Am fotografiat schimbările pe care pandemia le-a adus în viața românilor dintr-un oraș mic

Remus Țiplea e fotograf de peste un deceniu, timp în care a documentat nunțile tradiționale din Țara Oașului, tradiția botezului la numeroase culte religioase din România, dar și viața unei familii de ciurdari pe care a întâlnit-o în cartierul Tur din Negrești Oaș, orașul în care locuiește. În 2020, a documentat pandemia. A început în martie și încă n-a terminat. Remus crede însă că perioada dificilă abia acum începe. 

Pentru mine, 2020 a fost și bun, și rău. În prima parte, februarie - martie, trebuia să mergem la schi în Franța. Aveam bilete de tranzit prin Milano, dar acolo era vârful epidemic și zborurile s-au anulat. Așa am ratat vacanța, iar mie mi s-au contramandat o grămadă de evenimente, expoziții, dar și nunți la care voiam să fotografiez. În schimb, mă bucur că nu am ratat documentarea legată de situația actuală, care a adus o schimbare majoră în comportamentul societății.

Când am început, mi s-a părut interesant cum se adaptează lumea. Erau oameni care umblau cu mască prin oraș, erau măsuri de limitare a deplasării, cei în vârstă ieșeau doar în anumite intervale orare și se schimbase radical modul în care se întâmpla totul. Cu toate restricțiile, oamenii se speriau când voiam să-i fotografiez. Am început să aprofundez. Am ieșit cu Poliția Rutieră când verifica declarațiile, am mers cu jandarmii la cei care erau izolați la domiciliu. Mă vedeau cu aparatul, cu mască și-o legitimație de presă la gât și nu știau dacă sunt acolo că au greșit cu ceva, au încălcat cumva regulile și eu vin să-i pozez. 

Am umblat și pe la instituțiile pe care le avem aici în oraș. Am fotografiat în tribunal, la poliție, la spital și la primărie. N-am apucat să fotografiez în tren și nici nu știu dacă o să pot completa proiectul cu imagini de-acolo: oamenii, trenuri, nași în stație. Am făcut cerere către CFR Călători, inițial au aprobat-o telefonic, apoi au respins-o. Încă mai lucrez la proiect, că lucrurile se schimbă continuu.

Recent am fost la spitalul orășenesc din Negrești, la care vin și cazuri din zonă. Lucrurile au evoluat foarte mult. Aveau cort de triaj pentru bolnavi la primiri urgențe. Pentru suspecți exista un container izolat în care așteptau rezultatele testelor, ca să nu aibă tangență cu personalul sau alți oameni veniți pentru alte probleme. M-a impresionat că erau foarte bine organizați, se apropiau de ce există în Europa de Vest. 

De când cu măsurile astea, ca să te duci la policlinică suni și faci programare. Ești căutat pe listă și trimis pe secția la care ai treabă. Așa nu mai stau zeci de oameni pe holuri. E un lucru foarte bun și chiar i-am zis managerului că ar trebui să păstreze organizarea asta și după pandemie, ca să nu mai stea oamenii la coadă și să piardă timp pe holurile spitalului. 

Când am început proiectul, de multe ori abia așteptam să ajung acasă, ca să nu mă întâlnesc cu persoane care au virusul. Dar toată experiența asta m-a făcut să mă tem zilnic că e posibil să-l fi luat. Când aveam vreo tuse, o durere de cap sau mă dureau mușchii, mi-era frică. Din fericire, încă nu s-a întâmplat. 

M-am protejat. La spital am purtat un combinezon primit de la o cunoștință, care a cumpărat echipament ca să-l doneze. Am avut și vizieră, mănuși și măști. Pe cele din urmă le-am cumpărat online, de toate tipurile, chiar și de-alea cu filtrare de particule. Dar, în prima zi, nu știam ce să fac cu echipamentul folosit. L-am băgat în mai multe pungi și-am zis să-l țin izolat. Dar, a doua zi, asistenții de la spital mi-au zis să-l las la ei și mi-l bagă la dezinfectare. Îl găseam apoi cu etichetă lângă echipamentele lor. 

A fost dificil și să mă protejez, și să fotografiez. Am purtat ochelari cât am fotografiat și mi se tot abureau de la mască. Apoi, mă încurca viziera când mă uitam prin vizorul aparatului. Și nici nu știam ce să dezinfectez mai întâi: ochelarii, aparatul, obiectivele. Doar să schimb obiectivele era o bătaie de cap. Ștergeam constant echipamentul foto și telefonul cu spirt și mă dădeam continuu cu dezinfectant.

Noi am fost aici un colț de țară destul de ferit, chiar dacă suntem o regiune de tranzit. Avem graniță cu Ucraina și Ungaria. Asta s-a văzut în numărul de cazuri. În primele două luni am avut doar opt persoane confirmate. Dar acum încep problemele și crește numărul. Bilanțul pentru județul Satu Mare a ajuns pe 17 august la 172 de cazuri. Și, recent, au fost confirmate zece cazuri la secția de pompieri din Negrești Oaș. E și perioada tradițională de călătorii cu oamenii care revin acasă din străinătate. 

În general, în Negrești Oaș oamenii sunt relaxați, încă din a doua lună de pandemie, mai ales din cauza neîncrederii în autorități și a numărului mic de cazuri. Când am ajuns în București, prin iunie, am fost șocat că oamenii încă mai purtau măști și își luau măsuri de protecție. Am observat și că cei care vin în Negrești din alte orașe mai mari respectă mai mult regulile. 

Starea asta de relaxare am văzut-o și în august, când a fost organizat un pelerinaj la o mănăstire din zonă pentru Adormirea Maicii Domnului. Poliția și Jandarmeria au stat la intrare și au verificat ca oamenii să poarte măști, dar nu știu ce s-a întâmplat în interior. Recent am fost și la o înmormântare, iar în interior nu purta nimeni mască. M-am și temut să stau, mi-a fost rușine s-o spun, așa că am ales să-mi limitez timpul de expunere. 

Cu toate astea, am remarcat că oamenii încep să afle despre alții care au fost infectați, sau încă sunt, și despre experiența lor. Chiar recent mi-a povestit un prieten prin ce-a trecut. A ieșit din spital de două săptămâni, după o internare tot atât de lungă. Mi-a zis: „16 zile, 16 kile”. Așa a observat cel mai puternic efect al internării și al virusului. În perioada asta a ajuns și să aibă nevoie de ventilator, că nu mai putea respira. Iar de la tratamentul care i-a fost administrat mi-a zis că se simțea ca drogat. E primul de la care am aflat, la prima mână, cum e experiența asta. 

Sper ca pe măsură ce oamenii află despre astfel de cazuri să fie ca un semnal de alarmă și să revină la distanțare și la măsurile de la început, când erau foarte atenți. Pe 15 august, în județul Satu Mare erau înregistrate opt decese, 221 de persoane în carantină și peste o sută vindecate. Pe 17 august a venit și-o veste bună: niciun caz nou.