Am fost în Caracal să văd de ce au boicotat oltenii două referendumuri

În secția de votare din Școala Nicolae Titulescu din Caracal, județul Olt, se discută pasional despre termopane, protestele din 10 august, presă și istoria Romanațiului, cândva grânarul țării. Într-o oră de când sunt aici au venit doar două persoane să pună ștampila pe cele două buletine de vot așezate pe masă: unul e referendumul național de schimbare a Constituției, pe celălalt stă scris: „Vreți să se schimbe denumirea județului Olt în județul Olt-Romanați?”.

E referendumul local al oltenilor (ăla care a umplut internetul de Prazilia) prin care să decidă dacă vor să repună pe harta României denumirea de Romanați, înlăturată de Ceaușescu în 1968, odată cu noua împărțire administrativ-teritorială a țării.

Dar nu e o zi bună pentru vot. „Oamenii sunt plecați la țară, e zi de recoltă azi, vin mâine (duminică) să voteze, după biserică”, îmi spune unul dintre delegați.

Sunt 17 secții de votare în Caracal și mă gândesc că e la fel de plictisitor în toate. Până la ora 13.00 votaseră 50 de persoane în secția în care mă aflu, însă oamenii din comisie rămân optimiști: Caracalul a fost reședința județului Romanați, cetățenii vor veni sigur să voteze.

Rezultatul de duminică seara a arătat însă că oltenii au stat acasă la fel ca restul românilor. Potrivit BEC prezenţa la urne în judeţul Olt a fost de 27,19%. #boicolt a funcționat și în cazul ăsta, Coaliția pentru Romanați a fost învinsă, dar județul a fost mai harnic decât altele.

Eșec, deși biserica s-a străduit să-i informeze pe oameni. S-au ținut slujbe și marșuri până joi, s-au amplasat corturi în care li s-a explicat cetățenilor din Caracal importanța schimbării Constituției și a denumirii județului. Delegații îmi povestesc mândri că, la Teatrul de Vară din Caracal, a avut loc și un concert pro-referendum care a adunat cam 500 de persoane.

Degeaba, referendumul național e eșuat, puțin peste 3,7 milioane de români au ales în cabina de vot.

În cealaltă secție de vot din aceeași școală, o sală de sport la fel de întunecată și friguroasă ca o peșteră. „E ora prânzului, mai bine veniți mai pe seară”, îmi spune președinta de comisie.

Plec spre centrul orașului Caracal, amorțit sub soarele de toamnă ordinară. Vizavi de școală e cârciuma Crizantema; bărbații care zac la terasa de aici nu par foarte interesați de vot. Nici cei de la vulcanizarea din apropiere n-au prea multe de zis. „Nu mă duc la niciun vot, de ce să votez cu Romanați? E o chestiune politică, nu mai știau ăștia pe ce să cheltuiască banii”, îmi spune un bărbat într-o salopetă albastră de mecanic, în timp ce își fumează țigara cocoțat pe două cauciucuri.

900 000 de lei s-au cheltuit în Olt pentru schimbarea denumirii în Olt-Romanați. Oltenii n-au fost impresionați.

Doamna Antonia, o femeie la 63 de ani, îmi povestește de ce a votat DA la ambele referendumuri: pentru viitorul nepoților și pentru istoria neamului. „Generația conștientă din care fac parte trebuie să voteze pentru ceea ce au făcut străbunii noștri. Unii au niște reticențe, că se vor schimba actele de casă, buletinul, dar sunt dezinformați”, îmi explică femeia.

Cât despre familia tradițională, spune că nu-i plac legile din Occident care îi sunt băgate pe gât. „Dacă părinții nepoților mei pier într-un accident, statul îmi va lua dreptul de a-mi crește nepoții. D-asta am votat, pentru dreptul meu. Să nu-mi dea copiii gayilor cum s-a întâmplat în Suedia.”

În mod ironic, deasupra străzii pe care stam de vorbă stă atârnat un banner imens cu locuri de muncă la cules de căpșuni, în Spania. Ca în multe dintre orașele României, oamenii din Caracal, în special tinerii, pleacă să lucreze în străinătate.

Ajung în Parcul din fața Primăriei Caracalului, unul dintre puținele locuri din oraș care pare îngrijit, deși o haită de câini vagabonzi stă tolănită la soare. E plin orașul de câini mai ceva ca Șoseaua Giurgiului din București, în anii 90. Aici o găsesc pe Alexandra, o tipă de 19 ani, pe care o întreb dacă a fost să voteze. Se încruntă la mine și-mi spune că nu o interesează. De un an jumate lucrează într-o cafenea din Deggendorf, Germania. A plecat imediat după liceu și-acum a venit în concediu acasă. „Nu mă duc să votez. Mi-e egal dacă se schimbă Constituția sau nu. Nu e treaba mea”, spune ea.

Cu toate că Alexandra nu e interesată de referendumul anti-gay, diaspora românească a mers totuși la vot, în special românii din Italia, Spania și Marea Britanie. După prima zi, peste 45 700 de români fuseseră să răspundă cu „Da” sau „Nu” la întrebarea care a dezbinat România în ultimele săptămâni.

