Fotografa din România care-ți arată viața unei dansatoare exotice din Islanda
Fotografii de Liliana Constantin
Foto

Fotografa din România care-ți arată viața unei dansatoare exotice din Islanda

Liliana Constantin a documentat povestea Vanessei timp de opt ani, perioadă în care i-a devenit prietenă apropiată și familie.
27.11.17

La 15 ani, Vanessa a abandonat școala și s-a dus să lucreze pe vase de croazieră ca să se poată întreține, pentru o viață mai bună. La 18 ani avea primul copil, o fetiță. În Republica Dominicană, l-a cunoscut pe islandezul care avea să-i devină soț și s-a mutat împreună cu el în Reykjavik, Islanda. Pentru Vanessa, cel mai important era ca soțul ei s-o ajute să-și întrețină familia din Haiti - un lucru care n-a fost ușor de-atins. S-a angajat la un club de striptease ca să facă mai mulți bani.

Publicitate

Exotică, frumoasă și cu o personalitate puternică, Vanessa a avut succes rapid. În 2010 însă, când aștepta al doilea copil, tot o fetiță, striptease-ul a fost interzis în Islanda. Așa că, la câteva luni după naștere, Vanessa s-a întors la lucru, dar, într-un club ilegal. Problemele n-au întârziat să apară și Vanessa a fost violată chiar de șeful ei. Tot în 2010, patru dintre surorile ei mor în cutremurul care a devastat Haiti-ul și Vanessa reușește să-și aducă o parte din familie în Islanda.

Liliana Constantin, autoportret în vestiarul clubului Odal, unde s-a angajat ca dansatoare cu scopul de a documenta fotografic acea lume. Reykjavik, Islanda, 2009

Am aflat povestea ei de la Liliana Constantin, o fotografă din România care a cunoscut-o pe Vanessa când lucrau împreună într-un club de striptease din Reykjavik. Liliana s-a dus acolo tocmai pentru a documenta din interior, la cald, poveștile femeilor care lucrează ca dansatoare. Și exact acest lucru l-a făcut cu Vanessa, pe parcursul a opt ani. Dacă te uiți la fotografiile pe care Liliana Constantin i le-a făcut Vanessei, primul lucru pe care îl remarci e intimitatea, apropierea cadrelor, senzația că te afli, prin ochiul fotografului, în lumea femeii care s-a mutat din Haiti în Islanda.

Liliana i-a fost alături Vanessei în multe dintre momentele grele și importante din viața ei. Liliana spune povestea Vanessei atât prin fotografii făcute în toți acești ani, cât și printr-un film documentar ce urmează să apară. E o poveste despre emigrație, prejudecățile și problemele cu care se confruntă femeile, mai ales cele de culoare, despre abuz, familie, despre (in)adaptare și diferențe culturale, despre prietenie dar, mai ales, o poveste despre natura umană în toate aspectele ei.

Vanessa se pregătește de lucru în clubul „Gold Finger”, unul dintre puținele cluburi de striptease rămase deschise după 2010, anul în care stripteasul a fost interzis prin lege în Islanda. Reykjavik, Island, 2011.

VICE: Cum a fost experiența ta ca stripteuză? Cum ai ajuns acolo și de ce?
Liliana Constantin: În 2008 am studiat un semestru fotojurnalism la o școală din Danemarca unde am început să fotografiez o femeie de 50 de ani din Tanzania, care fusese stripteuză. Frânturile ei de povești mi-au stârnit curiozitatea față de acea lume aparent inaccesibilă, pe care mi-am propus să o explorez din interior, de pe poziția celor adorate seara și stigmatizate ziua chiar și de proprii adoratori. În 2009 am căutat o agenție de impresariat artistic în București, le-am spus că mă interesează să lucrez că dansatoare numai în cluburi în care aș avea permisiunea de a fotografia și, dintre puținele care au acceptat această condiție, am ales unul din Islanda, pentru că mi s-a părut locul cel mai intrigant vizual ca și contrast între atmosfera unui club de striptease, cu nuditate, lumină slabă și spații private, care pot părea uneori claustrofobe și peisajele islandeze, cu întinderi vaste, reci. Cam ăsta a fost punctul de pornire și premiza acestui proiect fotografic, care, pe parcurs, a devenit altceva.

Care au fost cele mai interesante întâmplări, dar aspectele neplăcute?
Nu au fost niciun fel de întâmplări senzaționale cât timp am lucrat eu, dar, de fapt, a fost totul foarte interesant, pentru mine ca observator al unui microunivers cu propriile reguli, culori, propriul absurd, umor, sublim, tristețe, reușite.

Biancka, fiica cea mare a Vanessei, probând peruca mamei ei. Vanessa, însărcinată cu cel de-al doilea copil. Reykjavik, Island, 2010.

