Toți prietenii mei sunt deja tătici, iar eu încă o ard aiurea la peste 30 de ani

Primul a fost Christian. Îl cheamă altfel, de fapt, ca și pe ceilalți oameni care vor apărea în textul meu. Dar probabil se vor recunoaște între ei din context și sper că vor realiza cât de mult țin la ei. Eu și Christian ne știm din facultate. Ambii am studiat istorie, iar el e profesor. La petrecerea de adio de la barul meu local, iubita mea de atunci a făcut o aluzie la copii. El s-a uitat în jur, jenat, și a zis că i-ar fi plăcut să fi anunțat asta altfel, dar că, da, iubita lui era însărcinată.

Cu Christian a fost ok. Îl plac foarte mult, e un tip de treabă care poate fi incredibil de amuzant și mereu spune ce trebuie. Dar avem vieți complet diferite. În ziua următoare, m-am mutat la Munich să încep o nouă pregătire. Aveam treizeci de ani. El era profesor de ani de zile. Pe lângă asta, nu i-au plăcut niciodată excesele, nici măcar nu consumă alcool, așa că nu i s-a părut că a pierdut prea mult din vechiul stil de viață.

A fost mai greu când fratele meu a devenit tată, la scurt timp după asta. Fiica lui s-a născut în noaptea în care eu eram la Oktoberfest. Fratele meu avea douăzeci și cinci de ani, dar părea de patruzeci, ca maturitate și nivel de autodisciplină. După ce s-a născut fata lui, mama a început să pună presiune și pe mine.

M-a presat atât de mult încât am început să mă gândesc dacă vreau să devin tată. Aveam treizeci de ani, o vârstă la care toată lumea se întreabă asta. Dar îmi vâjâia capul de la Oktoberfest, pentru că mă epuizase. Nu e ca și cum nu te mai doare capul când ai copii, dar migrena nu e rezultatul unui weekend turbat, ci al unei vieți copleșite de rutină.

Bineînțeles că e frumos să ai copii. Pentru că dai naștere unor persoane care, într-o zi, vor fi la fel de grozave ca tine. Poate și mai grozave, dacă faci terapie și ai grijă de problemele tale. În plus, creezi niște persoane care te vor iubi chiar dacă ești un bou.

Am tot mai puțini prieteni, pentru că toți devin părinți. E frumos că îndrăznesc să facă pasul ăsta. Dar pentru mine nu e așa frumos. Un copil înseamnă un început de viață, dar pentru mine înseamnă dispariția unui alt prieten din viața mea.

Cred că oamenii, mai ales pe timpul pandemiei, au nevoie de apropiere necondiționată din partea familiilor și prietenilor lor. Multe cupluri au făcut și un copil pe timpul pandemiei, ca să-și întărească relația.

De câte ori începi o familie, te simți mai puțin singur. La câteva luni după ce s-a născut nepoata mea, am primit vești de la Jonas și Rabea. Amândoi au în jur de treizeci de ani, sunt căsătoriți de un an, sunt retrași și serioși. Au fost mereu prieteni cu mine și iubita mea. Mereu mergeam toți patru la filme sau ne vedeam acasă la noi și beam cocktailuri și stăteam de vorbă ore în șir.

Amândoi spuneau tot timpul că nu își doresc copii și că le e de ajuns că se au unul pe altul. Dacă te îndoiai cumva de asta, se enervau. Nimeni nu avea dreptul să intervină în viața lor. Șase luni mai târziu, a apărut copilul și nici măcar n-am îndrăznit să întreb dacă mințeau în trecut când spuneau că nu vor copii sau dacă s-au răzgândit pur și simplu. Când am aflat de copilul lor, iubita mea se despărțise de mine de câteva săptămâni. Am fost cinci ani cu ea și nu am vorbit niciodată despre copii. Nu ne interesa subiectul. Nici măcar n-am vrut să mă mut cu ea. Îmi doream să pot să merg în continuare la Oktoberfest în fiecare weekend.

În principiu, decizia de a vrea sau nu un copil se situează între satisfacția împlinirii nevoilor personale și călătoria lungă și dură care îți promite o răsplată la final. Eu sunt genul care prefer să mănânc o pungă de jeleuri odată.

Așadar, după despărțire, mi-am pus altă întrebare: Oare ar vrea cineva să aibă un copil cu mine, un tip care are primul lui job abia la 30 de ani și preferă să mănânce o pungă de jeleuri odată, în loc să o porționeze la intervale regulate? Care abia așteaptă weekendul ca să ia ecstasy cu prietenii, în loc să vrea să-și viziteze familia?

Întrebarea următoare ar fi: Eu îmi doresc copii?

Decembrie a fost o lună dureroasă, pentru că trei dintre prieteniile mele au început să șchiopăteze. Ieșisem într-un weekend cu Matthias să bem un vin fiert și m-am bucurat mult, pentru că, de un an, de când era cu Johanna, nu mai prea ieșea din casă.

În dimineața dinainte de întâlnirea cu el, eram în pat când m-a sunat Daniel, unul dintre cei mai dragi prieteni ai mei. Am creat reviste împreună, am fost în vacanță și am băut o grămadă de șnaps. Acum locuiește în sud și ne vedem rar, dar întâlnirile sunt intense. La telefon mi-a zis că va deveni tată. În șase luni. Ok, m-am gândit, e cu iubita lui de ani de zile, pare logic.