Tot în parc, o întâlnesc pe Mariana, o femeie de 45 de ani care citește de pe tabletă, pe o bancă la umbră. Femeia îmi spune că nici nu știe despre ce e vorba la cele două referendumuri; e plecată în Italia din 2012, împreună cu copiii, și n-are de gând să se întoarcă. A venit acum în țară „pentru că să mergi la dentist în România e mult mai ieftin ca afară”.

Las în urmă parcul și mă îndrept spre Școala Numărul 2, cu speranța că aici voi găsi mai mulți votanți. E aproape ora 16.00 și orașul s-a mai animat - mașini luxoase și limuzine cu numere de Olt străbat centrul Caracalului. Sunt parte din alaiul nunților care au loc azi. Probabil că așa s-a pierdut un număr semnificativ de olteni care ar fi putut pune ștampila în 6 octombrie. Dar și-au văzut de viața tradițională.

Intru în școală după ce președintele de secție, zelos cu legea, polițistul și încă un tip se uită minuțios peste acte și acreditări. De data asta, sala de clasă e mare și aerisită, dar în continuare mi se pare frig în clase; mă gândesc cum învață elevii dacă toți membrii comisiei stau înfofoliți acum.

Pe tablă scrie mare Ziua Mondială a Educației (care a fost vineri) și cuvintele „toleranță” și „credință” stau alăturate într-un cerc despre valori. Vreo trei oameni din comisie sunt prinși într-o discuție aprinsă despre supa cremă de pește. Îmi dau seama că mi-e foame și observ cutiile goale de pizza de pe un dulap din clasă, niște merdenele aruncate pe un pervaz și multe sticle de suc. Președintele comisiei îmi oferă niște Cola: „Aici toată lumea e egală. Oameni suntem”.

Nu aștept mult și trei persoane intră să voteze. La ieșire o opresc pe Floricica, 44 de ani, care îmi spune că a votat pentru Romanați, că „așa ar fi frumos; avem și un muzeu cu numele ăsta”. Despre „celălalt referendum”, îmi zice că e o datorie care vine din educație și credință. O întreb dacă băiatul ei i-ar spune că e gay, ce-ar face: „Nu s-ar putea așa ceva”. Mai stă câteva secunde pe gânduri: „Normal că l-aș iubi în continuare, că doar e băiatul meu”.

Retorica plină de falsuri folosită de Coaliția pentru Familie, care se consideră acum victima unei campanii de dezinformare, nu i-a afectat doar pe cei care fac parte din comunitatea LGBT, dar și pe părinții acestora. Familii și prieteni ai persoanelor gay au trebuit să îndure discursul înfierat la adresa lor: că fură copii, că fac sex în public, că sunt decadenți, că se țin de mână pe stradă, că vor să distrugă neamul românesc.

La scurt timp, în sală intră hotărâți un bărbat și o femeie, soț și soție. Bărbatul, înalt, cu părul alb, îmbrăcat în pantaloni de trening se revoltă când vede două buletine de vot: „Ce e prostia asta? De ce votez pentru două chestii?” Președintele încearcă să-i explice diferența dintre referendumuri, iar bărbatul intră în cabină pufnind. Îl opresc în curtea școlii și aflu că-l cheamă Vasile, are 67 de ani, și cinci copii „unii sunt căsătoriți, alții - divorțați”.

Replica asta m-a pus pe gânduri. Puțini olteni au înțeles despre ce e vorba în referendumul local. Bun, o chestie istorică, un gest simbolic, o reparație morală, dar nu știu concret cum le va influența asta viața de zi cu zi. Oltenii de pe malul stâng sunt supărați că Slatina e reședința, în timp ce Caracal a rămas această „capitală culturală” a județului. Parcul natural și teatrul de vară nu sunt îndeajuns, vor mai mult. Ceilalți olteni, din zona Slatina, sunt mai sceptici: dacă acest referendum va face ca, pe viitor, reședința chiar să se mute la Caracal. O frământare care arată și dezbinarea dintre olteni.

În Caracal, câțiva oameni au amintit de Paul Stănescu, fostul președinte al Consiliului Județean Olt, actualmente vicepremier și ministrul al Dezvoltării.

„S-a dus sus acolo, lângă fratele lui, Dragnea. Frați de județe și frați de putere”, mi-a spus un membru de comisie din Școala Titulescu. În olteni a încolțit ideea că Paul Stănescu, născut în Vișina, localitate situată în fostul județ Romanați, și-ar pregăti un județ pe care să-l conducă din nou și-apoi ar muta reședința la Caracal, după cum scrie și Adevărul. Odată cu escaladarea conflictului între cele două tabere din PSD, Paul Stănescu s-a remarcat ca unul dintre liderii grupului care îl boicotează pe Dragnea. Deci, n-ar fi fost exclusă teoria asta a conspirației.

Pentru mulți olteni, însă, referendumul local a fost compromis politic, deși preoții au încercat să-i scoată pe oameni la vot chiar și în ziua de duminică.