Ce ai învățat din asta?
N-aș ști să spun ce am învățat concret (în afară de a dansa la bară!), dar simt că experiența asta și altele pe care le-am abordat asemănător - atât ca performance, cât și ca documentare foto-video - au contribuit la o recalibrare personală, (re)evaluare și depășire a propriilor prejudecăți. Au existat și momente în care m-am identificat cu rolul și am trăit atât bucuriile, cât și neplăcerile aferente și, având ocazia să cunosc și alte persoane care nu corespund deloc ca background sau ca personalitate stereotipului de stripteuză, îndrăznesc să spun că oricine ia decizia de a intra în acest joc, se adaptează la el.

Cum ai cunoscut-o pe Vanessa? Ce te-a făcut să vrei să-i documentezi viața? Și cum ai convins-o?
Pe Vanessa, am cunoscut-o în acel club în Islanda și ea a devenit în final focusul acestui proiect fotografic și al unui film documentar. Deși este un personaj fascinant și controversat, la acel moment nu a fost ceva anume care m-a determinat să vreau să îi documentez viața; rezultatul a venit mai degrabă ca urmare a unui proces organic. La câteva luni după ce am început să lucrez, striptease-ul a fost interzis în Islanda și clubul în care lucram a fost închis. Vanessa rămăsese însărcinată între timp și, întrucât eram una dintre puținele persoane mai apropiate pe care le cunoștea în Islanda, mi-a propus să fiu nașa fetiței ei. Asta a marcat începutul unei relații mult mai strânse, de familie aș zice, și fotografiatul/filmatul au continuat de la sine până în prezent, timp de aproape opt ani.

Vanessa, în spital, imediat după nașterea celei de-a doua fiice, Frida. Reykjavik, Island, 2010

Sunt fotografii intime, în locuri și momente foarte diferite între ele. Cum e relația dintre voi?
Încerc să ajung în Islanda de cel puțin două ori pe an și de fiecare dată stau la Vanessa și petrec tot timpul cu ea și cu fetele. Această intimitate se reflectă și în fotografii. Am mers împreună și în Haiti de câteva ori, unde am stat cea mai mare parte a timpului cu familia ei. Mama mea a fost de câteva ori în Islanda și a avut grijă de fete când eram în Haiti sau când lucra Vanessa, și a stat chiar și fratele meu o perioadă la Vanessa.

Aș spune deci că avem o relație foarte apropiată, care tocmai pentru că este atât de apropiată nu este lipsită de mici conflicte - pe Vanessa o irită ceea ce percepe ca fiind rigiditate și idei fixe la mine, iar eu am dificultăți cu adaptarea la ceea ce percep că fiind uneori haotic - o dată am stat o săptămână singură în Haiti, pentru că Vanessa nu a apărut în aeroportul din New York de unde urma să zburăm împreună, pentru că nu și-a dat seama că avea pașaportul expirat; împărțirea camerei cu alte șase, șapte persoane, rude sau prieteni ai Vanessei, când se întâmpla să stăm la hotel în Haiti; clasicul sfert de oră academic permis pentru întârzieri devine sfert de zi și altele asemenea care, privite retrospectiv, par amuzante, dar nu și când se întâmplă. Este, însă, o relație umană autentică, care va continua și după finalizarea acestui proiect.



Cum ai caracteriza-o pe Vanessa?
Vanessa este un personaj complex și excentric, excentric mai ales în Islanda, dar și în propria cultură. Este și un personaj incomod pentru că spune lucrurilor pe nume. Se simte încă în atitudinea sa furia că rasa ei a fost și, în anumite privințe, încă este tratată ca fiind de categorie inferioară, dar își revendică și mândria că provine din prima țară care a luptat pentru și a reușit abolirea sclaviei. Deși nu are neapărat un discurs feminist articulat, are o înțelegere intuitivă a dinamicilor subtile de putere socială, rasială, sexuală, pe care încearcă să le combată cum poate sau să le folosească în propriul avantaj, ceea ce deranjează și atrage diverse etichetări: curvă, nebună, agresivă etc. Chiar și într-o țara care este printre cele mai progresiste în privința drepturilor omului, o femeie (mai ales una de culoare) care refuză să se comporte conform unor norme sexiste, internalizate și de femei, tot este penalizată într-un fel sau altul. Cei care, însă, vin spre ea cu deschidere, întâlnesc în Vanessa o persoană caldă, empatică, foarte generoasă și carismatică.

Vanessa îi face baie Fridei, în timp ce Biancka încearcă să tragă un prosop din cuier.

