istorie

Violența specifică a legionarilor români a dus la ororile de la Pitești

Am vorbit cu Mihai Demetriade, cercetătorul CNSAS, despre de ce „experimentul Pitești” nu a fost unic, așa cum se susține. S-a întâmplat și în alte lagăre și închisori, iar una dintre cauze este comportamentul specific al legionarilor.
17 Februarie 2020, 2:01pm
experimentul pitesti, ororile de la pitesti, legionari pitesti
Istoricul Mihai Demetriade. Fotografie via pagina sa de Facebook

Venirea comuniștilor la putere în România, în 1946, a fost marcată, printre altele, de închiderea în închisori a celor cu vederi politice indezirabile. Și de regimurile anterioare, în principal cel regal și antonescian, dar comuniștii au dus-o la alt nivel. Puteai face închisoare dacă erai membru al unui alt partid politic decât cel de la guvernare, dar și dacă erai simpatizant, monarhist, chiabur sau doar dacă erai bănuit că te-ai fi opus noului regim. În închisorile și lagărele regimului au ajuns mii de oameni, de la liberali și țărăniști până la legionari, dar au rămas și mulți dintre cei închiși în perioada antonesciană.

Între decembrie 1949 și septembrie 1951, în Penitenciarul Pitești, au fost închiși în principal tineri care au făcut parte din organizații legionare, mai ales studențești. Sub supravegherea conducerii și cu complicitatea unora dintre deținuți, mulți dintre ei au fost supuși unor torturi inimaginabile. De asta s-a ocupat un grup de deținuți conduși de Eugen Țurcanu, un membru al mișcări legionare care susținea că se reconvertise la comunism și că-i putea „reeduca” și pe ceilați.

Supraviețuitorii, mai ales cei ajunși în Occident, au vorbit ulterior de un „experiment” bine pus la punct, bazat pe studiile pedagogului sovietic Anton Makarenko. S-a spus că experimentul a fost unic în spațiul concentraționar din țările comuniste și de o violență nemaiîntâlnită. Pentru că cei vizați erau preponderent tineri legionari creștin-ortodocși, lumea s-a referit la ei ca sfinți. Dar Biserica Ortodoxă nu acceptă folosirea cuvântului în contexte non-canonice, așa că uneori sunt numiți mărturisitori.

Publicul din România a aflat despre experiment imediat după Revoluție, odată cu publicarea cărții Fenomenul Pitești, în care jurnalistul Virgil Ierunca a cules mărturiile supraviețuitorilor. Până la deschiderea arhivelor Securității și a serviciilor secrete din perioada interbelică, pentru istorici, singurele surse de informare au fost mărturiile orale ale foștilor deținuți și numeroasele publicații și site-uri cu vederi ortodoxiste sau chiar neo-legionare care au apărut după Revoluție.

Istoricul Mihai Demetriade, cercetător în cadrul CNSAS, a avut însă acces la arhive și a pus în discuție mitul excepționalității Piteștiului în universul lagărelor românești. A arătat că violența internă specifică mișcării legionare a produs fenomene similare și în alte lagăre și închisori și că Piteștiul e doar o continuare a acestora.

Demetriade își bazează afirmațiile pe documente ajunse în arhivele CNSAS și a publicat un întreg studiu despre asta, în 2017. El spunea că violența de la Pitești are mai multe surse, printre care și una intenționat ascunsă de istoriografie și memorialistică, cea a prezenței majoritare a deținuților legionari în închisoare și a felului în care aceștia au ales să se comporte în timpul detenției. Situații asemănătoare au existat și înainte, în comunitățile de deținuți legionari, de pildă în lagărul german de la Rostock (1942), dar nu numai.

Anul trecut, Demetriade a repetat aceste afirmații într-un interviu realizat de William Totok, pentru RFI, ceea ce a provocat o reacție înfierbântată a celor care cred că Piteștiul a fost „un fenomen unic și irepetabil”. Printre acuzațiile aduse de oponenții acestei viziuni au fost: faptul că Securitatea ar fi mințit în documente, că deținuții legionari care i-au torturat pe ceilalți se convertiseră sincer la comunism sau chiar că torturile au fost puse la punct și executate exclusiv de gardieni și securiști, la care s-au adăugat obișnuitele acuzații de antiromânism, globalism și plăți de la diverse agenturi străine.

