Cum e să mergi la sală prima dată la 25 de ani în București

Niciodată nu m-a preocupat cu adevărat sportul, pentru că mi se pare pe atât de dificil, pe atât de plictisitor. Și oricum, niciodată nu m-am priceput cu adevărat și am impresia că și un porcușor de Guineea ar putea face genuflexiuni mai cu spor decât aș reuși eu (și da, porcușorii au genunchi, am verificat pe Google). Așadar, de când mă știu m-am cam ferit de sport, atât în timpul liber, cât și la școală: apogeul mișcării fizice la mine a fost când am reușit să înconjor lacul din Parcul Circului în alergare ușoară, fără să mă opresc. Credeam că are o circumferință de aproape un kilometru. De fapt, sunt doar vreo patru sute de metri. Nu sunt mândră de asta, dar măcar nu sunt singura: 60% dintre români au declarat că nu fac sport niciodată, ceea ce ne situează în top cinci cele mai leneșe țări din Europa.

Tranziția de la „nu-mi place să fac sport” la „nu-mi place să fac sport, dar am nevoie” se instalează lin, dar susținut. Mai întâi pui câteva kilograme pe tine, dar e normal, doar lucrezi la birou și nu te mai miști ca în facultate, când mergeai pe jos și urcai o grămadă de trepte ca să schimbi sediile sau etajele pentru fiecare seminar. Apoi încep durerile de spate și nici nu mai dormi la fel de bine ca înainte. Și, deși încerci remedii care în trecut au funcționat (diete pentru slăbit, somn fără pernă pentru a scăpa de dureri etc.), acum nu mai merg la fel de bine, așa că soluția optimă este mișcarea.

Până să ajung să calc într-o sală adevărată de fitness, am trecut prin mai multe etape: alergatul în parc (a funcționat până a dat prima ploaie și am renunțat), cursurile de dans (a fost frumos cât am avut gașcă, adică o lună) și chiar X-body (a fost interesant, dar cam scump), cu pauze lungi între ele și cu speranțe tot mai mici că o să îmi placă vreodată să fac sport. Dar când hainele nu se așază pe tine așa cum arată pe trupurile modelelor de pe internet, trebuie să faci sacrificii.

Având în minte toate gagicile cu trupuri de zeițe de pe Instagram și în suflet speranța că aș putea să arăt și eu ca ele, am mers pe baza unei invitații a unui prieten la una dintre cele mai cool săli de fitness din București. Și, deși era încă vacanță pentru mulți dintre bucureșteni și era zece dimineața, locul era surprinzător de populat și viu.

Spațiul în sine și tot ambientul parcă te îndeamnă să te miști – muzica e mereu pe upbeat, băieții și fetele de-acolo sunt energici și entuziaști, iar lumina te ajută să stai foarte treaz. M-a impresionat și podeaua, acoperită de un puzzle format din piese dintr-un material destinat să protejeze sportivii în caz de accidente – cu alte cuvinte, eu, în împiedicimea mea, îmi permiteam să cad pe acolo și șansele să mă rănesc erau foarte mici. Și chiar și aparatele alea, care de afară par destul de înfricoșătoare, sunt mult mai prietenoase când le vezi de aproape și îți explică cineva ce sunt și cum se folosesc.

Unul dintre cele mai puternice anti-argumente ale mele vizavi de mersul la sală era anxietatea, care se pare că e o problemă frecventă cu care se confruntă persoanele care nu au mai trecut prin experiența sportului în sală. Anxietatea asta e cauzată în mare parte de teama de a fi judecat de cei din jur pentru că nu arăți perfect și pentru că nu știi ce și cum ai de făcut. Toate cunoștințele mele care au mai mers la sală m-au asigurat de fiecare dată că nimănui de acolo nu îi pasă de altceva în afară de antrenamentul lui, dar tot nu mă puteam gândi decât la faptul că toți vor observa cât de extraterestru sunt și cât de puțin mă potrivesc cu peisajul.

Și, deși eram conștientă de asta, a trebuit să văd cu ochii mei fenomenul ca să mă liniștesc: oamenii de la sală sunt la fel ca peste tot, de toate vârstele, formele, mărimile, vizibil preocupați de treaba lor acolo, unii veseli, alții absenți complet, unii muncitori, alții leneși și așa mai departe. Nimănui nu îi pasă cine ești, cum arăți, a câta oară ai venit la sală sau cu câte kilograme tragi la piept.

Cum spuneam, am mers însoțită de un prieten mai experimentat în tainele sportului, care mi-a făcut turul de onoare al sălii. Recomand oricui are un astfel de prieten să îl folosească în primă instanță, chiar înainte de a-și lua un antrenor (dacă vor asta), pentru că e mai simplu totul atunci când cineva știe clar cât și ce poți să faci, plus că te ajută să scapi și de emoțiile de a face un lucru la care nu te pricepi, înconjurat de oameni necunoscuți și oglinzi. Pe parcursul a aproximativ o oră am lucrat aproape toate grupele de mușchi, cu pauze și cu consum de apă și cu o poză în oglindă care să documenteze momentul. Totul a trecut mult mai repede decât mă așteptam și nici nu a fost atât de dureros (cel puțin nu până a doua zi, când m-a lovit febra musculară).

Mi-a plăcut la sală, având în vedere așteptările pe care le aveam. Aș recomanda altor oameni ca mine să încerce să meargă la sală, dar cine mă crede? Am fost doar o dată, nu sunt fitness guru (încă). Dacă aș repeta experiența? Cu siguranță nu, dar nu prea am de ales.