Am fost singurul român în vizită la Netflix ca să văd de unde vin serialele

La începutul lui martie, Netflix a vrut să arate ce are prin America. A invitat oameni din toată lumea, de la India până în America de Sud. A ajuns și cineva din România. Eu am fost acel cineva și o să mă laud fără jenă, pentru că am descoperit acolo niște lucruri pe care vreau să le spun și altora.

În România, avem Netflix de doi ani. Până acum, Narcos, House of Cards sau Breaking Bad și Orange is the New Black sunt câteva dintre titlurile pe care românii au făcut primul binging. Asta înseamnă că s-au uitat până au uitat cum trece timpul. Recordul meu a fost c-am terminat Altered Carbon într-o singură noapte de weekend. Oricum, astea sunt titlurile grele, dar Netflix are ditamai catalogul (nu-i complet în România).

Anul ăsta a organizat o vizită la sediile sale din Los Angeles și Los Gatos (de-aici a și pornit) ca să le arate jurnaliștilor din întreaga lume puțin din ce se întâmplă în fundal. Până să-ți zic chestiile mai mișto, un lucru mi s-a părut fantastic: sunt atât de multe obiceiuri ciudate la toți consumatorii de divertisment din lume că n-ai cum să știi ce prinde într-o țară și de ce.

În România n-a prins niciodată comerțul cu casete video sau închirierea lor, mai ales când s-a trecut la DVD-uri. Netflixasta a fost la început. Există din 1997, e mai vechi decât serviciile de internet actuale, dar n-ai zice. Se poartă ca un startup american – de la dat mâncare și accesorii de telefon sau laptop gratuit angajaților până la cum dezvoltă platforma. Sigur, face milliarde în fiecare an, dar spre deosebire de studiourile gigant de la Hollywood e o companie atipică.

Din 2007, face streaming de video. În 2010 s-a extins prima dată în afara Americii (în Canada) și din 2016 la nivel global. În 2013 a început și producția de show-uri proprii, cu House of Cards. Acum, Jessica Jones e bijuteria coroanei. Vizita asta la sedii a fost marcată și de debutul internațional al sezonului.

Când vine vorba de producție, „originale Netflix” nu înseamnă, neapărat, că pune firma o echipă de producție să facă totul. În fapt, contractează. Merge foarte mult pe luat oameni de care are nevoie, când are nevoie. Așa, ca idee, în etapa creativă se implică și compania, și un terț. În număr egal. Crește numărul, dar cam în același raport, când se negociază afacerea asta nouă. Când începe pre-producția, deja sunt mai mulți terți decât angajați Netflix. În plină producție, sunt de vreo șase ori mai mulți oameni contractați care se ocupă de produs decât angajați Netflix implicați direct. La final, când totul a fost finalizat, produsul e lansat de oameni ai companiei.

Sunt tot felul de acronime când vine vorba de produsul final, de show-ul pe care tu-l vezi oriunde vrei. De la HDR, care-i un fel de Dumnezeu pe Pământ, până la „banalul” 4K și diverse nume de camere foto și programe de editare și procesare. Mă rog, irelevante pentru publicul larg. Ideea e că la final trebuie să întrunească niște parametri care fac serialele astea să iasă în evidență.

Așa am aflat o chestie pe care n-o bănuiam. La Jessica Jones, și alte seriale mai noi, trag dialogul când filmează și ăla e singurul sunet înregistrat pe loc. Restul, de la pași și explozii la natură, apă care curge și chiar personaje care manipulează obiecte, e tras separat, în studio. Asta pentru că, în funcție de echipamentul pe care urmărești, poate chiar te poți bucura de un sunet 3D. Am testat chestia asta într-o cameră cu mai multe difuzoare decât am degete la mâini. E ca și cum ești acolo.

După ce partea asta de creație și producție e finalizată – mă rog, se cam întâmplă în același timp – e tratată și problema înțelegerii conținutului. În România, suntem obișnuiți mai ales cu subtitrări și cu dublajul făcut de Irina Margareta Nistor în vremea comunismului. Dacă ai noroc, într-o seară târzie de sâmbătă mai prinzi pe Antena 1 sau Pro TV un film asiatic dublat în engleză și arată ca dracu’. Buzele nu se mișcă așa cum ar trebui și totul pare făcut la mișto.

