Sunt jurnalistă străină și Guvernul României a organizat cea mai proastă vizită din viața mea

Ministerul Turismului și cel al Afacerilor Externe din România au organizat în luna octombrie un Press Trip pentru jurnaliștii străini, cu scopul de a le prezenta țara ce urmează să preia anul viitor președinția Uniunii Europene. Dacă ideea organizatorilor a fost să ne arate cum se pregătește România pentru „aventura” din 2019, pot să spun cu mâna pe inimă că vizita în sine a fost chiar o aventură.

Am fost jurnaliști străini veniți din diferite țări: Portugalia, Bulgaria, Slovacia, Cipru, Danemarca, Finlanda, Suedia și Franța (adică eu).

Ne-am adunat la București pe 17 octombrie și am fost împărțiți în două grupuri: unul a plecat spre Timișoara, celălalt la Iași. Din păcate, eu am fost repartizată la Iași. Spun „din păcate” pentru că, deși mă bucuram să merg în capitala Moldovei, unde mai fusesem, vizita s-a dovedit a fi un eșec.

Dar să o luăm cu începutul.

Am ajuns la hotel în miezul nopții, unde pe fiecare dintre noi ne aștepta cina în cameră.

Programul de a doua zi părea simplu: vizita orașului, vizită la o mânăstire, vizită la un castel, vizită la Cotnari.

Ne-am uitat unii la alții și ne-am spus că, totuși, ceva nu este în regulă. Unde erau oficialii? Unde erau actorii economici? Unde era societatea civilă? Că noi venisem pentru a înțelege cum se pregătește Iașiul, ultima frontieră a României, de președinția UE. Când am întrebat-o pe ghidă despre aceste întâlniri care lipseau din program mi-a răspuns că nu știe. Ea a fost chemată doar pentru turul respectiv.

Plimbarea prin Iași a fost plictisitoare, iar jurnaliștii s-au comportat ca atare: au fost total dezinteresați. Lucrul acesta a iritat-o pe ghida noastră, care tot insista, ca și cum eram copii mici, că trebuie să o ascultăm. Iritarea jurnaliștilor creștea pe măsură ce ghida făcea remarci cel puțin inadecvate de genul: „Do you know what Trinity is?”.

Eram toți jurnaliști cu experiența, cu o doză minimă de cultură, și ni se puneau întrebări de nivel de clasă primară, penibile, la care niciunul dintre noi nu răspundea, atât eram de consternați. Ajunși la finalul turului, eram deja nervoși. Presimțeam că vom pleca de la Iași fără material pentru un articol și fără a afla nimic relevant despre acest oraș.

Spiritul meu francez deja se trezise și mă simțeam ca Libertatea, din pictura lui Delacroix, care conduce poporul pe baricade, la Comuna din Paris. Mi-am luat curajul între dinți și împreună cu colega mea suedeză, corespondentă la Bruxelles și specialistă în afaceri europene, Teresa Kuchler, l-am întrebat pe reprezentantul Ministerului Turismului care ne însoțea când vom întâlni totuși pe cineva relevant: un actor economic sau politic, măcar un om din Iași care să ne spună ceva concret. Răspunsul a fost clar și fără apel: „Nu este în program”.

Undeva, într-un birou din București, s-au stabilit niște planuri pentru noi care nu puteau fi schimbate. Atunci mi-am dat seama ce înseamnă birocrația română de care tot îmi vorbește lumea de ani de zile de când fac teren în România.

Entuziasmul meu inițial se spulberase. Știam că nu-l voi întâlni pe cunoscutul primar al Iașului. Nici pe oamenii importanți din industria IT sau din domeniul medical, despre care auzisem înainte că sunt foarte performanți.

Culmea era că Teresa, colega din Suedia, avea un e-mail de la ambasada română din Stokholm care spunea clar că aici se va întâlni cu actori din politică, economie și societatea civilă.

Cu toate acestea, interlocutorii noștri păreau să aibă cu totul alte planuri.

Dar nu m-am lăsat doborâtă, mi-am zis că cel puțin vizita la faimoasa podgorie Cotnari va fi una interesantă. Deci să am răbdare până seara.

Vizitele s-au derulat una după alta, într-un stil milităresc. Grupul nostru era însoțit de o ghidă pe care nu o mai asculta nimeni și de reprezentantul Ministerului Turismului. Devenisem o caravană grotească ce semăna cu tabloul lui Bruegel cel bătrân, Parabola orbilor.

Teresa, colega suedeză, încă mai avea resurse și a întrebat în microbuz dacă ne putem opri într-un sat să stăm de vorba cu sătenii. Răspunsul a fost instantaneu: „Nu este în program. Nu avem timp.”

Teresa a mai întrebat și despre romii din Iași, dar, din nou, răspunsul a fost năucitor: „Roma people live in castels”. „Vrem să vedem!”, am replicat noi. „It’s not in the program”. Desigur, era mai important să respectam un program total inadecvat decât să ne putem face jobul.

La fel a decurs plimbarea și prin împrejurimile Iașului: mănăstirea nu știu care, castelul Sturdza cu un televizor din anii 50, o păpușă îmbrăcată în haine tradiționale pusă într-un lighean de lemn și faimosul arbore Ginko Biloba, de o sută de ani, sub care ni s-a recomandat să stăm ca să luăm energie pozitivă. Nu era timp de mai mult, trebuia să plecăm.

