statuie
„Indianca sau Zorile creștinătății”, de Erastus Dow Palmer (1856). Imagine: Metropolitan Museum of Art
Internet

Și tu vezi că statuia asta din 1856 ține un iPhone în mână?

Preț de mai bine de un secol și jumătate, „Indianca” nu a reprezentat decât o nativă americană care ține un crucifix. La un moment dat, asta s-a schimbat.
17.12.18

Al MacDonell se plimba într-o zi acum câțiva ani prin Metropolitan Museum of Art, când s-a trezit într-un colț ferit al Aripii Americane, unde singura statuie într-o cameră plină de tablouri și două busturi i-a atras privirea. Era o femeie în picioare, semi-nud, care studia un crucifix pe care-l ține în mâna dreaptă. Era pentru prima dată când MacDonell vedea opera când l-a izbit ideea.

„Țin minte că am intrat în camera aia, am văzut-o și am izbucnit instant în râs”, spune acesta.

Publicitate

Acolo, în Galeria 759, printre tablourile de Thomas Cole și opere ale altor artiști din Școala Hudson River, stilul care a dominat scena artistică din Statele Unite, cam de pe la 1835 până la 1850, MacDonell nu avea cum să nu vadă ceva neintenționat în forma originală a statuii cu sânii goi. Subiectul feminin, așezat pe un mic piedestal și reprezentat într-un moment de vrăjire tăcută, ar putea, într-adevăr, să țină o micuță cruce creștină. Dar, din întâmplare, mai arată și ca și cum s-ar uita la un dispozitiv mobil, s-a gândit MacDonell, într-atât încât s-a întors către o femeie complet necunoscută care era întâmplător în galerie în ziua aceea, ca să verifice dacă nu cumva i se pare doar lui.

„Nu ți se pare nimic neobișnuit la asta?”, a întrebat acesta.

„Se uită la telefonul mobil!”, a spus femeia râzând.

Bărbatul și-a scos iPhone-ul și a făcut o poză cu statuia.

MacDonell, profesor pensionat de fizică și chimie la liceu, din Maplewood, New Jersey, este cel care mi-a dat pontul despre această operă de artă, după ce a citit un articol pe care îl scrisesem anul trecut despre un tablou din 1860, care înfățișează o tânără ținând ceea ce pare a fi un smartphone. (De fapt, e o cărticică de rugăciuni.) Statuia de la Met cu femeia care ține crucifixul? Are același vibe, a insinuat MacDonell într-un e-mail, la care a atașat fotografia pe care o făcuse.

„Nu-mi amintesc artistul sau numele statuii”, a adăugat acesta. „Dar sunt convins că oricine care lucrează acolo îl știe.”

Era o după-amiază de marți în decembrie, iar Galeria 759 mai că urma să fie luată cu asalt. Venisem să văd ce e cu statuia despre care zicea MacDonell, opera artistului american Erastus Dow Palmer, „Indianca sau Zorile creștinătății”, sculptată acum mai bine de 160 de ani. Și se pare că nu eram singurul.

Când am intrat eu agale în încăpere, tocmai se termina ceea ce părea a fi o oprire într-o excursie cu clasa de școală primară, cu doi însoțitori adulți și vreo zece copii așezați în semicerc la picioarele statuii de marmură, înaltă de un metru și jumătate. Atunci mi-am dat seama, în mijlocul murmurului grupului care începea să se scurgă afară din încăpere, că venisem să mă uit la același lucru, o operă teoretic mai puțin cunoscută din colecția masivă a muzeului. (Numai în Aripa Americană se găsesc 18 377 de obiecte, dintre care 9 816 sunt expuse la ora actuală, conform unui reprezentant al Muzeului Met.) Numai că, pe cât puteam eu să îmi dau seama, niciunul dintre puști nu se uita distrat la telefon, așa cum le-ar plăcea multor babalâci să creadă despre tineretul din ziua de azi.

Publicitate

În schimb, puștii erau complet prezenți - aproape transfigurați - în prezența unei bucăți de piatră șlefuită de mână cu mult înainte ca telefoanele mobile să fie o chestie, chiar și înainte de descoperirea electricității. Se pare că, preț de mai bine de un secol și jumătate după ce a fost terminată, „Indianca” nu a reprezentat decât o femeie nativ americană care ținea un crucifix, vrăjită de o forță exterioară. La un moment dat, asta s-a schimbat.

1516206858901-palmer-full

Statuia întreagă. Imagine: Metropolitan Museum of Art

Statuia a fost mai mereu expusă aici, de când a fost donată Muzeului Met în 1894 de către fostul guvernator al statului New York, senator al Statelor Unite și mecena al lui Palmer, Hamilton Fish. „Indianca” a fost prima încercare a lui Palmer de a modela silueta feminina întreagă, iar intenția sa, așa cum a explicat-o artistul într-o scrisoare către Fish, a fost să surprindă esența unei tinere aborigene „care rătăcește fără țintă în pădurea ei natală și adună pene de păsări”, când, deodată, dă peste un obiect străin.

