Povestea celei mai mari cozi pentru heroină pe care a văzut-o o scară de bloc din București

Mihnea scrie în VICE proză documentară despre Capitală. Are deja la activ un volum despre Bucureștiul anilor 90 și 2000, cartea Expres (Curtea Veche, 2019). Urmărește-l în rubrica #dinbucurești, de două ori pe lună.

Nu se mai întâmplase până atunci să nu se găsească heroină pe nicăieri mai mult de câteva ore și asta doar dacă voiam neapărat să luăm dintr-un anumit loc și atunci așteptam până avea respectivul dealer. Puțini dintre consumatori erau legați de un singur vânzător, cei mai mulți dintre noi știam multe locuri de unde puteam să luăm marfă. 20-30 de locuri, în diferite cartiere și zone: Bobocica, Răcari, Râmnic, Fizicienilor, Baicului în spatele pieței, Orzari, Agricultori, Mătăsari, Făinari, Anton Pann, Vâltoarei, Tei Toboc, la Șincai în spatele blocului Loteria Națională, Șerban Vodă, Pieptănari, Tunari, Sebastian și tot așa.

Pentru cine nu a văzut, nu a trăit și nu a copilărit în 2000-2001 în București, poate că pare greu de imaginat cum străzile și zonele care acum sunt super sigure, cu vechile trotuare comuniste umplute de capitalism și mașini și cu locuri de joacă amenajate în locuri în care în urmă cu 20 de ani se trăgea în întuneric și se vomita de la marfă în văzul lumii, au fost, cu ani în urmă, zone de temut. Aici puteai oricând să fii tâlhărit sau bătut, indiferent că era mijlocul zilei sau noapte.

Lumea care nu se droga, atunci, nici nu știa cum să reacționeze când ne vedea. Probabil că cei mai mulți erau atât de surprinși de noutatea faptului că în București începuseră să fie drogați, că nu știau ce aveau de făcut și se prefăceau că nu ne observau.

În orice caz, pe 8 octombrie am reușit, până la urmă, să găsesc niște marfă, mi-am luat două bile spre seară, una am tras-o pe la ora 19-20, apoi m-am culcat, ca de obicei, pe la 23. Știam că mai am o doză, nu îmi făceam probleme că nu voi găsi a doua zi de unde să cumpăr, eram convins că pur și simplu fusese o zi mai grea. Ca mine și alții, cel mai probabil. Ca de obicei, în ultimul timp, m-am trezit cu rău pe la trei sau patru dimineața, amețit. Picioarele începuseră să mă doară, semn că sevrajul se instala după 9-10 ore de ultima dată de când trăsesem. M-am trezit și mi-am fiert și doza pe care o mai aveam, am tras-o, am fumat două țigări pe geamul camerei mele și m-am culcat la loc.

M-am trezit pe la opt, taică-miu mi-a dat în dimineața aia două sute de dolari cu care aș fi vrut să plec cu prietena mea la munte a doua zi, de ziua mea, pe 10 octombrie. Așa țin minte și datele când s-a întâmplat criza, pentru că era ziua mea.

M-am mai învârtit un pic prin casă, am mai fumat o țigară sau ce-am mai făcut și am plecat după marfă. Mă gândeam că o să schimb 50 de dolari și o să-mi cumpăr șase sau șapte bile. Dolarul era 20 de mii de lei, o doză era o sută de mii, deci să zicem cinci dolari o doză. Aveam două hârtii de o sută de dolari, pe una am lăsat-o acasă, ca să nu am toți banii la mine în caz că, cine știe, urma să pățesc vreo japcă sau ceva pe la marfă. Nu mi se întâmplase niciodată, altora, însă, da. Erau tâlhăriți de grupuri de consumatori, care se adunau în jurul locului unde locuia dealerul și îi furau banii sau drogurile. Știau că un consumator nu s-ar fi dus niciodată la poliție să reclame, deci erau ținte ușoare. Dacă veneau câțiva, patru sau cinci pe tine, nu aveai ce să faci, ori le dădeai banii sau marfa sau amândouă, ori ți-o luai.

Lumea în care ne învârteam era destul de periculoasă atunci, noi eram foarte tineri, aveam 18 - 19 ani, era bine să fii precaut. Am ieșit din casă, m-am urcat în 313 cu gându’ să mă duc până la Șincai, să schimb 50 de dolari. Am intrat într-o casă de schimb, am schimbat banii, i-am luat înapoi într-o hârtie, am traversat, am luat-o prin spate pe la blocul Loteria Națională. În capătul străzii, pe dreapta, într-un șir de case era o curte cu locuințe din chirpici și chiar la stradă stătea unu’ care vindea marfă, am uitat cum îl cheamă. Marfa era bună, nu era îndoită prea tare și bilele erau mari. Locuia într-o cameră cu nevasta și fi-su’ de vreo cinci sau șase ani, avea un televizor Mega Vision vechi, iar pe el ținea un ursuleț de pluș roz, care stătea în șezut, descusut la fund, unde ținea și bilele, printre vatelina jucăriei. Am ajuns la ăsta, în fața casei era fii-su care se juca cu bicicleta, mi-a zis că nu erau acasă nici maică-sa, nici taică-su. Că vin mai târziu, în fine.