Au fost făcute memorii către CNSAS, iar președintele Consiliului, Constantin Buchet, s-a delimitat de afirmațiile făcute de Demetriade în spațiul public, precum și de cele ale lui Mădălin Hodor, un alt cercetător CNSAS care i-a venit în apărare. Chiar și această dezicere a fost controversată, pentru că n-a fost avizată de Colegiul CNSAS.

Încercând să fac puțin lumină în această dispută, am vorbit cu Mihai Demetriade pentru a explica, mai pe larg, ceea ce a încercat să spună în acel studiu și pentru a vedea care sunt răspunsurile sale la acuzațiile aduse. Cercetătorul a ținut să-mi precizeze că acesta nu reprezintă și punctul de vedere oficial al CNSAS.

O placă memorială despre Experimentul Pitești, fotografie de Biruitorul via Wikimedia Commons

VICE: Până la urmă, ce nu s-a înțeles cum trebuie?
Mihai Demetriade: Cei care au ieșit în spațiul public cu declarații și comentarii inflamate n-au citit studiul, au reacționat nervos la niște declarații asumat polemice. Ce nu s-a înțeles este că, în interiorul unei experiențe informativ-operative a Securității în mediile carcerale, s-a manifestat o formă de violență care are surse fasciste românești. E un fenomen cu mai multe straturi. Deținuții legionari ajunși la Pitești, în 1949, de la Suceava, au o preistorie organizațională proprie, veneau din corpuri legionare specifice, în perioada carlistă și antonesciană.

Mi s-a reproșat că am comparat atrocitățile din lagărul german Rostock ca și cum ar fi fost aceeași actori. Nu sunt, ethosul e același. Atâta vreme cât, în detenții succesive legionarii se comportă așa, e un l’esprit de corps, e un ethos organizațional. Logica acestor deținuți era reabilitarea, eliberarea rapidă. Lumea interpretează povestea de la Pitești în termenii pedagogiei makarenkoviene, dar asocierea operei pedagogice a lui Makarenko cu ceea ce s-a întâmplat la Pitești este complet neavenită.

De unde a apărut teoria asta cu Makarenko?
Din primele lucrări, apărute la mijlocul anilor 1960, în Occident, scrise de supraviețuitori ai torturilor de la Pitești, care sunt parte a memorialisticii legionare. Ei au căutat, în spațiul sovietic, situații asemănătoare. Însă, ofițerii și subofițerii din penitenciare erau mult prea inculți încât să facă apel chiar și la o operă precară ca a lui Makarenko. Cine își imaginează că Securitatea, în primii zece ani, a funcționat pe baze teoretice conturate se înșală. Aparatul de informații penitenciare n-a avut un modus operandi scris decât la ani buni după Pitești.

Și, atunci, cum poate fi interpretat Piteștiul?
Când vorbim de Pitești și Suceava, putem analiza antecedentele. În lagărul de la Caracal, în 1945, un grup de legionari i-au brutalizat pe cei care nu doreau să treacă la noile comandamente comuniste. În ’44-’45, în penitenciarul Aiud, alt grup de legionari convertiți la noua ideologie i-au bătut, maltratat, torturat pe cei care refuzau să o facă. Episoade de tipul ăsta te fac să crezi că voința de a scăpa cât mai repede din detenție, cu orice preț, a fost un mod de evadare din ceea ce ei considerau a fi o detenție episodică. Lumea încarcă cu un idealism nejustificat - așa-zisa tinerețe legionară, studenții legionari -, crezând că oamenii ăștia erau dispuși să lupte până la ultima picătură de sânge. Dimpotrivă, erau extrem de conciliatoriști, erau dispuși, în mod structural, la compromisuri.

În _Adepții fanatici_**, Eric Hoffer spune că fascismul și comunismul, ideologii care se bazează pe mișcarea de masă și pe violență, atrag o anumită tipologie de personaje, care sar foarte ușor gardul ideologic. Așa e?** Sunt ideologii ale subteranei. Legionarii și comuniștii nu se întâlnesc în 1949, la Pitești, nici măcar în 1945, la Aiud sau la Caracal. De pildă, Alexandru Nicolschi (n.r. - director adjunct și apoi șef al Securității) a fost închis la Aiud, din 1942, alături de legionari. Ei se știau din mediile carcerale, dar și din infrastructura urbană radicală, pentru că existau contacte între corpul muncitoresc legionar și mișcarea comunistă. Înrudirea acestor radicalisme se vede prin faptul că linia compromisului este imediat transgresată.