Când își așterne pentru prima dată ochii pe așa o „emblemă impresionantă”, subiectul lui Palmer își ține privirea aplecată asupra obiectului, cu mirare și compasiune. Nu e transfigurată de grămăjoara de pene din stânga sa, ci mai degrabă de ceva clar non-indigen, un totem straniu de origine europeană, pe care tocmai l-a găsit în timp ce colinda pădurile. După cum scria artistul:

Prin mâna stângă, pe jumătate plecată, care ține fostul său obiect de adorație - penele, încerc să exprim ideea abandonului parțial al căutării, de către nativul sălbatic, pentru o temă mai înaltă și mai profund educativă, pe care o reprezintă [crucea] din mâna dreaptă, ridicată.

Publicitate

E un gest „emblematic pentru un efort concentrat, în curs de desfășurare la vremea respectivă de a-i converti pe nativii americani la creștinism”, mi-a spus, Thayer Tolles, curator al Aripii Americane, care supraveghează statuia.

N-a trecut mult timp până când m-am trezit singur în galerie, cu excursioniștii departe, unde nu-i mai putem auzi. Nu era cine știe ce îmbulzeală. Dar, cât am poposit pe acolo, observând situația de unul singur, de aproape și din puncte mai îndepărtate ale încăperii, pe parcursul următoarei jumătăți de oră, cinci trecători chiar s-au uitat expres, unii în feluri mai evidente decât alții, la opera lui Palmer. Atunci am oprit un paznic.

„Zice lumea vreodată că arată ca și cum ține un telefon mobil?”, l-am întrebat, gesticulând spre statuie.

S-a văzut pe chipul lui că știa că are răspunsul la întrebarea mea dinainte să fi spus măcar un cuvânt. „Tot timpul”, a zis acesta.

Paznicul a continuat prin a-mi spune că lucrează la muzeu „de mult timp” și că vizitatorii au remarcat comparația dintre crucifix și telefon mobil de ani de zile. E complicat de zis exact când s-a întâmplat prima dată, deși știm că a sosit un moment, în trecutul recent, când cel puțin unii vizitatori care treceau prin Galeria 759 au început să vadă, într-o statuie datată într-o epocă pre-digitală, ceva ca o postură definitorie care pare familiară după standardele de azi.

„De mai mulți ani încoace, oamenii au observat că poziția ei sugerează că se uită la un iPhone”, a spus Tolles. Fiecare generație și, în același timp, fiecare individ aduce pe masă propriile experiențe contemporane, proiectate asupra operelor de artă, care efectiv modifică sau eclipsează înțelesurile lor originale, a adăugat Tolles. „Adeseori, când privești arta, obții o experiență de vizionare multistratificată”.

Publicitate

Cu alte cuvinte, pentru anumiți vizitatori, „Indianca” ar putea să reprezinte dominația euro-americană asupra popoarelor indigene, alții s-ar putea să privească statuia lui Palmer pentru meritele ei estetice, „ca paradigmă a sculpturii americane neoclasice”, a spus Tolles. Și încă „alții vor vedea cultul tehnologiei din secolul XXI”.

Apropo de asta, cine anume a observat pentru prima oară strania asemănare cu smartphone-ul e la fel de dificil de precizat ca și punctul oficial de plecare când toată lumea a început să observe asemănarea. Dacă îți mai petreci un pic de timp săpând după urme, o să observi mențiuni online, în print și în viața reală despre asemănarea vizuală șocantă dintre statuia lui Palmer și o persoană care scrollează în news feed în orice zi din, să zicem, ultimii cinci ani. „Indianca”, repoziționată în forma suprapusă a unei curiozități offline și de pe internet, a devenit un soi de memă.

În 2015, The Civilians, prima trupă de teatru de la Muzeul Met, și-a încheiat rezidența de un an cu o selecție de spectacole despre experiența americană, în care apărea și „Indianca” lui Palmer, despre care unul dintre curatori a remarcat: „Toată lumea zice: O, se uită la telefonul ei mobil”, după cum scria jurnalistul pe teatru din New York, Jonathan Mandell, la momentul respectiv.

Un an mai târziu, Steven M. Bellovin, cercetător în domeniul rețelelor de calculatoare și al securității la Universitatea Columbia, a făcut în treacăt o referință la „Indianca” în cartea sa, Thinking Security: Stopping Next Year’s Hackers, care include o imagine cu statuia, însoțită de textul: „Oare își citește mesajele înainte să se îmbrace? Își face un selfie? Nu chiar.”