Înțeleg că a trecut prin momente foarte dificile, viol, depresie, tentativă de suicid. Crezi că toate greutățile și experiențele astea au făcut-o mai puternică?
Nu știu dacă prejudecățile de care se lovește cineva sau experiențele traumatizante fac un om mai puternic sau dacă îl fac mai vulnerabil și susceptibil de alte traume. Mi-aș dori să spun aici o poveste de succes și, într-un fel, bănuiesc că este, dacă ne gândim că de la o situație de luptă pentru supraviețuire la propriu a ajuns în poziția în care îi ajută activ pe alții (propria familie în Haiti și nu numai) și are aspirații care țin de vârful piramidei lui Maslow. Dar ca traseu mental-emoțional nu știu dacă este o poveste de succes. Uneori își găsește aceste resurse de recuperare, alteori clachează și, când se întâmplă asta, pare că se prăbușește sub greutatea tuturor experiențelor negative însumate – de asta sunt sceptică la clișeul „ce nu te omoară te face mai puternic”.

Vanessa se pregătește să plece la lucru în club în timp ce Jon, soțul ei, rămâne acasă cu fetele. Biancka nu și-a cunoscut niciodată tatăl biologic. Ea a fost adoptată de Jon, căruia i-a spus mereu „tata”. Reykjavik, Island, 2011

Care sunt prejudecățile de care s-a lovit Vanessa?
Cum spuneam, ca femeie de culoare, s-a simțit de multe ori ținta prejudecăților rasiste: de la a fi principala suspectă în orice incident, dacă era singura persoană de culoare, la a nu fi crezută când a spus că a fost violată de proprietarul clubului în care lucra - ba mai mult, la a fi învinuită că vestimentația sau comportamentul ei provoacă astfel de reacții - sună familiar, nu? Dacă adăugăm și prejudecățile față de industria în care a lucrat ca dansatoare și faptul că Islanda este o țara cu o populație de 320 000 de locuitori, probabilitatea de a fi mereu asociată într-un fel sau altul cu acea imagine este foarte mare.

Vanessa împreună cu fiicele ei, cu o sora și un nepot într-o piscină publica. Mama nepotului ei a murit în cutremurul din Haiti, din 2010. Cu ajutorul Crucii Roșii, Vanessa a reușit să-și aducă o parte din familie în Islanda. Reykjavik, Islanda, 2012

Cum își găsește locul, ca femeie dintr-un mediu complet diferit, în Islanda? Ce păstrează, ce pierde și ce câștigă?
Cred ca își negociază încă acest loc. Ca orice imigrant, păstrează, pierde și câștigă deopotrivă. Îi lipsesc energia din Haiti, muzica, dansul, căldura și intesitatea oamenilor. E un loc care e viu într-un fel foarte diferit de o țara nordică. Dar apreciază amabilitatea multor oameni de aici, beneficiile, resursele și siguranța pe care i le oferă Islanda. Pe de altă parte, ceea ce promitea a fi pământul făgăduinței a venit cu alte provocări și exploatări de care, poate, nu ar fi avut parte în propria țara.

Vanessa pozează pentru o ședință foto în scopul promovării primului ei album muzical. West Fjords, Islanda, 2013

Cum vezi viața ei în viitor? Dar a copiilor?
Greu de spus. Rezonez cu stările Vanessei, de aceea în momentele mai delicate am temeri legate de viitorul ei; dar, de cele mai multe ori, cred că a intrat pe o traiectorie mai puțin tumultuoasă, care le va permite, cel puțin copiilor, o viață mai senină. Și, câteodată, chiar mi-o ia înainte imaginația și vizualizez când spune că e doar o chestiune de timp până va ajunge o cântăreață de succes, care va atinge multe inimi.

Vanessa, în curtea casei unei surori. Stelele tatuate pe picior îi acoperă diverse cicatrici, rezultate din arsuri accidentale și din tăieturi autoprovocate. Port Au Prince, Haiti, 2017

Vanessa îl îngrijește pe fratele ei bolnav, împreună cu prietena lui. Port Au Prince, Haiti, 2011

Vanessa în duș, în timp ce două dintre verișoarele ei fac curățenie. Port Au Prince, Haiti, 2011

Vanessa, nervoasă din cauza rudelor ei care se ceartă cum să împartă hainele pe care Vanessa le-a adus din Islanda. Port Au Prince, Haiti, 2011

Vanessa cu tatăl ei, un preot voodoo respectat în comunitate, fac o ceremonie în care le cer spiritelor sa-l pedepsească pe bărbatul care a violat-o pe Vanessa. Port Au Prince, Haiti, 2011.

Blanc, fratele Vanessei, etalează un pistol pe care îl poartă la el permanent atunci când vine Vanessa în Haiti, întrucât crede că există probabilitatea de a fi răpiți. Port Au Prince, Haiti, 2015

Vanessa, în timpul un interviu despre muzica ei, la un canal TV haitian. Port Au Prince, Haiti, 2017