie să uzezi de tupeu.

Dacă mirajul austriac te-a prins ṣi pe tine, vrei să vii în țara care se mândreṣte cu 14 salarii/an și vrei să te bucuri de rigoarea prusacă într-un context ceva mai relaxat, iată sugestiile mele pentru un trai conform cu legea.

Ordinea evenimentelor nu e aleatorie, ci cronologică (ṣi pe alocuri chiar molcomă, ardelenească) exact aṣa cum s-au petrecut lucrurile.

Deṣi poate părea evident, ar fi tare fain să ṣtii măcar puṭin limba germană. Accentul de Austria e o idee diferit, unele cuvinte sunt folosite exclusiv aici, iar dialectele împânzesc fiecare sătuc ṣi pot sa te ameṭească dacă doar treci de la o vale la alta. Totuṣi, germana te va ajuta. 

Eu am venit aici fără să ṣtiu mai mult de o mână de cuvinte nemṭeṣti, dar chiar și ele și-au făcut treaba. Nu vreau să spun că fără cunoṣtinṭe de germană nu te vei descurca, vreau doar să te avertizez, nu te baza pe faptul că știi engleză și că te vei înṭelege cu toată lumea. Autorităṭile nu prea știu altceva în afară de germană, singurele instituiṭii în care am reușit să mă fac înṭeles în altă limbă au fost spitalele. Așa că folosește orice resursă, cursuri online, prieteni, Deutsche Welle și app-uri ca să te pregătești. Sau ascultă Alli Neumann și Ebow, nu vei regreta.

Primul pas pe care l-am făcut a fost să-mi caut chirie. În Austria, lucrurile par simple, poți să-ți cauți casă de unul singur sau te poți lăsa pe mâna unui agent imobiliar (makler). Dacă alegi ultima variantă, pregătește-te să îndeși în buzunarul agentului o sumă echivalentă unei luni de chirie. Pe de altă parte, dacă alegi sa o faci singur, să nu crezi că va fi floare la ureche. 

În cele mai multe cazuri, cererea e mai mare decât oferta. În plus, proprietarii nu vorbesc decât arareori altă limbă și va fi destul de interesant să comunici prin telefon. Indiferent dacă te înțelegi cu ei prin semne sau în limbaj articulat, îți vor cere să te cunoască personal. Iar după întâlnire, mulṭi s-ar putea să nu vrea să facă afaceri cu tine, pentru că nu le-ai făcut o impresie bună. Asta după ce te întreabă ce salariu ai, unde lucrezi, după ce le dai referinṭe (e destul de obișnuit sa-ți ceară o copie după contractul de muncă) și află dacă ai animale de casă sau soacră. Cineva chiar a sunat la firma unde sunt angajat și a cerut detalii despre mine.

Îți spun toate astea pentru că eu m-am încrezut în capacitățile mele de negociator și m-am înșelat amarnic. M-am întâlnit cu diverși proprietari, în diverse locații, am vizionat apartamente, am arătat hârtii și am oferit asigurari ferme că nu suntem gălăgioși sau petrecăreți. Cu toate astea, angajatorul a trebuit să intervină ca să-mi găsesc ceva decent. 

Nici până acum nu aș ști să spun dacă pur și simplu nu am avut noroc sau dacă figura mea n-a inspirat suficientă încredere, cert e că fără ajutor m-aș fi ales cu o locuință mai puțin confortabilă și, cu siguranță, mai scumpă. Și încă ceva, majoritatea apartamentelor se închiriază nemobilate. 

Odată instalat în noua ta locuinṭă, trebuie să înștiințezi autorităṭile. Legea îți cere să faci asta în primele trei zile de la semnarea unui contract de închiriere și îți sugerez să faci fix așa. Și asta nu doar pentru că s-ar putea lăsa cu amendă, dar actul de reședinṭă (Bestatigung der melding sau, mai popular, meldezettel) îṭi conferă acces la o sumă de alte servicii: cont bancar, număr de telefon, conexiune de net, număr de asigurare socială, rezidență. Iar de când cu acest infam Covid, acesta e documentul care îṭi asigură intrarea în țară, dacă alegi să dai o fugă pe alte meleaguri.

Pentru medezettel (un fel de viză de reședinṭă), a fost suficient să mă prezint la primăria din orașul în care locuiesc. Am găsit un spaṭiu deschis cu birouri și indicatoare înspre ceea ce căutam. Ceva în mine parcă aștepta temător un dosar cu șină, un ghișeu și o copie legalizată. Desigur, nu putea fi totul la superlativ, herr-ul de la birou nu pricepea nicio altă limbă decât germana. Chiar dacă am memorat câteva fraze, tot m-au trecut rânduri de transpirații până am terminat de completat foaia. Ca la reclamă, e nevoie doar de buletin (sau de paṣaport, în cazul copiilor) ṣi de semnătura proprietarului în josul documentului. Totul a fost rapid, nu se plătește nimic (nici măcar timbru fiscal) și în final te alegi cu o foaie ștampilată prin care ești recunoscut ca locuitor. 

Îți recomand să nu bifezi partea cu religia din formular. Nu contează denominația, odată marcat câmpul respectiv, vei fi impozitat cu doi la sută în plus și vei sponsoriza Biserica Catolică. Nu e o grămadă de bani, dar eu am preferat să nu încurajez practica.

