Festivalul luminii îți arată că în România nu s-a mai făcut nimic după daci, monarhie și poliție

Cred c-am fost prea dur cu Spotlight în 2016 și în 2017. Prima dată am zis că-i ca o discotecă de la țară. A doua oară am spus că-i Rai pentru bișnițari și cât de cât decent pentru vizitatori. În 2018, parcă acest festival al lumii a vrut să-mi arate că mă înșel și că poate fi mai bun pentru bișnițari, mai sărăcăcios în instalații, dar mai puternic în diverse mesaje.

Într-o naivitate crudă am pornit să văd luminile de la Arcul de Triumf, inclus în premieră în tur. De la Arc până unde încep alte lumini îți ia cam cât îți ia să vezi tot ce-i Spotlight. Mai ales că la Arc n-ai nimic de văzut decât monarhia veche la care românii privesc cu nostalgie și drag dintr-o democrație călduță.

Dacă ai răbdare (și fii atent la acest cuvânt, că definește spectacolul) poți să vezi niște proiecții cu scurte episoade ilustrate din istoria României. Altfel, prinzi doar o imagine statică în care e adunată istoria României fără ultimele decenii.

Poate cea mai ciudată și nepotrivită decizie a fost ca sediul MAI (de unde Ceaușescu a privit ultima dată ca dictator spre popor) să fie tras în albastru-galben-roșu și niște polițiști să-ți zâmbească înțelegător de pe clădire. Prezentarea oficială susține că sunt proiectate poze istorice, dar mare parte din timp vezi polițiști și alte organe de ordine publică cum se bucură că pozează.

Mai aproape de capătul opus al bulevardului dai peste clădirea CEC. A fost exploatată bine la Spotlight în edițiile precedente. Anul acesta e însă despre 100 de ani de România, despre cum bate-n noi inima românească și despre valorile pe care nu le avem neapărat, dar ni le putem însuși. Așa că cei de la Mindscape Studio au venit cu un colaj de Brâncuși, lupi dacici, flăcăi daci cu căciulă, dar și o pasăre măiastră. Totul pe-o muzică de nai. N-am prins nimic din spectacolul acesta, dar, din fericire, internetul m-a ajutat.

Palatul Telefoanelor, acolo unde la ediții precedente s-a încercat cât de cât ceva frumos, a primit anul acesta doar un fluture. E traseul unui fluture prin medii naturale și, da, nici eu nu înțeleg ce-a vrut să spună autorul.

O versiune la fel de săracă a fost la Teatrul Odeon. În fața lui, în 2016, a fost o instalație mișto, cu aripi îngerești de metal. În 2018, poate pe fondul României 100, poate pe fondul cu iubirea e totul, n-a primit decât niște iubire în diferite limbi ale Pământului.

O bomboană pe tortul Spotlight este BCU. În fapt, zona asta a fost exploatată bine până acum. Nu face excepție nici în 2018, până la un punct. Îți prezintă istoria Căii Victoriei, de când era doar un drum pavat cu lemne până la perioada interbelică. Afli că pe-aici a trecut regalitatea, aici au fost chefuri mari și tot aici s-au dedat la plăceri lumești mai mari cântăreți, scriitori sau doar doamne de companie. Totuși, ce-i ciudat, totul se oprește înainte de al Doilea Război Mondial. Nimic nu mai există după. Doar apar fețele lui Mihai Viteazul lângă Cuza, a lui Carol al II-lea lângă Mihai I și mai apare George Enescu. Calea Victoriei, deci, e o poveste de nespusă în prezent.

Sărăcia imaginației sau a interesului continuă la Hotel Novotel. Alt spațiu cât de cât popular pentru Spotlight a devenit acum doar o pânză 3D pe care sunt proiectate elemente ale unei călătorii în timp. Dacă ai noroc să le prinzi în timp ce se întâmplă, n-ai câștigat nimic. Dacă nu le prinzi, n-ai pierdut nimic.

La Ateneu ai putea să stai mai mult, că prezintă pe fațadă diverse elemente din interior. Eu, cu rușine sau nepăsare, n-am ajuns niciodată în interior așa că m-aș putea declara atras de așa ceva. Dacă n-ar dura așteptarea cam cât ține tot evenimentul dintr-o seară.

La Muzeul Antipa, în aceeași notă ca la Ateneu, îți sunt arătate simboluri reprezentative. Adică animale. Multe animale. Cele care, într-o formă sau alta, cândva, ajung într-un așa loc. E ca un atlas biologic mai mare, mai colorat și mai luminos.

Nu în ultimul rând, improvizația, probabil, de ultim moment: un kiss cam la Cercul Militar. Adică te urmărește o cameră prin mulțime și dacă te pupi cu cineva ți se face o poză. Sau, mai bine zis, ți se pare un screenshot și apoi continui cu viața ta lejeră și nepupată. E, probabil, cea mai lipsită de imaginație proiecție (dacă poate fi numită așa).

Chestia asta cu oameni care vând obiecte lucitoare pe străzi nu-i doar la noi. Franța, Spania, Italia o au din plin. Nici n-ajungi bine pe lângă un obiectiv turistic că și sare omul cu un turn, un bibelou, o statuetă. Cam așa e și la Spotlight, doar că vând toate jucăriile chinezești care pot lumina. Și sunt mai mulți, și mai bine distribuiți. Altfel, kitschul e la fel, unde ar trebui să menționez stufișul din fibră optică cu tot felul de luminițe.

Spotlight în 2018 s-a întins și până la Piața Universității, unde-s alte scene din istoria României. Sunt fotografii de epocă și picturi ca să vezi ce-a fost în trecutul romanțat al României.

Pe Calea Victoriei mai ai și niște Beam Pendulum, adică niște spoturi de lumină ca la concert. Nu-ți iau ochii pentru multă vreme și, cumva, se completează cu globul disco pe care îl vezi în fiecare an. E mare nebunei pe români când văd un glob disco.

Pe scurt, cam ăsta e Spotlight în 2018. Pe fondul celebrării centenarului, lumea se întrece să-și arate mai tare patriotismul, iubirea față de România (dar România aia romanțată, de prin interbelic) și Primăria să stoarcă niște simpatie. Nu de alta, dar și clădirea PMB e pe listă. Acolo studioul MotionLab prezintă 100 de fragmente care să meargă cu sloganul de anul ăsta: United We Shine.

După toate astea, să vezi și prostia mai mare. De unde începe Calea Victoriei până la Piața Națiunile Unite, traficul e închis. Mă rog, închis e mult spus, că doar între Ateneu și Națiunile Unite e luat mai în serios. În rest, cei care habar n-au de Spotlight pot intra lejer cu mașina pe stradă. Poliția stă undeva la capete și nu-i pasă nimănui de ce se întâmplă pe traseu. Așa a nimerit și-un tip în mulțime. În fața lui alt tip, ușor vesel ca de weekend, i-a dat un pumn în capotă. La bătaie n-au ajuns, dar nici mult nu mai aveau.

În final, ca în fiecare an, nu există niciun om care să asigure o oarecare fluidizare a traficului de pietoni. La globul disco, la BCU și pe la kiss cam e cel mai nașpa. Se strâng, dintr-o dată, prea mulți oameni într-un loc și nimeni nu pare să aibă o idee în ce direcție merge. Din fericire, dacă se poate spune așa, sunt blocuri de beton ca să nu fie un atac cu mașina ca-n Germania. Din nefericire, Primăria și Poliția atât au putut.

Până la anul, când poate se mai scutură Spotlight de niște tradiționalism și dacopatie, mai poți să vezi festivalul în seara asta.