Omul care a făcut din Franța ce-a făcut Hagi din România la nivel mondial

Articolul a apărut inițial pe VICE Sports.

Pentru că sunt scriitor, teoretic, oamenii nu mă întreabă ce modele am în viață. Când ești scriitor, nu vezi niciodată oameni, așa că nu trebui să ai de-a face decât cu pisica care stă pe frigider, pe care o mai întrebi din priviri: 1. Ce faci tu, de fapt, toată ziua? și 2. Nici nu te sinchisi să-mi răspunzi.

Dar dacă m-ar întreba cineva, răspunsul ar fi un fotbalist. Fotbalist?! Tu nu ar trebui să fii deștept? Ăsta e un lucru supus dezbaterii, ținând cont de istoricul meu cu perioade sporadice de dependență de jocuri de noroc și faptul că pot enumera în ordinea descrescătoare a preferințelor mele familia Kardashian: Khloe Scott Kourtney Kylie Kendall Kim Kris.

Da, pe un CV profesional, deși nu am nevoie ca scriitor, eroii mei ar trebui să fie autorii care m-au inspirat. Dar nu sunt. Pentru că mi-ar plăcea să-i bat pe tipii ăia, ca să o dau verde-n față, mai mult decât e cazul. Dacă ți-ar plăcea să-ți bați eroul, atunci eu aș spune că nu e tocmai eroul tău. Nu așa funcționează. Eroul tău nu poate să greșească în ochii tăi.

Nici nu cred că trebuie prea mult efort psihic ca să cred narativa pe care am construit-o în jurul carierei lui Zinedine Zidane. Eu chiar consider că s-a întâmplat așa cum am înțeles eu. O să ajung și acolo. Pentru moment, aș pune întrebarea asta: Există vreun meci final jucat de Zidane, care să nu fi crezut că e ultimul lui meci? „Da, idiotule”, ai putea răspunde, „cele două meciuri pe care le-a pierdut cu Juventus, împotriva Dortmund în ‘97 și cu Real Madrid în '98.” Care, dacă lași realitatea să se strecoare pentru câteva secunde, ai putea spune că, până la urmă, chiar și un jucător ca Zinedine Zidane se simte mai mult ca un ratat, decât ca un învingător.

Dar înapoi la lumea mea de basm, în rolurile principale Franța vs Brazilia din '98, Real Madrid vs Leverkusen în ‘02 și Franța vs Italia în ‘06. Unde, de fiecare dată, eroul meu era singurul de acolo.

Există trei lucruri, numărul magic trei, care mă fac să mă simt așa față de el. Nici nu are sens să mai menționez cât de mult a excelat ca fotbalist, toată lumea știe cât de bun a fost. El mereu va fi, chiar și pe cea mai exclusivistă listă cu cei mai buni fotbaliști din toate vremurile. El a avut un talent care mă influențează mai mult decât orice: capacitatea de a-și schimba tactica. Toți fotbaliștii, de la Nani încoace, toți aveau trucuri.

Însă ei nu au avut capacitatea asta, atunci când trucurile nu mai funcționau, să se adapteze, ci doar persistau cu ale lor și pierdeau mingea. Zidane schimba tactica în ceva total diferit, în mijlocul acțiunii, în timp ce redirecționa mingea sau un jucător acționa spontan, un pas înainte și acționa într-o direcție cu totul nouă, cu un fizic grațios ca de cal, echilibrat într-un control perfect.

Indiferent de imaginea lui, ca o persoană care a reușit să ajungă la onorabila vârstă de 35 de ani cu tot părul în cap, mie îmi plăcea cum arăta. Pentru că nu conta, sincer chiar deloc. Începutul de chelie făcea parte din aspectul eroului meu.

Dar ce a fost și este în continuare m-a determinat pe mine să-l înțeleg la un nivel mai profund decât pe oricare alt atlet. Sensibilitatea imaculată a controlului, nonșalanța șuturilor de la 27 de metri, obișnuitele pase cu călcâiul, care construiau o apărare întreagă. Ocazional, Nani, cu 4-0 împotriva lui Aston Villa cu 10 minute rămase din meci, ar putea face toate lucrurile astea.

Însă grupul de fotbaliști care așteaptă evenimentele principale ale sportului, care nu le tratează cu presiunea de a se concentra pe tactici și de a nu face greșeli sau scheme de show, ci ca pe o scenă naturală, este microscopic. Messi face asta. Ronaldo nu o face. Maradona a dat tot ce-i mai bun din el în '86, detronat de Matthaus, deși până atunci, el a făcut destule. Ultimele două finale ale Cupei Mondiale nu au inclus un singur jucător care era pregătit în așa fel. Poate te întrebi dacă, obsesia cultică care a inundat fotbalul a creat o presiune intolerabilă, chiar și pentru cele mai puternice minți, iar acum doar așteptăm ca ambele echipe să se epuizeze și apoi un jucător să înscrie un gol în ultimul moment.

Totuși, presiunea trebuia să fi fost mare în 1998, când țara s-a calificat pentru prima oară la Cupa Mondială. Finala lui Zidane din 2003: cel mai dulce voleu dat vreodată, ca o lovitură puternică pentru rezistența lui Leverkusen în Glasgow. Iar apoi, celălalt meci.

Meciul ăla a fost, într-o oarecare măsură, o împlinire a dorinței mele din partea eroului meu. Marco Materazzi a fost atâția ani un ghimpe, mai ales pentru Șevcenko, dar și pentru orice adversar pe care-l întâlnea, încât dorința de a vedea pe cineva care să-i dea peste nas devenise intolerabilă. În cele mai frumoase vise, când după finala din Liga Campionilor, Mourinho aparent l-a luat în brațe pe Materazzi, consolându-l că Inter ar fi fost la fel și fără el, Zidane a apărut și i-a descalificat pe amândoi.

Totuși, eu sunt sigur că el știa că vor pierde. Nu prea se discută ce sa întâmplat cu câteva minute înainte de descalificarea lui, când Zidane a fluierat ceea ce era în esență un șut cu capul, direcționat spre Buffon. Știu asta, pentru că îl urmăresc cu un nivel patetic de atenție, iar imediat după ce a fost salvat, a stat acolo câteva secunde și a contemplat la ce se întâmplase.

După asta, având în vedere opțiunile de a se alinia pentru medalia de ratat sau de a-i servi una lui Materazzi și apoi hoinărind de unul singur, așa cum a făcut toată carieră, știi că el a făcut alegerea corectă. Cum s-a terminat cariera lui? Prin descalificarea lui Materazzi și crearea imaginii de neuitat a Cupei Mondiale.

Așa că a terminat ca un învingător.

„Nimeni nu știe dacă Zidane era un înger sau un demon. El zâmbește ca Sfânta Tereza și rânjește ca un criminal în serie.” Jean-Louis Murat, 2004.

Text: @tobysprigings / Ilustrație: @Dan_Draws