Am citit o zi ziarele din România ca să scap de tot ce-i nașpa la TV și internet

Îmi apăs amprenta pe ecran și, într-o secundă, descopăr o întreagă lume: gaze în Siria, seism în Vrancea, alegeri în Rusia și încă o demisie în curtea lui Trump. Toate nedreptățile lumii îmi intră-n casă și se așează în pat, nu am cum să scap de ele nici în somn, atunci când îmi vibrează, lângă căpățână, un bilanț mereu în actualizare. Ce-o mai fi acum: Parkland sau Paris?

Uneori, îmi dau seama că e cam mult să cari fiecare tragedie a lumii după tine, să o primești în forma apocaliptică a fluxului continuu de știri și să numeri morții, doar o geană mai jos de ultimul meme slavic de pe Facebook.

Cu o săptămână înainte de experimentul de față am zis că-i vremea să mă deconectez, să scap măcar în weekend de PSD (cu congresul) și de tot restul. Am oprit datele mobile și am plecat la o plimbare pe Bega. N-a durat prea mult până m-am rătăcit și am recurs la Google Maps. În prima secundă de net, am fost bombardată digital cu impresii despre congresul din București. Eram în celălalt colț al țării, dar asta nu m-a ținut prea departe.

Soluția nu poate fi decât presa tipărită, mi-am zis, aia puțină rămasă în colțul ăsta de Europa. Asta mi-am zis și asta am făcut, dar n-am rezistat mai mult de o zi la terapia prin gazetăria print. N-am rămas cu prea multe informații și nici măcar nu mă simt un om mai complet, dar măcar m-am prins de ce au murit pe capete aproape toate ziarele cotidiene din România.

Sunt prea tânără ca să-mi amintesc de vremurile de glorile ale Evenimentului Zilei. Totuși, am auzit că, atunci când maculatura era la putere, nu era politician în țara asta care să nu tremure în fața paginilor cu miros de tiparniță ale EvZ. Dacă ești nostalgic după vremurile în care gazetăria tipărită te putea pune la pământ, atunci mai bine te abții să cumperi de la chioșc Evenimentul Zilei de acum.

Acum e un tabloid cât un antebraț, cu bulină roșie, titluri la fel, hârtie aspră și miros puternic de tipar, care-mi amintește de merele păstrate de bunicu’ în ziare, ca nu cumva să se strice peste iarnă. Pe prima pagină se laudă că are 145 000 de cititori zilnici ca și cum ar avea relevanță chestia asta când tu ții în mână 24 de pagini, care costă sub trei lei.

Cât despre terapia prin print, am nimerit fix ziua în care acel interviu în premieră cu Sebastian Ghiță. Sigur, rula de aproape 15 ore pe toate televiziunile din țară, dar asta nu a luat din plăcerea de a citi cuvintele maestrului, într-un interviu transcris cu toate lingușelile sinistre adresate fugarului de la Belgrad.

După patru-cinci pagini de citit întrebări-opinii, am realizat că e, totuși, mai obositor să citești ziare tipărite, că nu poți să faci acel multitasking cu care te-ai obișnuit în timpii morți de procesare a știrilor zilei și nici nu ai backlight în pagina de EvZ (mă rog, mofturi de om născut după 1990).

Prima experiență a venit și cu prima dezamăgire, că, aparent, presa tipărită e uneori mai plină de lacune decât aia online și nici nu scapi de toate titlurile alarmiste, care-ți fac viața mai grea în lumea asta 2.0. Singura diferență: informația e tipărită o zi mai târziu, când deja te-ai plictisit de ea după câte burtiere ai citit pe Digi24.

M-am retras pentru o zi în lumea cuvintelor tipărite, tocmai ca să scap de toate titlurile tembele și alarmiste, care anunță zilnic o nouă Apocalipsă. Însă am aflat că toate astea vin peste mine, dacă iau Jurnalul Național.

Ăsta e un alt tabloid cât un antebraț, cotidian de 1,9 lei pentru 24 de pagini, doar că aproape jumătate sunt un compediu de mică publicitate. Totuși, am rămas cu informația că Florin Condurățeanu poate să scrie prin toate lentilele sale colorate, că nu poți să nu faci un sacrificiu atât de insignifiant pentru Jurnalul Național.

