De ce românii ajung patrioți și naționaliști abia după ce pleacă din țară

Este anul 2017. Trăim vremuri postmoderne, cu graniţe mobile sau cvasi-inexistente, tratate de cooperare economică şi socială la nivel de continent şi popoare întregi care vorbesc fluent două-trei limbi locale sau internaţionale. Globalizarea a devenit un proces atât de comun, încât apar teorii ale conspiraţiei în legătură cu ea.

Dilema exilatului repatriat, una dintre temele predilecte ale modernităţii, întoarsă şi răsucită pe toate părţile de scriitori şi gânditori din toate mediile, academice sau nu, a atins gradul de desuetudine echivalent cu intrarea în proto-folclorul urban – în anii 90 se făceau deja epigrame despre ea. Milenialii nu cumpără proprietăţi, pentru că nu le pasă sau pentru că nu şi le permit, ca atare conceptul de acasă s-a diluat enorm, iar cel de comunitate a căpătat conotaţii mai curând religioase decât sociale.

Într-un asemenea context, sintagme ca dor de casă şi patriotism, naţiune şi mândrie naţională par să aparţină unui trecut cenuşiu şi obscur, de care am cam vrea să nu ne amintim. Dar, pentru că suntem a doua ţară din lume în topul migraţiei (după Siria, aflată în război civil), atât ca număr, cât şi ca procentaj, avem, inevitabil, cea mai eterogenă societate nomadă. O din ce în ce mai mare parte a acestei societăţi se refugiază într-un aproape inexplicabil naţionalism în afara graniţelor. Acest naţionalism se manifestă într-o multitudine de forme, unele îngrozitor de benigne, altele înduioşător de nocive. Să le luăm pe rând.

Face victime de sute de ani – versurile în discuţie îi aparţin lui George Creţeanu, un scriitor paşoptist atât de minor, încât Alecsandri sau Bolintineanu păreau poeţi în toată regula faţă de el. Afectaţi sunt de obicei cetăţenii clasei muncitoare, de vârstă medie spre înaintată, din motive lesne de înţeles – o nostalgie cruntă, coroborată cu (probabil) destrămarea familiei, avântarea într-o limbă prea puţin cunoscută, surpriza impactului cu o paradigmă culturală faţă de care subiecţii erau insuficient pregătiţi.

Se manifestă prin interminabile lamentări la grătarul de sâmbătă seara – sindrofie obligatorie, la care participă cel puţin 15 persoane. Acolo deapănă toți aceleași amintiri comune din ţară, cu fiecare ocazie.
Omul ăsta face cumpărături numai de la magazinul românesc, aflat sau nu în proximitate. Acestea includ neapărat bere românească, pâine de la brutăria românească, ulei românesc, ţigări româneşti de contrabandă, produse de carmangerie la fel de toxice ca cele locale, dar la un preţ care trebuie să includă importul. Aflat în ţările cheddarului, red leicesterului, double glouchesterului, stiltonului, brieului, camembertului, rocquefortului, goudamului, emmentalerului, maasdamului, leerdamerului, parmezanului, mozzarellei, pecorinei, riccotei, gorgonzolei, azeitao-ului, roncalului, valdeonului, halloumiului, românul fie-pâinist va consuma în continuare, cu nesfârşită mândrie, caşcaval Rucăr sau Delia, neafumat.

Tot esențial este să aibă abonament telefonic cu convorbiri internaţionale incluse. Dacă nu, Skype în România în fiecare seară (singurii oameni care mai folosesc Skype).

Chestia asta afectează toate categoriile de vârstă şi nu e aparent corelată cu nivelul de educaţie sau domeniul de activitate al subiecţilor, deşi, de exemplu, tineretul venit la studii e mai puţin atins de aceste teorii decât cel venit la munca de jos.

Ideile lor includ aceea că Uniunea Europeană e răul cel mai rău sau că romii ne-au făcut ţara de râs. Totuși, ei cred că nativii occidentali discriminează românii (laolaltă cu alţi imigranţi, dar românii mai cu seamă), că îi plătesc mai puţin decât merită şi îi muncesc mai mult decât ar trebui – asta în cazul fericit în care acceptă să le dea de lucru. Și că, în general, românilor le sunt refuzate drepturi esenţiale, numai şi numai pentru că sunt români.

Practic, pentru ei, România este o victimă directă a exploatării de către celelalte ţări. Paranoicii zic că supermarketurile din România au preţuri comparabile cu cele de afară, dar calitatea produselor este net inferioară, pentru că românilor le sunt rezervate numai rebuturile. După ei, politicienii români nu sunt aleşi de popor, ci numiţi de capii UE (vezi mai sus) pentru a le face jocurile corporatiste şi pentru a destabiliza economic o naţiune periculoasă.

Au trecut deja patru ani de la infama scrisoare virală, adresată nu se ştie cui, a misterioasei studente românce de la ne-numita universitate de top din Europa. A dispărut din feed-ul multora dintre noi, dar ideile răsună la fel de actual în gura noilor prozeliţi, care sunt îngrijorător de mulţi şi de tineri: avortul este o crimă încurajată de stat și homosexualitatea e principala cauză a dezastrelor naturale.

E vorba de ideea aia că românii nu mai merg la biserică şi înjură preoţii, de-aia ne merge rău ca popor, atât între graniţele ţării, cât şi peste hotare.

