carte

Cele mai comune moduri în care te păcălesc dezvoltatorii imobiliari în România

Unele case care par imense pe pliantele de la târgurile imobiliare din România sunt, de fapt, umflate din condei cu balcoane mari și alte spații care n-au treabă cu cel locuibil.
24.4.18
Fotografie de Gabriel via Flickr

Radu Negoiță este un arhitect român care și-a făcut o misiune din a-ți arăta toate țepele pe care o să ți le iei când îți cumperi o casă sau un apartament în România. Face asta de ceva vreme într-o rubrică de pe VICE, Case Strâmbe pe Radar, și pe o pagină de Facebook cu același nume.

Recent, Radu și-a lansat o carte pe aceeași temă, numită Disconfort Residence. Acolo el îți explică cum să identifici capcanele din schița apartamentului luxos, pentru care tu vrei să faci un credit pe 30 de ani.

Și stai chill, că nu e genul ăla de carte plicticoasă, scrisă doar pentru tehnicieni și specialiști, ci e plină de umor și comparații din care să înțelegi exact de ce nu o să poți niciodată să închizi ușa la toaletă din cauza WC-ului. Nici nu mai zic de livingurile în care nu o să bată niciodată soarele, toalete fără aerisire și faptul că uneori ai impresia că nu mai există niciun proiect imobiliar în România, în care să ai cămară și alte spații de depozitare în casă.

Mai jos, Radu ne-a selectat un capitol din cartea lui, care-ți rezumă câteva dintre cele mai comune tertipuri și tehnici cu care rechinii imobiliari îți iau ochii și te lasă aburit:

Artificii și pocnitori – surprize de la dezvoltatori

Fotografie via contul de Facebook al Editurii Publica

Praful destinat ochilor tăi are multe înfățișări, poate fi galben și poate străluci, dar tot aia e: în legile care reglementează locuirea în România, pentru care plătim taxe, nu veți găsi termenul de „garsonieră dublă”. Garsoniera e garsonieră, apartamentul cu două camere e alt animal, iar când ai un apartament de două camere care nu satisface cerințele de suprafață minime, ai de scos cămașa pe undeva – convoci lumea de la departamentul de marketing și te interesezi și tu ce e de făcut, că nu poți rămâne cu marfa pe tarabă când se închide talciocul. Uite o mână sus – Șoimănescu are o idee: „Șefu’, zii garsonieră dublă și coboară prețul cu o miedouă de euro sub ce are concurența la două camere. O vinzi mai bine decât pe orice garsonieră șimi merit și eu prima”.

Acum o să întrebi de ce sar băga legea în cum își botează dezvoltatorii apartamentele. Păi fiindcă statul trebuie să știe ce și cum mișcă, ca să le poată evalua în caz că cineva ar vrea să facă vreo executare silită, de exemplu. Cum crezi tu că se evaluează garsoniera aia dublă – pariez că o asimilează uneia simple care se scoate la licitație cu preț de garsonieră, nu de palat.

Ar mai fi câteva chestii: am amintit de problema spațiului pe care îl ocupă locul de luat masa. În lege nu se specifică clar suprafața camerei căreia i se alătură. Formularea „locul de luat masa poate fi înglobat în bucătărie sau în camera de zi” are, după capul meu, logică, dacă o iei ca pe o permisiune de a îngloba locul de masă în camera de zi sau în bucătărie: da, ai voie să ții locul de masă aici sau dincolo, adică nu este obligatoriu să construiești o cameră cu funcțiunea asta. Cred asta pentru motivul că dacă scazi spațiul pe care îl ocupă o masă de trei persoane din ăia cinci metri pătrați minimi de care are nevoie o bucătărie de apartament de două camere rezultă că îți rămân pentru bucătărie efectiv vreo doi metri pătrați. Un front minimal cu spălător, aragaz, frigider și un spațiu de preparare chinuit de 30 de centimetri lungime ajunge la minimum 2,30 metri liniari. Împarți școlărește doi metri pătrați la 2,30 metri (lungimea bucătăriei, dată de blat) și îți dă 0,86 metri, lățimea bucătăriei. Scazi lățimea blatului (60 de centimetri) și îți rămâne spațiul de circulație, lat de 26 de centimetri – încăpem? Nu în situațiile când blatul e liniar și comod. Poate dacă tai din el se poate înghesui ceva altfel, dar nu cred că e ceva ce îți dorești.

Găsești suprafața utilă a apartamentelor care te interesează în pliantele care zboară pe la târguri. Și acolo, dar și pe siteurile doldora de apartamente de 37 000 de euro mobilate, în imagini, cu bucătării italienești de 15 000, am găsit o eroare premeditată: introducerea balconului în suprafața utilă. Îmi miroase a abuz de încredere, pentru că în lege suprafața utilă este suprafața spațiilor închise și încălzite (deci ce intră în perimetrul interior al zidurilor) din care scazi suprafața ocupată de nișele în care stau caloriferele (că nu o poți utiliza) și scazi și suprafața proiecțiilor tocurilor de ușă. Știu, mă repet, dar și tu. Cămara și debaraua, da, sunt incluse în suprafața utilă. Balconul nu. Asta a fost discuția despre suprafața utilă. Hai să vorbim despre cea locuibilă: cămara, debaraua (debaralele), bucătăriile și băile nu se includ în suprafața locuibilă: aia include doar camerele de locuit, adică dormitoare și cameră de zi.

Încă ceva: se poate întâmpla ca, într-un bloc construit pe un teren cu o formă mai dificilă, să poată intra pe etaj șapte apartamente bune și unul prost, aflat la inflexiunea dintre două tronsoane poziționate la unghi unul față de celălalt. E genul de compromis greu de rezolvat de către arhitect în condițiile în care beneficiarul presează, că are de început construcția. Ăla e apartamentul de sacrificiu care apare pe pliant cu procentele multe de reducere și prețul ireal de mic. Bănuiesc că nu te aștepți ca totul să fie bine și frumos dacă pui botul la așa ceva.

Poți comanda cartea Disconfort Residence pe siteul Editurii Publica sau din librării. Poți urmări comentariile pe schițe de apartamente ale lui Radu Negoiță pe Case Strâmbe pe Radar. Și poți urmări alte aberații sau chestii relevante de Mihai Popescu pe pagina lui de Facebook sau pe Instagram.