Publicitate
istorie

Cum era viața de zi cu zi a unui legionar român și ce-și nota în jurnal

Banalitatea răului la țară: Omul desena svastici pe caiete și se chinuia să nu mai bea așa de mult, în numele Căpitanului.

de Dan Alexe
19 Aprilie 2018, 11:34am

Când s-a dat în 2015 legea aceea care interzice simbolurile și glorificarea fascismului, precum și „promovarea în public a ideilor legionare”, au sărit foarte mulți, în special din direcția dreptei creștine, să protesteze că legionarii nu erau fasciști.

Vai, se plângeau ei, ce se va întâmpla cu frumoasa troiță legionară ridicată de părintele (fost legionar, desigur) Iustin Pârvu la mânăstirea Petru Vodă din Neamț în memoria lui Moța și Marin? E vorba despre cei doi legionari români morți în 1937 în Spania, unde au luptat de partea dictatorului Franco, despre a căror ultimă noapte pe acest pământ am scris o povestire - scenetă de teatru în volumul În punctul lui rebbe G.

Toți neo-legionarii noștri, în special intelectualii, s-au străduit așadar să demonstreze că membrii Gărzii de Fier și activiștii de prin „cuiburi” (cum se numeau micile unități locale ale membrilor) nu erau de fapt fasciști.

Ei bine, așa e, legionarii nu erau fasciști. Eticheta e greșită, iar parlamentul României nu a avut habar ce votează. Fasciști au fost ăia din Italia, cu corporatismul lor de paiațe, fasciști care, în Italia, spre deosebire de legionarii noștri, nici nu se arătau prea antisemiți.

1524137334445-foto-svastica

În schimb, la noi, membrii Gărzii de Fier, prin obsesia lor rasială, antisemitismul morbid și superioritatea biologică bazată pe sânge și strămoși erau în realitate cripto-naziști cu tinctură de fundamentalism religios. Ceva mult mai nociv și obscen decât fascismul.

Ideologia lor fanatic-ortodoxă și cultul pentru persoana Căpitanului îi apropia mai degrabă de Statul Islamic în perioada recentă a autoproclamatului Calif al-Baghdadi. Cum o spunea și Robert Kaplan în cartea lui Balkan Ghosts (1993), „Fascismul românesc, precum și comunismul românesc, nu au fost câtuși de puțin afaceri banale” (by no means standard-issue).

Întotdeauna am încercat să-mi închipui cotidianul unui legionar, al membrului unui „cuib” până când, mergând odată în satul meu natal din Bărăgan, satul Cochirleanca, județul Buzău, am primit de la o rudă o mică arhivă legionară.

Arhiva trebuie văzută în contextul decorului satului, unde au fost cu toții legionari înainte de a fi comuniști, votând astăzi în masă pentru PSD și mergând cu toții la biserică. Un sat din Bărăgan în jurul căruia nu e niciun relief pe sute de kilometri, până la „apa morților”. Vin prost, țărani bănuitori, biserică cu acoperiș de tablă.

Am primit carnete de membri și de cotizații, cântece si legăminte, cărticica unui șef de cuib. Cărticelele și manualele tipărite nu sunt foarte interesante și nici volumașul cu poezii de Radu Gyr și de tot felul de preoți și călugări legionari. Mai toate au fost retipărite sau pot fi găsite pe internet.

1524137350626-jurnal

Mai tulburător e faptul că, atunci când citești acel mic manual al legionarului care este Cărticica șefului de cuib, descoperi că hălci întregi de recomandări de acolo nu sunt altceva decât ceea ce auzim astăzi repetat cu insistență prin manipulatoarea presa naționalistă anti-occidentală și pe rețelele sociale.

Legiunea apără altarele Bisericii pe care dușmanii vor să ni le dărâme… Legiunea îngenunche înaintea crucilor vitejilor și mucenicilor Neamului… Legiunea vrea să clădească din suflete tari și brațe vânjoase o Țară puternică, o Românie nouă.

Dușmani, Biserică, Neam, Românie nouă, apărarea credințelor strămoșești. Nici o diferență între miezul discursului ultranaționalist și paranoic de atunci și cel de acum.

Poeziile apoi. Despre cei doi eroi ai legionarilor morți în Spania, Radu Gyr scrisese o poezie indigestă, Cântecul eroilor Moța si Marin:

-- Azi, sfintele oase le-am pus temelii
Vajnice, Neamului Dac.
Si ele înfruntă de-acum veșnicii,
Stânci tencuite cu veac…

Deja aveam acolo „Neamul Dac” despre care recitau poezii prin „cuiburi”. Infinit mai fascinante și mai revelatoare sunt însă carnetele de membru ajunse până la mine, adnotate, zilnic și tulburător, de misteriosul legionar de la care au rămas. Sunt datate scrupulos si ținute fără abateri. Cele aflate în posesia mea datează din plină guvernare legionară, din octombrie 1940 până în ianuarie 1941, zi după zi, fără întrerupere.

După ce au zăcut probabil multă vreme în umezeală, multe pagini sunt relativ greu de citit. E fascinant să vezi, zi după zi, migala cu care sunt transcrise cele mai fade îndemnuri de trimitere la muncă, în genul:

-- „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi.”

La fel, meticulozitatea cu care era notat fiecare gest și fiecare gând, chiar și cele mai neînsemnate si reflexiile precum:

„Atacurile de vrăjmășie împotriva țării si Căpitanului trebuiesc înregistrate, cu numele persoanelor si adresele lor…”

„Promit sa nu mai beau fără măsura…”

„Astăzi îmi propun sa fiu disciplinat pentru țară si Căpitan”…

Apoi, obsesia sectară cu Dumnezeu și Căpitanul, care indică o mentalitate ce nu diferă de cea a Statului Islamic.