Dar în Caracal n-au votat doar bătrânii din nostalgie pentru interbelic. Adrian, un puști de 19 ani, a votat pentru prima dată. A vrut să spună „Da” familiei tradiționale, pentru că suntem creștini și Dumnezeu așa ne-a lăsat. Iar despre Romanați nu știe mai mult decât ce-a auzit de pe la unu-altul, însă crede că ar fi mai bine așa, „istoric vorbind”.

Părăsesc secția 58 cu o cafea la pahar de plastic primită-n dar de la președintele comisiei, direct din sticla de 0,5 adusă de acasă. La grădinița din apropiere, sunt încă două secții, înghesuite în două săli mici, cu mesele așezate în formă de L, în capul cărora se află președinții de secții. Intru în secția 59, probabil cea mai animată din câte am vizitat până acum.

De cum pășesc pe ușă, toți membrii se arătă interesați de prezența presei în Caracal. De ce-am ales tocmai orașul lor, de unde venim, dacă am votat sau nu și noi. Aici se rupe firul. „Deci, boicotați, aha!” Delegata „celui mai mare partid din România” încearcă să afle cine suntem cu adevărat.

Colegii de comisie izbucnesc în râs. Simt că doamna de la „cel mai mare partid din România” mă trollează puțin. Inițial e amuzantă, apoi devine serioasă. Totul până la gay și copii.

„Acest referendum nu este unul politic. Nu știu de ce toată zarva asta. E referendum despre creștinism și normalitate”, îmi explică ea. Colegii o aprobă. Continuă, fără ca eu să apuc să mai zic ceva: „N-ați văzut ce se poate întâmpla cu copiii? În Olanda, Suedia..”, „Canada!” intervine un coleg de masă. Pe măsură ce se aruncă încă un nume de țară-în-care-homosexualii-adoptă-copii, simt cum atmosfera se tensionează.

O doamnă cu părul alb, scurt și ondulat, care îmi amintește de bunica din partea mamei, rupe teoria asta absurdă cu o propunere ilară:

Femeia îmi zâmbește, apoi îmi spune că nici fiica ei, care locuiește în Spania, nu e de acord cu gayii.

Discuția se spulberă odată ce intră pe ușă un domn încruntat, revoltat că organizarea acestui referendum este proastă, „ca totul în orașul ăsta!” Omul se plânge c-a fost plimbat pe la două secții înainte, fiindcă nu-l găseau pe liste. Membrii comisiei ripostează: „Nu noi l-am organizat”.

Domnul și soția lui sunt îmbufnați; are loc un schimb de replici arțăgoase între el și comisie. Aflu că e fost colonel, constant nemulțumit de orice, tot orașul îl știe. Se întoarce către mine și-mi spune pe un ton aspru: „dacă-ți dau un test de cultură generală, te lași de meserie”. Îi zic că n-am nici facultatea terminată. Soția intervine: „sper că măcar nu spuneți: «revenim din nou» ca toți reporterii de la tv”. Lumea din clasă țipă aproape la unison că ăsta e pleonasm. Eu ridic din umeri. Pare o scenă dintr-o comedie suprarealistă. Înțeleg că presa nu e pe placul lor.

Cei doi soți intră într-un final să voteze. La plecare, îl rog pe domnul colonel să-mi explice mai multe despre Romanați, că eu oricum n-am cultură generală. Nu vrea, dar îmi aruncă o replică premonitorie: „La anul, România va trece la organizarea pe regiuni administrative de dezvoltare. Atât trebuie să știi”. Mic drop. Soția rămâne în urmă, purtăm un scurt dialog despre ce s-ar întâmpla dacă nu trece referendumul: „Ar fi un haos în societatea românească. Homosexualii ar putea să adopte copii. Și o să scadă și natalitatea.” O întreb ce legătură are natalitatea cu gayii. Femeia se uită urât la mine: „Deci, dumneavoastră sunteți cu ei. În secunda asta am încheiat orice discuție”. Pleacă fără rămas bun.

Mă întorc către comisia care asista la discuția noastră și îi întreb câți gay au văzut ei în Caracal. „N-avem aici; din câte știm noi”, îmi spune doamna cu păr alb, scurt și ondulat.

„Ba da, știu eu unul! E însurat și nevastă-sa suferă”, intervine un bărbat, fost cadru militar, iritat de întrevederea de mai devreme cu colonelul.

Habar n-am câți gay sunt în Caracal, dar știu că există cel puțin o tipă trans pe care am întâlnit-o la trei ore după ce-am intrat în orașul minunilor. Jacqueline, 29 de ani, stătea sprijinită de un gard, pe marginea șoselei care taie orașul, împreună cu vreo patru băiețași cu șepci și tatuaje bătute-n casă. Poartă pălărie, ochelari de soare, un maiou lung și colanți. Își mângâie părul printr-un gest obsedant. O întreb dacă știe ce se întâmplă zilele astea în țară și în Caracal.

Spune că nu înțelege referendumul pentru familie: „de ce trebuie să decidă alții pentru viață mea?” Cât despre schimbarea denumirii județului mă lasă cu o replică bună de motto de țară:

Zilele de 6 și 7 octombrie n-au adus nicio schimbare pentru olteni; doar o gaură în bugetul local.