Netflix își dublează conținutul, chiar și pentru America pe care o credeau o țară a subtitrărilor, dar face asta puțin altfel. Un exemplu pe care l-a prezentat era un serial din Israel. Primele dublări au fost cu americani care citeau textele în studio și aia era tot. Apoi, pentru că suna nașpa și nimeni nu voia dublarea, au trecut la pus actori israelieni care să citească în engleză și să aibă accent. N-au mai tras vocea din off doar în studio, ci au încercat să replice mediul în care acțiunea se întâmplă în serial – biserică, natură, baie etc. Astfel, la final, ar trebui să ai un sunet dublat cât mai apropiat de cel original.

Suportă 20 de limbi la nivel global pe dublare. Totodată, pe platformă sunt circa 3 000 de ore de conținut descris (în principal, în engleză). Dar Narcos a fost primul serial cu descriere în spaniolă. Descrierea e fix ce crezi: voce din off care îți explică ce se întâmplă. Asta pentru că la nivel mondial sunt 285 de milioane de oameni cu probleme de vedere. Pe traducere și dublare, Netflix are circa 100 de angajați, dar lucrează cu studiouri și translatori din lume (într-un număr de câteva ori mai mare decât cel din Los Angeles).

Bine, ziceam că Netflix pare startup. Mai nou, trage tare și pe tehnologie. Face aplicații pentru oamenii cu care lucrează la seriale și folosește programe speciale pentru sincronizarea dublajului. Astfel, potrivește textul din off cu buzele actorilor din serial. Fă un test pe un titlu mai mare să vezi cum merge.

Netflix are trei centre mari de unde livrează: coasta de Est, de Vest și în Europa. Dacă unul pică, cele încă în regulă preiau sarcina. În fapt, în 2017, a avut un uptime de 99,97%. Adică nu pică aproape niciodată.

Apoi, are la toți furnizorii mari de internet câte un server cu catalogul mai popular (și accesibil mai rapid) și cu restul producțiilor. Dacă n-are furnizor mare pentru anumite țări, atunci are serverele proprii la IXP (internet exchange points), adică niște noduri de conexiune la net.

Toate astea fac ca să te conectezi rapid, să accesezi rapid și să nu ai acel buffer extrem de nepopular și enervant. Iar dacă bagi niște binging pe telefon, Netflix și-a reencodat catalogul ca să consume mai puțin net animațiile, de exemplu, față de seriale mai complicate, ca Jessica Jones sau House of Cards.

Când vine vorba de vizionat, după șase luni de când și-au făcut abonamentul cei mai mulți se uită pe TV (70%), pe când doar 10% bagă de pe telefon. Chiar și așa, pentru telefoane Netflix are niște cutii cât niște noptiere mai sănătoase în care poate replica orice tip de conexiune la internet. Orice tip. Practic, dacă vrea, bagă numai iPhone-uri și imită internetul dintr-o țară africană sau din București.

Dincolo de detaliile din „culise”, că-ți place sau nu Netflix e irelevant. Ce trebuie să știi e că oricine vine în locul său sau cu oricine concurează are aceeași dilemă: ce vrea publicul?

Asta e o întrebare imensă la nivel general: ce vrea audiența? Reed Hastings, directorul și fondatorul companiei, a spus într-o întâlnire cu jurnaliștii că audiența e cea care dictează direcția. E o audiență care va vira în conturile companiei, anul ăsta, peste 15 miliarde de dolari. Hastings s-a referire la filmul Bright, deloc gustat de critici. „Nu punem mare accent pe ce spun criticii. Sincer, gusturile mele se aseamănă cu ale lor, dar asta e irelevant. Okay, suntem în industria cu bucurarea oamenilor. Astfel că, dacă o mulțime de oameni apreciază ceva, atunci e un succes mare”, a zis directorul Netflix.

Audiența asta a însemnat, în 2017, 118 milioane de abonați. Tot ea a adus un record de vizionări pe 7 ianuarie: 350 de milioane de ore într-o zi, adică 40 309 ani – de două ori mai mult decât vârsta omului pe Pământ. Într-o zi obișnuită, sunt vizionate 140 de milioane de ore de conținut.

Ți-am dat cifrele astea pe final ca să-nțelegi proporțiile. Și mai sunt cuvintele astea tot de la Hastings: „înainte aveam 500 de canale și nimic de văzut” cu referire la televiziuni. Acum nu știu dacă tu ai ce să vezi, dar așa ajung serialele alea care-ți fac nopți albe pe Netflix.