FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Ce cred psihologii despre pacienții lor oribili

„Se încadra în mai multe stereotipuri ale polițistului rasist.”

Persoanele care nu lucrează în domeniul sănătății se gândesc de multe ori că terapeuții sunt niște oameni calzi și buni care le oferă suport emoțional necondiționat pacienților lor. Deși mulți psihiterapeuți intră în domeniu pentru că sunt indivizi empatici și plini de compasiune, sunt momente când nu simt tocmai pozitivitate față de pacienții lor. Oameni sunt și ei, la urma urmei. Cum sunt psiholog de 14 ani, am avut parte de interacțiuni foarte diverse cu pacienții. Au fost situații în care mi-a fost foarte greu să înțeleg motivul comportamentului lor.

Publicitate

De aceea, pacienții dificili – mai ales cei care par rasiști, sexiști sau ostili – le pot trezi terapeuților emoții foarte puternice precum furia, frustrarea și anxietatea. Și, spre deosebire de viața reală sau rețelele sociale, un terapeut nu se poate retrage din discuție chiar când dorește. Străbunicul nostru psihologic, Sigmund Freud, a numit acest fenomen transferență. Transferența e ca o contagiune emoțională. Se întâmplă atunci când pacientul îi plasează terapeutului emoții nedorite, de obicei negative. De exemplu, dacă pacientul e extrem de agitat sau foarte pesimist, terapeutul se poate simți și el similar după o ședință cu el.

Când terapeuții experimentează aceste stări, trebuie să reacționeze la ele profesionist. Reacțiile lor negative pit afecta procesul terapeutic, așa că trebuie să răspundă într-un mod care să-l ajute pe pacient și să nu-i arate acestuia emoțiile neplăcute prin care trece. Am întrebat patru terapeuți – care au preferat să rămână anonimi – cum s-au descurcat în situații neplăcute cu pacienți dificili.

Citește și: Toate lucrurile pe care le înveți când mergi prima dată la psiholog în România

Brian, Portland

Odată am avut de-a face cu un polițist pensionar cu o personalitate foarte afurisită. N-a venit la mine pentru că voia ajutor. Voia să-i semnez niște documente pentru că avea un deficit de memorie care credea că i se trăgea de la un traumatism. Dar testele neuropsihologice au dezvăluit că avea probleme grave cu consumul de alcool, lucru care explica problemele cognitive. Am simțit că voia să mă folosească pentru a păcăli sistemul și nu suport să fiu manipulat.

Publicitate

Lucrurile au luat o întorsătură urâtă. Am încercat să-i fac istoria psihologică și l-am întrebat dacă a luat vreodată antidepresive. Mi-a zis că fostul psiholog era „un evreu din New York care ar fi trebuit să moară într-un cuptor la Auschwitz". Declarația lui m-a șocat. Se încadra în mai multe stereotipuri ale polițistului rasist.

Mi-au trecut prin cap multe fantezii în perioada aceea. Îmi imaginam cum ar fi să-l dau afară din birou și să îi spun că soția mea e evreică și multe dintre rudele ei au murit în timpul Holocaustului. Deși nu simțeam deloc impulsul să-l ajut, mi-am amintit una dintre credințele mele de bază: Pacienții cu personalități greu de suportat sunt, de obicei, persoane decente care își manifestă durerea în moduri foarte speciale.

Am reușit să-mi găsesc răbdarea necesară pentru acest pacient, dar am spus adevărul în raport: că problemele lui de memorie nu aveau legătură cu niciun traumatism. Când a văzut ce-am scris, s-a înfuriat foarte tare. M-a acuzat că-i distrug șansele să obțină ajutor de la stat pentru dizabilitatea lui. Reacția lui mi-a dat o mică doză de satisfacție, dar am fost mulțumit că n-am lăsat totuși dezgustul sau neplăcerea să-mi distorsioneze opinia clinică despre acest om.

Citește și: Ce am învățat, ca psiholog, din viețile sexuale ale pacienților mei

Denise, New Orleans

Cel mai frustrant pacient al meu era atât de narcisist încât mă irita. Era super plin de el. Făcuse o facultate foarte renumită și n-o putea absolvi pentru că trebuia să plătească nu știu ce. Și i-au dat totuși oportunitatea să absolve, trebuia să predea un eseu pentru asta. Și pur și simplu nu voia să-l predea.

Publicitate

A venit la mine pentru că era deprimat. Iar narcisismul și depresia duceau o luptă în el pentru că simțea că nu e motivat s-o facă și că, de fapt, nici nu-l interesa s-o facă, să ducă facultatea aia până la capăt. Voia să joc rolul maică-sii.

În fiecare săptămână încercam să-l ajut să-și pună viața în ordine pentru că nu făcea decât să stea pe Facebook și să joace jocuri pe telefon. Nu avea nici job, nici bani și încercam să-l ajut să trimită CV-ul la joburi. Făceam mereu liste cu ce are de făcut, dar nu bifa nimic de pe ele până la ședința următoare.