Următorul pas a fost obținerea unui cont bancar și a unui card. În Austria, băncile sunt precaute, nu se aruncă sa-ți deschidă un cont dacă nu prezinți un contract de muncă și mai sus-pomenitul meldezettel. Discuṭia cu domnul de la bancă a avut loc într-o amuzantă combinaṭie englezo-germană. Am reușit cumva să răspund coerent la toate întrebările, dovadă că într-un final am semnat cu ochii închiṣi (oricum nu pricepeam tot ce scrie acolo, chiar dacă ar fi fost în română) un sandviș de foi printate care atestau că sunt demn de a căpăta un account number într-o bancă austriacă.

Fie vorba între noi, mi-a lăsat o impresie de om care nu își face treaba pe de-a-ntregul, nu a întrebat nici dacă sunt interesat de overdraft și nici nu a vrut să îmi facă alte oferte de cărți de credit. Amator.

Acum că autorităṭile deja știau unde să mă găsească, ba chiar aveam un cont unde să-mi intre salariul, aveam nevoie de card de sanatate (e-card) ṣi de un număr de asigurare socială (sozialversicherungsnummer – prescurtat SV). De la venirea mea aici s-au mai schimbat puțin lucrurile. Dacă până în decembrie 2019 de toate astea se ocupa angajatorul, acum trebuie să-ṭi faci o programare (termin) și să te duci personal la cel mai apropiat birou OGK (echivalentul Casei de Asigurare). 

Nu sări peste programare (mail sau telefon), s-ar putea să mergi acolo degeaba. La OGK ți se face o poză, completezi un formular și, în câteva zile, primești prin poștă e-cardul. Sfatul meu e să nu amâni acest proces, serviciile medicale în Austria sunt scumpe, medicamentele la fel. Însă aici e suficient ca unul dintre membri familiei să fie angajat pentru ca întreaga familie să se bucure de asigurarea de sănatate: celălat partener (chiar dacă nu lucrează) și, evident, copiii.

Astfel, înarmaṭi cu e-cardul am început să vânăm un medic de familie (hausarzt) și un medic pediatru (kinderazt). Oricum, aveam un pachet de Kent ṣi o pungă de cafea în plus. Vestea bună e că majoritatea cadrelor medicale cu care am discutat știau engleză. Povestea cu pediatru e ceva mai dificilă, sunt nefiresc de rari. În orașul în care locuim (cu peste zece mii de locuitori), e doar unul și n-am reușit să ne înscriem la el, avea deja prea mulți pacienṭi. 

Avem, însă, medic de familie. Ca orice altă interacțiune formală în Austria, a trebuit să ne facem o programare telefonică înainte de a fi luați în evidenṭe, iar modul în care a decurs întâlnirea ne-a impresionat. Doctorul a dat mâna cu noi (frumoase vremuri pre-covid), am avut parte de o discuție amicală, ne-a explicat în mare cu ce se ocupă și ne-a încredinṭat că putem apela la el pentru orice problemă medicală. Ne încerca un sentiment ciudat.

La plecare încă stăruia convingerea că se aștepta să-i fi oferit o atenṭie ṣi, mult mai târziu, când cel mic a fost spitalizat, m-a bântuit mereu gândul că nu am cinci lei mărunt să-i dau la portar, să mă lase să intru.

Ultimul document de care am făcut rost a fost rezidenṭa, pe numele lui de fată anmeldebescheinigung. Ce face acest document, în afară de faptul că îṭi pune pronunția la grea încercare? Spre deosebire de reședinṭă, care trebuie reînnoită constant, rezidența e permanentă. Te costă 15 euro documentul (noi suntem patru, deci 60 de euro) și se eliberează de autoritățile centrale din județul (bezirk) în care locuiești. De la sosirea în Austria, ai trei luni la dispoziție să faci asta. Noi am preferat să ne luăm gândul și am rezolvat treaba după cinci săptămâni. 

Totuși, nu face ca mine, asigură-te că ai adus toate documentele necesare. Eu am uitat certificatul de căsătorie acasă, aṣa că a fost nevoie de o călătorie în plus înapoi acasă. Primăriile acestea centrale sunt ceva mai pline de lume, dar cele mai multe au un ticketing system, adică tragi un loz și, când ṭi se strigă numărul, intri. Dar sistemul nu e perfect, funcṭionarii au vocea la fel de plictisită ca în România ṣi sunt multe întrebări la care pur ṣi simplu nu vor ști să răspundă. 

De exemplu, habar n-au că actele trebuie musai traduse și legalizate și nici nu au peste drum un amărât de birou cu o tanti care să-ți tragă repede la xerox. A trebuit să merg ca fraiereșteanu la un copy machine serios și să dau vreo 80 de cenți, când puteam foarte bine să rezolv totul rapid, cu zece lei. Să nu mai spun că plata trebuia efectuată în numerar, într-o casierie prăpădită, fără umbră de postere cu Stop corupṭiei, doar cu o listă de preṭuri detaliată. Ca români, ne-am simṭit total excluṣi, cultural vorbind. Dar asta a fost tot, am devenit rezident român în Austria.

O mutare dintr-o țară în alta presupune o anumită angoasă, o dezordine asumată în gânduri, înseamnă pachete și cutii, un bagaj de așteptări, un suiș de emoții și de evenimente care se succed fără întrerupere și, aparent, fără legătură. Ajungi de pe o zi pe alta în altă locație, în alt oraș, într-o altă cultură, pe alt continent. Aventura mea austriacă nu a fost nici simplă, nici ușoară, și de-abia a început. Și, dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face-o!