Bellovin mi-a spus într-un e-mail că a descoperit sculptura întâmplător, în timpul unei vizite la Muzeul Met, cam în aceeași perioadă în care lucra la un capitol despre parole și autentificare din acea carte.

„Dar toată lumea are telefon și majoritatea și le verifică des, adeseori înainte să se dea jos din pat”, a adăugat Bellovin. „Așa că creierul meu se gândea cumva la asta, în timp ce îmi făceam drum prin muzeu, ca să văd o altă expoziție.”

Publicitate

Când, din senin, „Indianca”.

Într-un final, Bellovin spune că a inclus inițial fotografia cu statuia în capitol „în glumă”. Dar zice că editorul său de la momentul respectiv a insistat să o păstreze în carte. „O căutare Google a arătat că nu eram singurul care avut această reacție la sculptură”, a spus Bellovin.

Pe Reddit, într-o postare din 2017 despre „Indianca”, pe sub-reddit-ul r/sculptureporn, utilizatorul dr3adlock a comentat pe marginea asemănării dintre crucifix și gadgeturile moderne, spunând „dacă ăla nu e un telefon, nu știu ce ar putea să fie”. Utilizatorul JohnnyConatus a glumit într-o postare separată de pe sub-reddit-ul r/sculptureporn de anul trecut despre statuie, spunând că cineva ar trebui „vă rog, să photoshopeze un telefon” peste crucea din mâna femeii.

Una dintre primele mențiuni pe care le-am găsit aparține criticului Hrag Vartanian, cofondatorul revistei online de artă Hyperallergic, care a postat o fotografie cu statuia pe contul său de Instagram, pe 6 septembrie 2012. („Hei, domnișoară”, zice textul de acompaniament, „puteți, vă rog să nu vă mai folosiți telefonul în galerie?”) L-am întrebat pe Vartanian prin mesaje private pe Twitter dacă, din câte știe el, ar putea să fie asta prima mențiune de felul ei.

„Habar nu am”, mi-a răspuns acesta. „Dar asta mi-a dat prin cap când am văzut-o.” Cea mai veche mențiune pe care am putut s-o găsesc a venit din partea lui Al MacDonell. Fotografia făcută statuii cu iPhone-ul, cea pe care mi-a trimis-o mie în e-mail-ul inițial, e datată 9 august 2012.

Înapoi la Galeria 759, în timpul vizitei mele recente, paznicul a făcut o glumă despre cum Palmer a muncit la statuie ani de zile, incluzând și o declarație de intenție, ca-n final să fie distrusă la fel de ușor ca, ei bine, un ecran de iPhone. Asta în ciuda unei descrieri detaliate a operei, montată la doar câțiva metri de ea, undeva în spatele statuii, și în ciuda evidenței: sigur că nu e vorba de un gadget de secol XXI, pentru că, exceptând situația în care crezi în teoriile despre călătoria în timp, cum ar putea să fie altceva în afară de un crucifix?

Și, cu toate astea, oamenii nu mai văd „Indianca” ținând acel obiect de cult anume, cum și-ar fi dorit Palmer. În zilele noastre, când oamenii de pe tot cuprinsul lumii se află în fața operei terminate, mi-a spus paznicul, nu pot să nu vadă pe cineva care ține un produs ubicuu de consum. Eu unul știu că nu pot.

Publicitate

Paznicul a început să se îndepărteze, dând din cap.

„Știi”, a spus peste umăr, ridicând ușor din umeri. „Pur și simplu e o imagine a lumii noastre din zilele astea.”

În timp ce cuvintele lui încă îmi mai răsunau în cap, un cuplu de turiștii francezi tineri au intrat relaxați în galerie, traversând încăperea în diagonală, ceea ce i-a făcut să treacă prin fața „Indiencei” de la stânga la dreapta, de la crucea într-o mână ridicată. Aproape fără să-și întrerupă ritmul, vizitatorii s-au oprit la unison, cu ochii aproape la același nivel cu buricul statuii. Acolo au poposit, fie și doar pentru o clipă, sub filtrul delicat al luminilor care făceay statuia să arunce două umbre, în direcții opuse pe podea.

Turiștii au zâmbit ironic la femeie, la crucifix, iar apoi unul către altul. Au chicotit în șoaptă. Și apoi au dispărut.

Ceva îmi spune că știu ce au văzut.

*Update: Ella Morton, editor la Atlas Obscura (și prietenă Motherboard), a pozat de două ori cu „Indianca”, în 2009 (are un Blackberry în mână!) și din nou în 2013. Creditele foto merg către mama Ellei, care inițial i-a spus: „Hei, stai acolo și uită-te la telefon, o să fie amuzant.” Am remediat eroarea.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.