Dar așa-zisele convertiri la ideologie nu erau de conștiință, ci gesturi oportuniste, prin care asumau coregrafia lecturii ziarelor oficiale, abjurării Mișcării Legionare, asumării comandamentelor comuniste, ca să scape din detenție. În prima carte despre Pitești, a lui [Dumitru] Bacu, studenților legionari li se agață această etichetă prestigioasă de „zestre autentică a neamului”, care a fost, intenționat și programatic, distrusă de comuniști. Se idealizează aberant niște corpuri extrem de eterogene, amestecate, care sunt departe de o logică asumată a sacrificiului.

Dar nu erau majoritatea celor care au ajuns la Pitești legionari tineri, care nu apucaseră apogeul puterii mișcării legionare?
Este o observație de natură mecanicist-sociologică. Desigur că nu erau tot cei de la Rostock sau din Rebeliune, erau oameni mai tineri. Problema e tipul de reacție a legionarilor când sunt „corp aflat sub prigoană”, sintagma legionară a organizării în spațiile carcerale. Reacția asta se vede la Aiud, unde au fost sute de legionari închiși în 1941, după Rebeliune, până în 1964, la Caracal, la Slobozia, și ulterior, la Suceava și la Pitești.

Tipul de violență cu care erau obișnuiți, din interiorul mișcării, e același. Noi nu avem reprezentarea imediateței violenței, nu suntem pregătiți să punem mâna pe bâtă la orice ieșire în stradă, dacă există un dușman etichetat. În anii ’40, față de dușmanul simbolic – evreul, marginalul, alogenul etc. – violența era un gest reflex, nu trebuia să faci mari eforturi ca să construiești o ambuscadă sau să pornești un pogrom.

Și atunci, ajunși în detenție, acest ethos produce gesturi radicale și duce la un soi de competiție în oferirea de informații, în a câștiga favorurile ofițerilor de contrainformații, în scopul „reabilitării”, ieșirii din detenție. La Aiud, în 1944-1945, un grup de legionari progresiști (care se convertise oportunist la comunism) produc acest tip de coregrafie a reconvertirii și obțin eliberarea. Era și o iluzie a comuniștilor că există posibilitatea să-i reconvertească pe legionari. În schimb, serviciul special de informații (SSI), pe fondul unui cinism asumat, a funcționat în paradigma capturării unor grupuri de legionari, „convertirii” și folosirii lor în interiorul Mișcării, fără ambiții ideologice.

Deci era un joc în care nimeni nu era sincer?
Acea subterană comunistă care a ajuns la putere în 1944-1946 nu era o mână de idealiști. Erau golani de suburbie, cinici, bătăuși, obișnuiți cu lumea interlopă, cu asasinatele de stradă. Iar ei au intuit că au în față un adversar pe măsura lor. Metodica aplicată în detenție de [primul director al Securității] Gheorghe Pintilie, este una calibrată pe tipul adversarului. Și asta se vede în toată detenția legionară. Cum îți explici că [ofițerul de Securitate] Tudor Sepeanu, cel care e responsabil în bună măsură cu ce s-a întâmplat la Pitești, a încercat să facă același lucru cu deținuții din poliția burgheză, la penitenciarul Târgșor. Nu i-a ieșit. Ăia n-au reușit să se bată între ei. Pentru că erau alt ethos, alte rigori interne, altă cultură intraspecifică, alt specific al grupului, alt tip de organizație.

Și presupun că nu s-a întâmplat asta nici cu cei care veneau din partidele tradiționale.
La Aiud, din 1958 până în 1964, s-a construit o comunitate aproape absolută, 90 la sută numai legionari. Acolo, [comandantul peniteciarului] Gheorghe Crăciun chiar a pus în scenă un tip de reeducare pedagogică, care viza transformarea interioară a conștiințelor, uzitând de o metodică violentă. Crăciun a reușit să malformeze conștiințe, după ’58, cu mare succes, tocmai datorită acestui specific al deținuților. Au încercat aceeași chestiune, văzând succesul, și la Botoșani, cu deținuții național-țărăniști, social-democrați, liberali. A fost un mare fiasco.