Totuși, a reușit să facă un proiect de graphic design în timpul ăsta. Și lucrarea lui a fost folosită de un rapper pentru un album. Vorbea încontinuu de rapperul ăla. Persoanelor narcisiste le place să fie asociate cu persoane faimoase.

Am avut pacientul ăsta în timpul rezidențiatului și apoi am putut să ne alegem fiecare cu cine vrem să lucrăm. N-am vrut să mai lucrez cu el. Singurul motiv pentru care nu i-am dezvăluit cât de mult mă scotea din sărite a fost că am avut cu cine să vorbesc ca să mă descarc. Supervizorii noștri ne-au zis, de la începutul rezidențiatului, că trebuie să vorbim cu cineva despre ce simțim, fie că e vorba de contratransferență bună sau rea.

Fie că-ți place sau nu pacientul, trebuie să vorbești cu supervizorul despre asta, ca să te asiguri că procedezi cum trebuie în relație cu el. Știu că i-am vorbit nonstop despre tipul ăsta. Mă scotea din minți.

Publicitate

Citește și: Am vorbit cu un psiholog, ca să aflu dacă corupția este o boală psihică

Adam, Columbus

Din când în când, îi consiliez psihologic pe terapeuții pe care îi am în practică. Mulți dintre ei îmi povestesc lucruri incredibile despre pacienții lor.

Unul dintre terapeuți, Mark, mi-a zis că a fost foarte șocat că unul dintre pacienții lui adolescenți, un tip de culoare, îl înjura constant. A zis că a reușit să-i contracareze comportamentul fiind foarte direct cu el. L-am întrebat pe Mark oare cum s-o simți un adolescent de culoare în timpul unei conversații autoritare și directe cu un bărbat alb. Eram curios dacă vorbiseră despre diferențele rasiale dintre ei la ședință.

Mark a răspuns: „De ce să vorbesc despre rasă?"

Mi-a căzut falca. M-am enervat, m-am aprins la față. I-am zis lui Mark că se comporta insensibil și indiferent. În loc să-și ceară scuze, a devenit defensiv. Deși comentariul lui mi s-a părut insensibil, n-am vrut să-l critic sau să-l numesc rasist pentru că știam că o să îngreunez interacțiunea. I-am zis: „Mi s-a părut o afirmație insensibilă despre persoanele de culoare, în special despre bărbații de culoare."

Mark nu înțelegea care era problema mea. Am continuat să-i cer părerea pe chestiuni de rasă, putere și gen. Dar s-a închis în cochilie și a devenit tot mai defensiv. Până la urmă am reușit să detensionez situația vorbind cu el despre defensivitatea lui. S-a deschis puțin și mi-a zis că mereu se simte presat să facă o treabă bună și chestia asta îl stresează.

Publicitate

Citește și: Depresia la copii este ignorată de autoritățile române, în timp ce adolescenții se sinucid

Sarah, Seattle

HD, un tânăr de 17 ani, a venit la mine pentru că avea probleme cu depresia și accesele de furie necontrolată. Fusese agresiv cu colegii lui. La sesiunea inițială, am aflat că își făcea foarte greu prieteni. Era obsedat de anumite teme și își controla foarte greu emoțiile.

Avusese un anturaj nesănătos. El și prietenii lui se hărțuiau constant unii pe alții ca să pară cool. Mi-a zis că își puneau porecle și se înțepau mereu. Până la urmă, hărțuiala a devenit atât de intensă încât a ajuns să se ia la bătaie cu unul dintre prieteni. Un prieten din grup era evreu și, după altercație, HD a devenit preocupat de grupurile și forumurile care negau Holocaustul.

Deși știu că adolescenții spun și fac tot felul de lucruri din teribilism, tot am fost șocată de confesiunea lui. În loc să-l provoc, l-am întrebat mai multe despre pasiunea lui pentru aceste grupuri. Mi-a ignorat întrebările, dar mi-a zis că își petrece toată ziua online, căutând argumente împotriva Holocaustului. A devenit atât de obsedat de subiect încât a neglijat școala și a început să ia note foarte proaste.

A folosit informațiile pe care le citise ca să se certe cu prietenii lui despre existența Holocaustului și să-și jignească prietenul evreu cu epitete rasiste. Mi-a fost foarte greu să ascult poveștile lui HD. Erau malefice, pline de agresiune și ură. Uneori simțeam că nu-mi place deloc cu el. Era înnebunitor să stau să ascult ce debita. Îmi doream uneori să renunțe la terapie.

Dar apoi am avut o revelație. Am realizat că HD era setat pe negarea Holocaustului pentru că își nega și propriile probleme mintale. Toată viața se simțise exclus și, în loc să vorbească despre durerea pe care o simțea, încerca să-l facă și pe colegul lui să se simtă un paria și, în acest scop, îl acuza că minte când vorbește despre Holocaust.

Din păcate, HD n-a fost dispus să-mi asculte interpretările. Ca terapeut, trebuie să accepți că uneori nu-ți poți ajuta pacienții, mai ales când aceștia nu doresc să fie ajutați. Până la urmă, HD a fost exmatriculat.