Ca fumătoare, ceream regulat câte o pauză, dar de fiecare dată ni se spunea: „No time for cigarette, no time for toilette”.

Într-un final, epuizați nervos și plictisiți, am ajuns la Cotnari. Le povestisem înainte colegilor mei tot ce știam despre faimoasa podgorie de acolo, dar la fața locului am avut parte de o altă dezamăgire: viile nu puteau fi văzute. Mai mult chiar, ni s-a spus că nu mai sunt vii acolo. Dar cum făceau vinul dacă nu aveau vii? Nu se știe.

Singura persoană care ne-a întâmpinat la Cotnari a fost o doamnă care s-a prezentat ca fiind oenolog. Pentru că sunt din Bordeaux, economia vinului îmi este familiară, ca și procesul de fabricație și tot ceea ce ține de cultura din jurul strugurilor.

La Cotnari însă, nu am văzut nimic din toate acestea. Doar niște cuve metalice imense și câteva butoaie de lemn despre care ni s-a spus că asigurau „maturarea vinului”. Mașinile de îmbuteliere erau oprite pentru că toată lumea plecase acasă. Ajunsesem, de fapt, la sfârșitul zilei de lucru. Din nou, foarte inteligentă decizia organizatorilor.

Ne-am plimbat practic printr-un combinat pustiu și am traversat „vinoteca de un milion de sticle” ca să degustăm faimosul vin de Cotnari. Doamna oenolog care ne-a însoțit la degustare, era foarte grăbită, aștepta să vină o mașină și să o ducă acasă. Nu a plecat însă înainte să ne sfătuiască „să nu scuipăm vinul, ci să-l bem”. „Ar fi păcat”, ne-a spus doamna.

A fost un tur de-a dreptul comunist la Cotnari, deși acolo era o întreprindere capitalistă, iar un manager ar fi știut să răspundă mult mai exact întrebărilor jurnaliștilor. Dar nu a fost să fie și a trebuit să ne mulțumim cu niște explicații sub formă de metafore la care râdeam forțat epuizați, dezamăgiți și luați puțin de cap de la vin.

Am luat cina tot la Cotnari. Am stat singuri, încă o dată, la o masă imensă, într-o sală la fel de mare. Noi și ghida. Echipa de la TVR Iași care venise să filmeze caravana noastră în derută plecase și ea acasă. O echipă de la TVR ne însoțise pe tot parcusul zilei și au tot insistat să ne ia interviuri. Noi i-am tot refuzat, dar, până la urmă, cel mai tânăr dintre noi, un finlandez, a trebuit să se sacrifice și a vorbit pentru televizunea română. Insistența asta m-a făcut să mă gândesc la un regim totalitar, nu la o democrație.

La cina de la Cotnari am realizat că echipa tv venită din Bulgaria nu avea cameră. Când i-am întrebat pe jurnaliștii bulgari, Teodora și Petar, de ce au venit fără cameră mi-au răspuns că nu li s-a permis să se întoarcă la hotel după turul Iașului ca să-și ia echipamentul, pentru că, ai ghicit, „Nu era în program”.

Am plecat din Iași a doua zi, la ora 8. Nimeni nu s-a uitat in spate.

După întoarcerea în București, am luat masa la Hanul lui Manuc și am vizitat Muzeul Satului. De data asta, ghidul a fost super profesionist. În București ne-am întâlnit cu ceilalți jurnaliști străini și am schimbat păreri între noi Mi-am dat seama că grupul din Timișoara văzuse o cu totul altă Românie: s-au întâlnit cu primarul, au fost la un concert, au văzut Muzeul Comunismului, au avut timp să iasă în oraș, să vadă cum trăiesc tinerii, cum trăiesc localnicii. Noi, cu povestirile noastre din Iași, păream evadați din Corea de Nord.

Ultima ieșire împreună (și de fapt, singura) a grupului de jurnaliști străini a fost în seara plecării. Am mers într-un bar, după ce am luat cina, încă o dată singuri la hotel, doar cu ghidul din București și cu reprezentata Ministerului Turismului. Aceasta din urmă voia să ne ducă în Centrul vechi, acest clișeu patetic cu femei, droguri și alcool ieftin din România. Eu, care trăiesc în București de atâta timp, m-am opus și am mers la Salonul Golescu, locul cel mai aproape de hotel care mi-a venit in minte. Acolo, uitându-se în jurul lor, colegii mei mi-au spus că românii sunt de fapt foarte faini, la fel ca ceilalți europeni.

A doua zi, fiecare dintre noi și-a luat zborul către țara sa, dar nu înainte să împartă câteva idei pe grupul nostru de Facebook intitulat sugestiv „Worst Press Trip in History”. Acolo mai schimbăm amintiri și impresii din Romania și mai vorbim despre joburile noastre la care fiecare s-a întors între timp. Eu am mai rămas în București, încălcând din nou decizia Ministerului Turismului care a vrut să mă pună duminică pe zborul de întoarcere. De fapt, ca să fiu sinceră, nici la ora actuala nu am răspuns de la ei spunându-mi dacă au putut să îmi schimbe plecarea pe 1 noiembrie. Dar nu sunt deloc mirată.