Faptul că legionarii considerau că orice adversar ideologic merită exterminat a putut fi folosit de comuniști ca să-i facă să se urască între ei?
E mai mult decât atât. În interiorul Mișcării Legionare, trădătorii, cei care puneau în discuție virtuțile Căpitanului sau [comandantului] Horia Sima, erau pedepsiți. Instituția pedepsei nu se naște la Pitești, ci odată cu Mișcarea, iar ce s-a întâmplat cu Mihai Stelescu, asasinat în mod ritualic de legionari, este un exemplu. Instituția arderii cu fierul roșu nu este o sintagmă metaforică, realmente se făcea asta. Bătăile de stradă, împușcăturile, legarea în piața publică de stâlpul infamiei erau pedepse. Nu doar dușmanii ideologici erau pedepsiți, ci și cei interni. Cum s-a întâmplat la Rostock cu Gheorghe Șerb, cel căruia i-au inventat o cabală conspiraționistă și l-au bătut sinistru, pe o presupunere ireală, că ar fi sabotat autoritatea lui Sima în Germania și că ar fi fost agent al Siguranței.

Dar genul ăsta de atitudine nu o întâlnim și la comuniști?
Ce diferențiază cele două mișcări este că această cultură a violenței fizice este parte din identitatea fasciștilor români. Comuniștii mimau decizia colectivă, tribunalul, pe când aici tipul de pedeapsă era extrem de personalizat și legionarii funcționau într-o mitologie în care comandatul ocupa un loc sacrosant, Codreanu și Sima erau corpuri politice eterice, cu o autoritate impusă de o formă de ungere, de tip religios. De asta, pedeapsa este radicală. Este și tipul de angajament al asociațiilor de extremă dreapta din prezent, care se revendică de la un tip de autoritate carismatică, față de care, când istoricii o pun în discuție, reacționează de pe poziția apărării unui front sacru, cu care nu te joci.

Nu ne putem atinge de martirii legionarilor pentru că au integrat religia în doctrină?
Reacțiile la interviul jurnalistului William Totok provin de la această tabuizare a memoriei fasciste. Legionarii au devenit cei mai vizibili, prin supraviețuitorii care au transmis memoria fascistă și și-au asumat, unilateral și exclusiv, memoria rezistenței. Vorbesc de sfinții închisorilor, de o rezistență dură, neînduplecată, eroică. Ori, lucrurile sunt foarte nuanțate. Au fost ticăloși care colaborează, indivizi care cedează și alții care rezistă. Detenția totalitară nu a fost atât de monocoloră cum o prezintă grupurile apropiate confesiunii majoritare.

Avem un conflict între cercetările de arhivă și o eroizare a prestației lor în detenție în scopuri complet inacceptabile. Nu orice anticomunism este legitim, iar acum, trăind în libertate, avem posibilitatea să discernem și să alegem ce tip de memorie putem prezerva, conserva și perpetua.

Dar s-a negat și faptul că agresorii de la Pitești au fost legionari, în condițiile în care inclusiv în memorialistica lor este un lucru acceptat. De ce?
Iată un amănunt pe care nu l-am spus în studiu. Unul dintre torționarii de la Pitești, Alexandru Bogdanovici, a fost agent al SSI pe Frontul de Est, avea aderențe mai vechi la extrema dreaptă, împotriva evreilor sau combatanților sovietici. Iar tipul ăsta de experiență, a fost, ulterior, sub combustie la Pitești. Există această tendință de a-i delimita de originea legionară – „erau niște marginali, nereprezentativi, mici derapaje private, erau niște băieți care scăpaseră pedala”. Dar nu e așa, iar asta se vede în episoade anterioare Piteștiului și se vede și după, la Gherla.

Se discută foarte des de unicitatea fenomenului Pitești.
Cartea lui Virgil Ierunca s-a numit Pitești, nu Fenomenul Pitești, cum a fost tradusă după 1990. Este o excepționalizare a memoriei – începe cu primele cărți apărute în Occident, care desenează episodul ăsta drept unic, irepetabil, îngrozitor, un simbol al represiunii comuniste. Mai sus nu se poate. Doar că s-a putut foarte bine la Rostock și în penitenciarele și lagăre comuniste în ’44-’45. Scopul excepționalizării este de a tabuiza tipul ăsta de memorie, de a o plasa pe un soclu indiscutabil.

Odată ce Ierunca a publicat cartea aia nu mai putem să o punem sub semnul întrebării?
Nu e de negat, în niciun fel, angajamentul etic al lui Virgil Ierunca. El a colaționat fragmente de memorii, interviuri și discuții cu supraviețuitorii legionari ai Piteștiului și era în mod onest indignat de ce auzise. Cartea a apărut în 1988. Nivelul acestei cercetări e bazat exclusiv pe istorie orală. A credita unilateral cărțile apărute în Occident, care au ca sursă unică mărturiile orale este, istoriografic, o gafă, atâta vreme cât s-au deschis arhivele, cât ai toată această preistorie a relațiilor dintre Mișcarea Legionară și comuniști.