Mi-au plăcut comentariile făcute de un anume fost prim-ministru pe o rețea socială, pe care cineva a simțit nevoia să le tipărească în cotidian. Practic, acest act e relevant pentru întreaga stare a presei tipărite, atât de bătută de soartă, încât a ajuns să tipărească screenshot-uri de pe Facebook.

Cât despre articole documentate, care să merite drumul de dimineață până la chioșcul din colț, eu una nu am nimic de spus, dar recomand cu multă plăcere My Little Pony.

Cum nu prea mă învârt în lumea presei tipărite. am aflat cu surprindere că Bursa iese în fiecare zi din tipar, că doar și antreprenorii români au nevoie de doza zilnică de informare și propagandă finanțată de Ambasada Rusiei la București.

Cât despre costuri: doi lei pentru 16 pagini tipărite în format mare, de ăla în care te încâlcești dacă te ambiționezi să citești în RATB. Totuși, eu m-am nimerit să lecturez acest cotidian de mare importanță fix în ziua în care a ieșit o minunăție de proiect editorial susținut de echipa de propagandă rusească, care ne dă asigurări că Putin nu are aceleași intenții ca șeful fără limită de mandate din China. Știi și tu, doar Xi e președinte din 2013, nu din 2000 ca Putin. Dar nu-i vorba de aceeași chestie, pentru că Putin a avut decența să stea pe „tușă” patru ani pentru prietenul Medvedev, ne informează Bursa.

Dincolo de propagandă, în jumătatea de ziar care nu e compediu de publicitate, am reușit să număr cinci articole mai lungi și ceva mai documentate, care păreau un efort decent de distanțare de presa online a breaking news-ului. Pentru că asta e și ideea, tipăritura cotidiană nu mai are niciun rost dacă nu încearcă să se distanțeze o țâră de jurnalismul practicat în online, că al doilea e mult mai comod și pentru cititor.

Am găsit și primul material bun din ziua de terapie prin presă tipărită, un interviu cu Leonard Orban. Sigur, poate că e ceva mai cuprinzător în online, dar asta nu înseamnă că varianta condensată nu e bună, mai ales atunci când ai chef de o scurtă informare geopolitică în RATB.

Bine, o geană mai la dreapta găsești o reclamă la pastile naturiste pentru vindecarea osteoporozei și reumatismului, iar un reportaj decent e cuplat de patru pagini despre curățarea naturistă a arterelor, de la rădăcină chinezească la alte minuni estice. Dar nici nu aveam așteptări mari de la Libertatea, care măcar încearcă un reportaj bine documentat și un interviu în print cu Leonard Orban.

Am citit și despre moartea lui Stephen Hawking, vreo 24 de ore după ce și-a dat ultima suflare, că așa e presa scrisă: știrile de ieri azi.

Da, Adevărul a rămas cotidian tipărit și în anul de grație 2018, chiar dacă am învățat deja să ne dăm în VR. Totuși, ăsta e un print pe care chiar aș da bani, chiar dacă inflația l-a urcat la 3,49 de lei pentru opt pagini, format mare, DRP curat, elegant și cu supliment energetic de joi, în care înveți câteva chestii utile despre obligația sau neobligația detectoarelor de gaze și renegocierea contractelor de electricitate. Cum astea-s lucruri la care nu mă pricep și nici nu am încredere în sfaturile cu fundiță de pe TPU, poate că tipăritura e o idee bună când e vorba de Adevărul.

Dincolo de supliment, am avut și plăcerea zilnică de a citi un editorial bine scris, de data asta de Liviu Avram. Am mai găsit un reportaj despre asistații sociali și pensionarii din Teleorman, dar nu m-am simțit mai bine informată decât pe site-ul Adevărul.

Dacă m-am retras în presa tipărită în speranța că voi găsi mântuirea de breaking news și informații ceva mai bine digerate decât în online, a trebuit să plec cu coada între picioare spre primul televizor. Nu de alta, dar când dai bani pe maculatură, s-ar putea să intri prea adânc în bugetul pentru jurnalism serios.