Am luat un taxi și am plecat în Răcari, cu gândul să mă duc la Gigi Marga. Când am ajuns acolo, în spatele fostului sediu al poștei, la Gigi la scară se strânseseră 30, poate și mai mulți consumatori. Atunci am aflat că nu se găsește marfă, unora le era rău că nu reușiseră să facă rost nici cu o zi înainte, pentru ei era a doua zi de criză. Mi-am dat seama că lucrurile erau cam nașpa și că probabil nu voi găsi marfă așa de rapid cum mă așteptam eu.

Eram mulți drogați acolo în față la Gigi, el nu ieșise din scară, nici vreun vânzător de-ai lui, nici soacră-sa, Marga. Unii ziceau că ar fi vorbit cu ea și că le-ar fi zis că nu se găsea marfă pe nicăieri, că o să încerce mai târziu să ia de la Pinocchio (traficant) și că o să vadă cum face să vândă mai încolo, dar că în dimineața asta nu avea, o poveste cam complicată. Pe de-o parte îmi dădeam seama că eram prea mulți consumatori adunați acolo, și că nu eram în siguranță, pe de altă parte tocmai gândul ăsta mă liniștea, îmi spuneam că, dacă era să vină poliția, ce putea să ne facă?! Droguri n-aveam la noi și oricum nu era ca și cum ne-ar fi arestat pe toți.

La un moment dat a apărut unul îmbrăcat într-un halat de spital de culoare maro, care fugise de la Obregia, unde era internat la secția de toxicomani, cu ce avea pe el. Ne-a zis că a auzit că avea marfă nu știu cine de pe lângă Buflea (alt dealer), vizavi de stadionul Olimpia și cine vrea să-i dea bani, că se duce să încerce. Când am văzut că unii scot banii și i-i dau, m-am gândit că probabil e în regulă și îl cunosc și i-am dat și eu o sută de mii, cât fusese până atunci o doză. Nimeni nu era convins că era criză, cu toții credeam că era o chestie temporară. Ăsta în halat, care zicea că trăgea din 1996 și care avea vreo 35 de ani, a luat banii, a traversat Răcariul și a urcat pe una dintre aleile de vizavi. Lumea se mai liniștise, erau speranțe că ăsta va găsi.

În timpul ăsta, de sus, dinspre Mihai Bravu, se adunau tot mai mulți consumatori care veneau, ca de obicei, să-și ia marfă. Atunci mi-am dat seama cât de mulți clienți aveau Gigi și Marga, dacă în vreo 20 de minute, dimineață, se strânseseră în parcarea dintre blocuri peste o sută de oameni, cu toții disperați după marfă.

După aceleași 20 de minute s-a întors și ăla în halat și ne-a dat banii înapoi, a zis că nu a găsit. Am luat banii și am plecat, m-am gândit că, deja, erau prea mulți consumatori la Marga, că nu mai avea rost să stau acolo. Chiar dacă Marga sau Gigi găseau marfă, ar fi durat până când ar fi început să o vândă, se adunase multă lume la bloc, poate între timp ar fi apărut și poliția, mi-am spus că nu mai avea sens să aștept.

Am luat un taxi de sus de pe Mihai Bravu, din față de la fosta fabrică Miraj, unde e Kaufland acum, și am plecat spre strada Tunari, să văd dacă are Sila, cu care eram și prieten. Când am ajuns la Tunari, erau în fața casei Sila și bărba-su și nu aveau nici ei marfă. Am întrebat-o:

-Dar ce se întâmplă, care-i faza?!

-Nu știu, nu am găsit, mi-a răspuns.

I-am povestit că lucrurile stăteau la fel și la Marga și a dat din umeri.

Începuse, deja, să-mi fie un pic rău, eram amețit, începea sevraju’. Am luat un alt taxi, am zis că mă duc să-i caut pe unii de prin Mătăsari, poate că aveau vreo idee de unde să luăm. Când am ajuns pe la liceul Ady Endre, l-am văzut din mașină pe unul pe care îl știam de mult și care stătea în zonă, îi cunoștea pe toți care vindeau pe acolo. I-am uitat numele, m-am dat jos și l-am întrebat dacă ăia de pe la el de prin zonă aveau marfă. Mi-a zis că tocmai se întâlnise cu unu’ care i-a zis că luase de la Marga.