Eu sunt un entuziast al muzicii psaltice şi emigrant, așa că m-am dus, de curiozitate, la o slujbă de Înviere într-o biserică românească din diaspora. Nu ştiu ce speram să aflu acolo, probabil nu chiar sentimentul de imaterialitate şi zbor de la mormântul lui Ilie Cleopa, şi nici perfecţiunea muzicii lui Passarescu transformată în cor rusesc pe patru voci.

Dar în afară de muzică bizantină cântată fals şi pe nas, am găsit doar o mulţime de românaşi verzi care au blocat traficul pe o stradă întreagă la 11 noaptea, care scuipau seminţe, fluierau după femei şi fumau într-o curte de biserică neîncăpătoare, câteva mămici cu batic care îngânau răspunsurile printre lacrimi şi doi-trei băieţi care au golit buzunarele tuturor în mai puţin de o oră. Posibil, aici, să fi avut dreptate studenta de top.

O altă idee comună la oamenii ăștia e că invazia musulmană este ceva real, armele lor nu mai sunt sabia şi tunul, ci azilul politic şi reproducerea nemăsurată. Evident, cotele de refugiaţi, teroriştii finanţaţi de CIA, burka purtată pe stradă, etc.

E ruda de la ţară, mai îndârjită, a sindromului Fie pâinea, disecat mai sus. Îşi mănâncă de sub unghii ca să trimită bani acasă, practic, trăieşte pentru asta. Apoi construieşte o casă mare, cu multe camere şi etaj, pe care va constata peste ani că nu are cum s-o încălzească. Probabil cumpără și o maşină scumpă, pe care o ţine în România, de bună.

Ce bani nu trimite acasă, dă pe vizite în România, minimum cinci-șase pe an, dintre care negreşit una la Crăciun – minimum două săptămâni, şi una vara – preferabil toată luna august.

Pentru ei, scopul migraţiei este să acumuleze capital pentru o glorioasă întoarcere acasă. O proiectează peste doi-trei ani, dar se întâmplă peste 10-15 şi este, de obicei, un eşec. Ciclul zilelor blestemate şi al zgâriatului de caşcaval continuă sistematic.

Românul răpus de maladia asta găseşte bizară ideea unei vacanţe în afara României, pentru că i se pare cea mai frumoasă ţară din lume şi trebuie vizitată până în cele mai îndepărtate colţuri. Face o excepţie în luna de miere – Antalia sau Grecia, neapărat la all inclusive. Dacă nu e şi nu e, nici la Mamaia n-a murit nimeni.

Din timpuri străbune, părintele capitalism ne învaţă că orice slăbiciune e o excelentă oportunitate de afaceri. Cinic şi patriot de faţadă în acest caz, românul are o apetenţă aparte pentru atare activităţi. Nu îţi bagă mâna în buzunar, dar te ciupeşte cum poate.

De obicei, își deschide magazinul românesc. E un loc care are un aer de alimentara comunistă și se aprovizionează exclusiv la cheremul şi pofta patronului. Suprapreţ nesimţit, pentru că cine îmi intră mie în casă să mă întrebe ceva. Supravieţuieşte prin credulitatea clientelei şi prin jupuitul angajaţilor, şi ei tot români.

Să nu uităm „avocatul". E de obicei hoţ la drumul mare, se umple de bani pe spinarea noilor veniţi, îi ajută să obţină actele esenţiale şederii şi dreptului de muncă şi, ulterior, închiderii anului financiar pentru cei auto-angajaţi. Se recomandă drept avocat, când de fapt e cel mult un pârlit de contabil care stăpâneşte întrucâtva lilmba de adopţie.

Agenţiile de muncă sunt cele mai mari hiene, în cazurile fericite când nu sunt ţepari din capul locului. Când zic ţepari, mă refer la rechinii care cer banii înainte de la nişte oameni care nici măcar nu sunt în ţara respectivă. Ei percep până la 70% comision!

Apoi vin furnizorii de servicii: securitatea muncii, permise auto, echivalări de studii. Când nu fraudează statul, păcălesc clientul (nu e o regulă, dar se întâmplă frecvent), de obicei dau două-trei boom-uri, după care fug cu banii, să înşele lumea prin alte părţi.

Se cuvine să fac precizarea că, în multitudinea de impostori din fiecare domeniu, se ascund şi oameni de bună credinţă, ale căror afaceri supravieţuiesc cu mare greu, mai ales din pricina şarlatanilor de mai sus. Nici absenţa unei autorităţi care să reglementeze piaţa şi/sau calitatea serviciilor în domeniu nu ajută prea mult. Ideea generală pentru omul obişnuit e numai cu românul să nu-ţi faci de lucru.

Toate aceste exprimări ale naţionalismului funcţionează într-o ciudată simbioză, şi de multe ori pot fi întâlnite conlucrând în acelaşi individ. Ce şochează cu adevărat e că ele se nasc abia după ce individul a părăsit locul de baştină (nu vorbim aici de cele inerente). Cât a fost în ţară, totul mergea prost şi abia aştepta să plece din fundul ăla de lume. Cum a plecat, fundul ăla de lume a devenit paradisul şi noul mediu e infernul de facto. Niciodată, dar niciodată, nu a fost vina lui.