Toate lucrurile dubioase prin care am trecut când am vrut să-mi închiriez casa în București

A trecut ceva vreme de când, ca tot studentul din provincie, după vreo doi ani de cămine și conserve de ton, m-am mutat pentru prima oară în chirie. N-o să uit niciodată apartamentul ăla: era relativ aproape de centru, proaspăt renovat, cu mobilă mișto și un televizor uriaș pe care am urmărit cum a fost ales Obama președinte. Părea perfect – până când au început să se urce gândacii peste mine în pat. Noaptea călcam peste ei când mă duceam la baie. La naiba, mă uitam la film cu un papuc în mână cu care îi mai trosneam din când în când pe pereți, aproape fără să mă mai uit, cu precizia unei șopârle ieșite la vânătoare.

Foarte multe dezinsecții mai târziu – toate fără rezultat, ziceai că gândacii ăia sunt mutanți și se hrănesc cu chimicale - am aflat și cauza: vecinul de dedesubt, un bătrân în casa căruia s-ar fi putut filma un episod din Hoarders. Și de care proprietara știa, dar nu ne-a spus, de frică să nu plecăm. Ba chiar, atunci când am decis să ne mutăm pentru că nu mai suportam să coabităm cu gândacii, și-a pus băiatul cel mare să încerce să ne intimideze la telefon. Că e vina noastră că s-au înmulțit, provinciali nesimțiți. Că de fapt suntem noi fițoși, orice casă are gândacii ei. Că ne dă în judecată (nici până azi n-am înțeles pentru ce).

Între timp, am schimbat nenumărate adrese și proprietari, unii mai nebuni ca alții, și, ca toată lumea, m-am jurat că dacă o să fiu vreodată în ipostaza de a-mi închiria casa cuiva ca mine, o să fiu normală la cap. Dar n-am înțeles cu adevărat cam cât de greu e să faci asta, până când nu mi-am scos propriul apartament la închiriat.

Agenții imobiliari au ajuns cam la fel de redundanți în 2018 ca agenții de turism. Dacă ai sub 40 de ani și știi, cât de cât, cum să stai pe internet, nu există niciun motiv pentru care ai plăti ca un dubios într-un costum ieftin să-ți aducă în casă alți dubioși, adunați de pe site-uri gen Olx sau Anunțul.ro. Adică, na, poți să faci și tu asta. Și e gratis.

Dar asta nu-i împiedică să te sune și să se ofere să facă ei munca asta chinuitoare pentru tine. Și să sune, și să sune, și să sune.

Eu nici măcar pe site-urile de profil n-am intrat. Am preferat să pun casa doar pe câteva grupuri de Facebook pentru închirieri, toate oarecum nișate (spre exemplu, doar pe apartamente pet-friendly) și să văd ce se întâmplă, în loc să-i fac multă reclamă și să aduc o mie de oameni la vizionări de pomană.

Apartamentul meu a fost surprinzător de popular, deci treaba asta a mers destul de bine. Dar, până când am făcut în sfârșit click cu cineva, tot a trebuit să interacționez cu câțiva oameni pe care nu i-aș fi lăsat să stea la mine în casă nici dacă mi-ar fi plătit de trei ori chiria.

Vizionările sunt destul de inconfortabile și fără interacțiuni ciudate – mai ales dacă încă locuiești în apartamentul pe care vrei să îl închiriezi – dar există chiar momente când deschizi ușa și-ți vine s-o trântești la loc și să-i spui omului că a greșit adresa. Ar trebui inventat, ca la blind dating, un sistem de-ăsta de avarie, în care te sună un prieten fix în timpul vizitei să îți spună că vrea el să închirieze apartamentul. Pe loc, dacă se poate.

Așa că, data viitoare când mergi la o vizionare de apartament, gândește-te, te rog, și la omul ăla care îți deschide ușa.

În primul rând, dacă ai anunțat că vii, du-te. Nu-l lăsa pe omul ăla să te aștepte ca prostul.