Carnețelele sunt liniate pe rubrici scrise grijuliu de mână, pagină după pagină.

Principalele rubrici sunt:

Hotărâri îndeplinite:

Hotărâri neîndeplinite: (acestea fiind mai numeroase)

Hotărâri pentru mâine:

Acestea din urmă, hotărârile pentru mâine, sunt cele mai numeroase, de pildă: „31 octombrie 1940: mâine caut să înjur mai puțin”. A doua zi: 1 noiembrie: „Am înjurat mai puțin ca de obicei”.

Hotărâre de 1 noiembrie pentru ziua următoare: „Să fiu mai muncitor”. Pe 2 octombrie găsim: „Am progresat puțin”.

Unele calcule sunt misterioase, precum: „raportul între pedeapsă și inițiativă, urmat de cifre”.

Apoi, maxime personale, pe fiecare pagină: „Când vom fi cu toții disciplinați vom birui”.

Pe 3 noiembrie omul își propune: „Să ajut un sărac”, dar notează în același timp: „Am muncit îndeajuns în această zi”.

A doua zi, pe 4 noiembrie, el constată însă: „Nu am ajutat pe nimeni; nu am avut prilej”.

Încetul cu încetul, omul se arată a fi unul intelectual, unul dintre învățătorii satului. Pe data de 5 noiembrie, găsim angajamentul: „Să fiu mai impunător în clasele mici”. Pe 6 noiembrie, respirăm ușurați: „Am fost mai impunător”.



Pe 7 noiembrie, angajamentul este: „Să mă scol mai de dimineață”. Dar pe 8 aflăm: „Nu am lucrat ziua; a fost sărbătoare”. (8 noiembrie este Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, o scăpare ciudată din partea unui membru meticulos al Legiunii Arhanghelului Mihai.)

10 noiembrie: „Să citesc o carte bună”. 11 noiembrie: „Nu am citit; nu am găsit”. (E drept că la Cochirleanca, unde s-a asfaltat abia în anii 1970, odată cu electrificarea, e aproape imposibil sa găsești o „carte buna’ azi, așa că în 1940...)

Pe 12 noiembrie revine cu „Să înjur mai puțin”, care fusese deja un angajament (respectat o zi) pe 31 oct. Suspansul va dura pentru noi etern, pentru că pagina zilei de 13 noiembrie e lăsată goală, purtând doar: „Să citesc mai mult”, urmat pe 14 noiembrie de: „Să citesc o carte legionară”. Misterul va dura și aici etern, pentru că pe 15 omul notează, aproape provocator: „Am citit ceea ce am voit”.

Până pe 23 noiembrie urmează doar o serie de cazne monahale: „Să mă scol mai de dimineață” (iarăși), urmat de constatarea „M-am sculat mai de dimineață” și de angajamentul: „Să mă scol de acum și mai de dimineață”.

Cu toate angajamentele scrise, el continuă să înjure chiar și pe la Crăciun, probabil din plictis.

Totul sfârșește abrupt pe 17 ianuarie 1941. Nu poate fi o întâmplare. Pe 18 ianuarie, după o întâlnire în săptămâna precedentă cu Hitler, care îi dăduse mână liberă, generalul Ion Antonescu a desființat posturile de „comisari de românizare” pe care fiecare cuib le crease pe lângă întreprinderile comerciale și industriale. Pe 21 ianuarie, a început rebeliunea legionară, care a dus la strivirea definitivă a Gărzii de Fier de către armată. Nu vom ști niciodată ce s-a întâmplat cu învățătorul nostru. A fost chemat la oraș? A dispărut în masacrul legionarilor, care a urmat rebeliunii? Înjură el acum pe flocoasele dușumele ale Raiului? Și-a regăsit calmul?

Omul nostru, se vede, nu a omorât pe nimeni (nici nu avea pe cine, de altfel, în satul ăla, în afară de mințile copiilor si ficatul lui în alcool). Nu e nimic fioros în notele lui zilnice, nu are opinii proprii despre evrei, război sau Nae Ionescu. Ar fi notat si înșirat probabil aceleași lucruri cotidiene anoste, daca era dascăl comunist („dascăl”, așa se zice iarăși în nov-limba de azi, nu mai spunem „profesor” sau „învățător”) si tocmai asta e înfiorător: o tendință totală spre supușenie, o nevoie de a fi controlat si dirijat în cele mai mici detalii, nevoia de a transmite aceeași atitudine celor mici.

Nici măcar despre puterea protectoare și aliată care era Germania lui Hitler nu găsim vreo mențiune, afară de faptul că unele carnețele sunt decorate cu o zvastică desenată de mână cu cerneala însemnărilor.

E de presupus că după război același profesor, dacă a supraviețuit rebeliunii legionare, va fi notat același șirag de gânduri și angajamente anoste de transmis copiilor, împreună cu atașamentul pentru Partid și Conducător, desenând pe carnețel secera și ciocanul aduse din URSS-ul lui Stalin, acolo unde înainte fusese zvastica lui Hitler.

Nu e de mirare așadar că și astăzi oamenii satului sunt cu toții votanți în masă ai PSD, după ce au fost cu toții comuniști, iar mai înainte legionari. E o continuitate neîntreruptă acolo. Iar azi a revenit Biserica. Tot cocktailul vechi e mai bun, măcar are gust cunoscut.

Tagged:
Features
fascism
opinie
zvastica
garda de fier
legionari
jurnal
antisemiti