După-amiază, Matthias a avut nevoie să bea vreo două-trei pahare de vin fiert ca să îmi poată spune de ce vrusese să ne vedem. Pac, am aflat că voi pierde alt prieten. Dar logica lui Matthias n-am înțeles-o. Mi s-a plâns că anul petrecut cu Johanna a fost stresant. Se certa constant cu ea dacă voia să iasă cu prietenii. Îl amenința cu despărțirea dacă voia să meargă în vacanță cu noi. Totuși, a venit cu noi. Cât timp era în vacanță, ea a observat că rămăsese însărcinată și i-a mai dat o șansă. Nu înțeleg cum poți fi fericit când se naște un copil într-o astfel de relație toxică. Dar ce știu eu?

Câteva săptămâni mai târziu, în noaptea dinainte de Ajunul Crăciunului, pe care l-am petrecut singur, după ani de zile în care am fost la familia iubitei mele, am primit a treia lovitură. De data asta din partea lui Manuel. Îl cunosc tot din facultate, îmi e unul dintre cei mai apropiați prieteni. Când am fost student Erasmus în Canada, m-a vizitat de trei ori. Odată, în drum spre stația de autobuz, a vomitat o spumă de culoare verde neon. Am râs amândoi. Anul trecut, i-am fost cavaler de onoare la nuntă și am știut că vremurile de distracție au trecut.

Viața mea e tot mai diferită de ale lor. În timp ce niște ființe noi se dezvoltă în burțile soțiilor lor, prietenii mei acumulează niște cunoștințe despre care eu nu știu nimic. Cunoștințe de tătici. Își cumpără mașini nemțești și fac grătare. S-a terminat cu vacanțele împreună, cu serile la cârciumă. La ora șapte seara, copilul trebuie să fie în pat. Viața lor socială se încheie când eu abia mă trezesc. Am greșit eu cu ceva?

M-am despărțit de iubita mea după cinci ani. Dar poate că oamenii obișnuiți nu se mai despart după ce au făcut treizeci de ani. De ce mă tot despart? Oare e vina mea? Eu sunt foarte prietenos. Știu că sunt amuzant, inteligent, puternic și ador jeleurile. Știu să gătesc și să conduc și mă pricep la calculatoare.

Și totuși, fosta mea iubită a vrut să ne despărțim. O decizie foarte proastă din punct de vedere economic. În cinci ani de relație ai investit prea mult ca să merite să te desparți. Dar na, are abia 30 de ani, are o viață înainte. Poate a hotărât că vrea să fie cu cineva cu care își poate imagina un viitor. Nici mie nu îmi e ușor, am deja 34 de ani.

Dar oare aș prefera să fiu nefericit toată viața decât să îndrăznesc să încerc din nou? Am fost împreună cinci ani. Dacă o să fiu cinci ani și cu următoarea femei, deja o să am patruzeci. Deja nu mai înțeleg ce le place tinerilor, nu înțeleg nici TikTok-ul. Mă bucur că măcar știu să folosesc WhatsApp.

Aș fi în stare să cresc un copil? Cum aș putea întreține o familie cu salariul meu amărât? Deci aș avea nevoie să fiu cu cineva care câștigă bine, poate o doctoriță, o avocată sau o influenceriță. 

Nu știu de ce mă stresează că prietenii mei duc vieți diferite de a mea. Oare simt nevoia să las în urmă un moștenitor? Nu vreau să rămân în urmă? Am impresia că ei au vieți mai de succes decât mine? 

Cred că mă sperie gândul să nu rămân singur la bătrânețe, când o să mă lase memoria și picioarele? Mi-ar plăcea ca atunci să am pe cineva care să mă țină în brațe și să mă liniștească. 

La urma urmei, mi-a rămas Adrian, ultimul dintre prietenii cu care mă văd regulat. E într-o situație similară. Iubita lui s-a despărțit de el cu doi ani în urmă și a fost foarte deprimat. Îi făcuse schița pentru casă, aveau planuri de viitor împreună și i-a înghițit multe. Era femeia cu care voia să aibă o familie.

Despărțirea l-a deprimat atât de tare încât a ajuns să-și pună întrebări despre tot. Despre dorința lui de a avea copii, de exemplu. Acum nu mai vrea.

M-am gândit să-mi înlocuiesc prietenii. Nu înseamnă să nu mă mai văd deloc cu cei vechi. Cu Christian merg în parc și acum, împreună cu fiul lui. Și pe frate-miu îl vizitez și mă înțeleg bine cu nepoata mea.

Dar sunt în căutare de prieteni noi care duc vieți de persoane single.

Așadar, dacă într-o zi o să am din nou o relație stabilă, orice ar însemna asta, dacă se va pune problema să avem copii, voi fi deschis la subiect. Nu exuberant și naiv, dar aș fi în stare să negociez. Pentru că, de fapt, îmi doresc copii. Dar nu sunt dispus să sacrific totul pentru ei. Și nu vreau să iau decizia forțat. Pentru că dacă o să fac copii cu o femeie care mă presează, nu o să fie bine pentru nimeni. Dacă totul e ok și ne înțelegem și fiecare își simte nevoile împlinite, atunci am putea avea un copil, de ce nu?

Și, dacă nu sunt sigur, o să le cer sfatul vechilor mei prieteni, ai căror copii deja mă cunosc drept unchiul dubios care e fan jeleuri, și totul va fi ca pe vremuri.