-Păi cum, mă, că am fost eu la Marga acum o oră și n-avea?!

-Are, mă, a vândut acuma, hai până acolo!

Ne-am urcat într-un autobuz 135, am coborât la intersecția Vitan cu Mihai Bravu și de acolo am luat-o pe Răcari. Din sensul celălalt urcau grupuri de consumatori care ne ziceau că nu are la Marga, că ne duceam degeaba și că cel mai bine ar fi fost să mergem cu ei, că împreună aveam șanse să găsim. M-am gândit că probabil voiau doar să ne ia banii, poate că încercau o țeapă, în fine, nu ne-am dus. Am ajuns în fața blocului la Marga, unde erau tot vreo sută de oameni, toți așteptau să vândă.

-Ce-a făcut, mă, are?!, l-am întrebat pe unul dintre vânzătorii lui Gigi care se tot învârtea prin parcare, alertat ca toți ceilalți oameni din jurul dealer-ului care se tot uitau în toate direcțiile după poliție.

-Da, îi dă drumu’ acuma!, mi-a răspuns.

Se făcuse aproape ora 12.

În scară la Gigi a apărut un vânzător cu o pungă de plastic în mână, în care ținea bilele. Ușa de la scară era închisă, pe dinăuntrul ușii de la intrarea în bloc era un geam cu colțul spart, iar la exterior gratii din metal:

-Haide, bă, e două sute!, a strigat vânzătorul prin gaura din geam și imediat informația a fost preluată de consumatorii din fața blocului și, ca un ecou, s-a răspândit șușotit:

„E două sute de mii!”

Prețul pentru o doză se dublase.

Mai mulți consumatori cărora le era rău au luat-o la fugă spre ușa blocului lui Gigi, ca să-și ia mai repede marfă. În fața mea, unul s-a dezbrăcat de geacă și s-a descălțat și i-a îndesat vânzătorului, prin geamul spart, hainele în schimbul cărora a primit două doze. Tot două bile mi-am luat și eu. N-aveam de unde să știu că făcusem o mare greșeală. În loc să fi cumpărat de toți banii care îmi mai rămăseseră patru bile, ca să mă țină mai mult, am luat numai două, m-am gândit că, mai încolo, o să fie din nou o sută de mii de lei o bilă.

Și-a luat și ăsta cu care eram una și ne-am cărat repede printre blocuri, atenți să nu ne urmărească vreunii, să nu ne luăm vreo japcă și să rămânem și fără marfă, și fără bani. Am urcat pe Răcari, am luat iar un 135, ăsta mi-a zis să mergem să tragem la el, că are el un loc.

Am coborât în intersecție la Iancului și de acolo am luat-o pe jos până în față la fostul sediu PRO TV. Acolo, pe trotuar, între clădirea PRO TV și parcul de lângă, era un Oltcit vechi parcat, abandonat, cu pături în geamurile laterale și în locul lunetei, cu cauciucurile desumflate și cu mult praf peste caroseria vopsită bej. Ăsta avea cheia de la mașină, a descuiat-o, s-a urcat el în locul șoferului, eu în locul pasagerului din dreapta. Ne-am fiert fiecare câte o doză în fiola lui, ăsta avea vena de la gât neagră, ca o vânătaie și cu multe semne de înțepături, mi-am dat seama că își făcea în gât.

Eu mi-am făcut în mână, el și-a făcut în gât, în oglinda retrovizoare.

Acum voiam să plec cât mai repede din mașină, că nu era un loc prea bun și eram și expuși. Ăsta mi-a zis:

-Hai să-i schimbăm și pe ăia 50 de dolari pe care-i mai ai, să mai luăm, că mai încolo îmi vin și mie niște bani și ți-i dau înapoi.

-Hai stai aici că mă duc să-i schimb, i-am zis, și el repede:

-Nu, hai că vin cu tine, mi-a răspuns speriat, știind că nu o să mă mai întorc, dar eu mă dădusem, deja, jos din mașină.

-Stai, mă, că vin acuma, i-am zis din mers și a fost clar că nu aveam de gând să revin. Nici măcar să schimb banii. Oricum și el încerca să mă prostească.

Am ieșit la Foișor și am luat un 133 din care m-am dat jos la Galați (Piața Gemeni azi) și m-am dus la unu’ care stătea pe Aurel Vlaicu, între străzile Dumbrava Roșie și Icoanei, căruia îi era și lui rău și de care știam sigur că nu găsise marfă pe nicăieri.