Cât de multă încredere putem avea în documentele comuniste?
Se prezumă din start că documentele secrete făcute de Securitate sunt false, iar asta este o aberație absolută. Orice document oficial moștenește un anumit tip de interpretare a emitentului, cu atât mai mult documentele represive. Ele reprezintă optica represorului. Își asumă el falsificarea totală a unui context? Evident că nu. Nu iei de bun doar ce spun documentele Securității, le ai și pe cele ale Gestapo-ului, ale SS-ului, ale Siguranței, ale SSI-ului, memorialistica. Compari și vezi care este substanța adevărului. Vei găsi o narațiune care se susține, pentru că, în istorie nu vorbim în termeni științifici de veritate/non-veritate, vorbim de plauzibilitate/non-plauzibilitate.

Cum se face că, în baza acestor documente ale Securității, CNSAS înaintează către instanță acțiuni în constatarea calității de colaborator sau de lucrător al securității? Avem un procent de peste 99 la sută condamnări în instanțe.

Mai este și procesul cadrelor din penitenciarul Pitești, din 1954, în care nu s-au recunoscut ororile produse acolo, ci s-a închis un derapaj și s-au ascuns consecințele complicizării deținuților într-o operațiune pe care o credeau sub acoperire. Cei vinovați n-au făcut detenție, au fost reciclați ulterior, în case de odihnă, a fost un pseudo-proces. Când Occidentul și instituțiile de la București au aflat că la Pitești ofițerii din penitenciar puseseră la lucru deținuții legionari și le creditaseră violența, a apărut o problemă, nu se putea recunoaște public că s-a folosit violența deținuților în scop informativ.

Se spunea că nu toți cei de la Pitești erau legionari, că erau și alt tip de deținuți.
E adevărat, nu toți, dar cei care au fost aduși de la Suceava erau legionari înscriși explicit în corpuri. E o majoritate explicită care are acel ethos specific al detenției. Ori, dacă cei mai duri dintre deținuți își asumă faptul că vor aplica torturi, îi vor supune unor metodici violente pe ceilalți, reflectoarele sunt îndreptate asupra acestui grup violent. Și așa s-a întâmplat, legionarii au coordonat, există un consens istoriografic că deținuții au început operațiunile, nu ofițerii din penitenciar.

Oameni ăștia au ieșit, la un moment dat, din închisori. De ce?
România semnase o sumă de tratate internaționale prin care își asuma că nu mai există represiune politică, iar detențiile erau considerate acum inofensive. Din cauza vârstei, nu mai prezentau un pericol real, deținuții ieșiseră îngenuncheați din experiența carcerală. Ceea ce n-a presupus însă schimbarea politicilor represive. A existat o problemă legionară continuu prezentă pentru Securitate, deținuții au fost urmăriți și în libertate, fără pauză. Vă spun asta cu nedumerire și indignare, SRI a predat dosare ale foștilor legionari și în 2019 către CNSAS.

În concluzie, care ar trebui să fie viziunea noastră asupra acestei perioade?
Rolul societății libere este să producă un discurs în care aceste memorii să fie analizate critic, văzând dincolo de etichete ca „tinerii eroi care reprezintă zestrea genetică a neamului”. Ar trebui să înțelegem care sunt mecanismele pentru care memorii totalitare au reverberații în prezent și produc acțiuni explicite, scrisori de protest dure împotriva funcționarilor CNSAS, care sunt luate în serios de instituții publice. Lipsa spiritului critic generează confuzii în spațiul public și reacții instituționale inadecvate. Apar și organizații care amenință cu epurarea funcționarilor, cu bătaia, pe telefonul meu sunt mesaje de amenințare, iar Willy Totok a fost amenințat cu moartea de o organizație asumat legionară.

Într-un articol recent, istoricul Adrian Cioroianu spunea că iliberalismul nu are rădăcini în comunism, ci în perioada fascismului autohton. Energiile ruperii de cultura democratică a Europei de acolo vin, din această „zestre organică identitară” în care valorile ortodoxe trebuie să aibă prevalență. Dar de ce nu-și pun problema unei identități bazate pe drepturi și libertăți? De ce societatea nu produce un discurs în care drepturile câștigate în decembrie ’89, libertatea, să fie cartea noastră de identitate?

Editor: Ioana Moldoveanu