În al doilea rând, nu te purta ca și cum faptul că vrei să închiriezi spațiul îți dă, brusc, niște drepturi speciale acolo: să zgârii pereții ca să-ți dai cu părerea cu privire la vopsea, să tragi ca babuinul de clanțe și geamuri ca să vezi dacă sunt țepene sau să intri la toaletă fără să întrebi înainte. Sigur că nimeni n-o să-ți spună că n-ai voie. Dar mi se pare normal să anunți, totuși, ce intenții ai, înainte să tragi ușa după tine și să te pui pe treabă.

N-o să te pun să te descalți, dar șterge-ți pantofii de noroi pe preșul de la intrare.

Nu începe frazele cu „deci eu am câteva pretenții clare” - sunt variante mai politicoase de formulare.

Nu-ți da cu părerea apropo de diverse chestii din casă, într-o încercare de neam prost de a scădea chiria:

Și, pentru numele tuturor sfinților, nu face pipi pe capacul de la veceu.

Dincolo de chestiile astea de politețe elementară, nu uita că omul în a cărui casă intri nu e vreun disperat care stă la mâna ta și că decizia de a-ți da apartamentul în chirie nu e motivată doar de faptul că fluturi tu un plic cu bancnote sau că anunți pompos:

„Eu, dacă mă decid, pe loc îți dau banii!.”

Serios, bagă plicul ăla în buzunar. Nu vorbi cu mine ca și cum aș fi o vânzătoare din mall care îți arată tricourile din colecția nouă, la care îți place ție să-ți dai ochii peste cap, de parcă ea le-ar fi produs („Ah, s-au stricat și ăștia, numai prostii aveți”).

În ceea ce mă privește – și sunt sigură că nu sunt singura – am preferat să aștept pe cineva care chiar să-mi inspire încredere, chiar dacă asta a însemnat să-mi asum o perioadă mai lungă în care țin casa goală, pentru simplul motiv că nu vrei să te legi la cap cu vreun tâmpit.

Am avut inclusiv un vizitator care s-a oferit să-mi preia și câinele, odată cu casa, de parcă ar fi fost o mobilă. Cred că înțelegi de ce am decis, pe loc, că nici n-are sens să-mi mai răcesc gura cu povești și explicații.

Nu trebuie să fii salariat model la corporație, să ai doi copii adorabili sau să-mi arăți fluturașul de salariu. Nu mă interesează câte gagici aduci acasă, dacă fumezi iarbă sau tutun sau dacă dai găuri în pereți. Din punctul meu de vedere, după ce pleci, oricum o să văruiesc, și proprietarul care se zgârcește la un var între doi chiriași și, din cauza asta, te împiedică pe tine să-ți atârni televizorul pe perete, e chiar neam prost.

Și nu-mi pasă nici dacă vii cu câine sau pisică sau papagal, atât timp cât îți asumi responsabilitatea pentru ei.

Ce mă interesează e să-ți plătești chiria, întreținerea și curentul la timp, să te ocupi de toate chestiile administrative ale casei ca și cum ar fi a ta (da, asta include indexuri și alte prostii plicticoase) și să ai grijă de obiectele din spațiul respectiv ca și cum ar fi ale tale. Deci da, aș prefera să nu arunci scaunele pe geam. Și, dacă aș găsi totuși echipamentele electrocasnice întregi, ar fi minunat.

De fapt, tot ce își dorește orice proprietar e cât mai puțină bătaie de cap. Ideal ar fi și plata prin transfer bancar, să ne întâlnim cât mai rar. N-o să vin niciodată peste tine fără să anunț în prealabil și fără să am un motiv bun (reparații, spre exemplu), o să plătesc instalatorul dacă ți se sparge vreo țeavă și s-ar putea chiar să încerc să îmbunez vecinii dacă petrecerea ta monstru (după care ai făcut curat, evident) i-a scos din minți în așa hal, încât erau cât pe-aci să sune la poliție.

Relația chiriaș-proprietar o relație de parteneriat, așa cum ai avea cu un partener de afaceri sau un prieten, care se poate rezuma într-un singur cuvânt: respect. Pentru spațiu și pentru obiectele din el.

P.S: Stai liniștit, îmi plătesc taxele la ANAF și am contractul înregistrat.