Documentul care ar putea schimba viața copiilor din orfelinatele românești

„Eram un copil mai energic și asta nu le plăcea, așa că au început să-mi dea medicamente neuroleptice care mă moleșeau și mă adormeau. Le-am luat de la 9 la 13 ani, până mi-au zis ceilalți copii că eu nu am nicio boală și că n-ar trebui să le mai iau”, povestește Cosmin, un tânăr de 25 de ani din Bacău, la dezbaterea „Copiii lui Irod (Despre situația copiilor instituționalizați din România)” organizată de Grupul de Dialog Social.

Cosmin este unul dintre cei peste o sută de mii de copii ai anilor 90 abandonați în centrele de plasament. În perioada 1990-2001, au fost adoptați în străinătate peste 30 de mii de copii români. Asta însă nu le garanta ștergerea unor traume deja trăite în orfelinate. Cosmin n-a fost adoptat, a reușit însă să supraviețuiască abuzurilor, batjocurii și condițiilor infernale, și să ajungă astăzi absolvent al unui master în Strategii Inovative în Educație și președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați.

Și pentru că n-a uitat nimic, încearcă să facă tot ce-i stă în putință ca statul să nu-și mai bată joc de cei 54 de mii de copiii abandonați de azi, așa cum a făcut-o timp de 18 ani cu el. Din totalul ăsta, peste zece la sută sunt supuși medicamentației neuroleptice, procent din care nu se știe câți iau pastile fără să aibă o problemă reală, ci doar pentru că personalul n-are chef să aibă grijă de ei.

Astfel de informații se găsesc în memorandumul semnat de 15 organizații din România, care va fi înaintat, la finalul lunii iunie, mai multor miniștri și autorităților pentru drepturile copiilor, în speranța că va aduce o schimbare în viața celor rămași în orfeliante.

Diversificarea hranei și a vestimentației, investigarea cazurilor de violență instituțională, suportul social în perioada post-instituționalizare, pregătirea continuă a personalului sunt doar câteva din recomandările scrise în memorandum. Documentul a pornit de la mai multe cercetări, printre care și raportul senatorului USR, Vlad Alexandrescu, „Copiii lui Irod - Raport moral asupra copiilor lăsați în grija statului”.

Senatorul a documentat situația copiilor din centrele de plasament, a vizitat 17 centre de tip rezidențial pe parcursul anului 2018 și a discutat direct cu 225 de tineri.

Mulți dintre copiii din centre de plasament sunt abuzați fizic și sexual zilnic. „Ne mai bate uneori și cu cureaua. Pe mine m-a lovit atât de tare, că mi-a dislocat încheietura‟, spunea un copil din Centrul de Plasament „Robin Hood” într-un articol din 2016, când VICE a făcut campania „Luna Copilăriei Pierdute”. Trist e că trei ani mai târziu, lucrurile nu s-au schimbat. O demonstrează și mărturiile personalului din centrele de plasament publicate în raport.

Mentalitatea asta este susținută și de alți experți în domeniu: „Realitatea este că un abandon la o vârstă foarte mică este un eșec anunțat. Mai repede sau mai târziu copilul oricum e afectat“. Cumva, înțelegi, că un copil abandonat este din start o cauză pierdută. Ce rost mai are atunci ca statul să-și bată capul cu el?

Prima oară te sperie statisticile, mai apoi te cutremură retorica angajaților din aceste centre, ca la final să te îngenuncheze, pur și simplu, poveștile copiilor. Pe câteva ți le las aici, pe restul le poți citi direct din raport.

„Provin din centrele de plasament, sunt student și am trecut și eu prin multe abuzuri. La fel, am fost încadrat ca fiind o persoană cu dizabilități și am fost sedat timp de doi ani. Am fost încadrat cu retard mintal pentru că vorbeam prea mult și vedeam prea multe. Timp de doi ani am luat Torendo, Strattera și Xanax, medicamente care mă transformau într-o legumă… De ce îmi dădeau? Pentru că vorbeam prea mult. Au venit tot felul de miniștri și eu spuneam tot timpul ce se întâmplă. Veneau televiziunile și m-au dus la un psihiatru, mi-au făcut un carnet de handicap și mi-au băgat medicamente forțat în mine.“

„M-a găsit o femeie și m-a dus la spital. De acolo am intrat imediat în măsura de protecție. Urăsc ziua când am intrat pe porțile centrului. Toată lumea își bătea joc de mine. Începuse după un timp să mă țină numai pe coji de nucă, dacă nu făceam ceea ce spune. Trebuia să le spălăm la picioare pe instructoare. Erau seri când dormeam nemâncat, eram flămând. Dar mai bine preferam să nu mă prezint la masă decât să-mi primesc un castron cu ciorbă în cap sau linguri în cap. Preferam sa mă pun la somn plângând decât să stau la masă cu niște oameni care îmi făceau rău. Atunci când aveam musafiri, toată lumea se comporta frumos cu noi. Dar după… începeau să ne ia toate plasele cu dulciuri. Sau noi, cei mici, trebuia sa le dăm banii sau dulciurile pe care le primeam doar ca să nu ne luăm bătaie.

Vedeam copii mai mari cum întrețineau relații sexuale cu fetele. Erau băieții care ne agresau și pe noi, cei mici, cu acte sexuale. Am făcut vârsta de 18 ani. Am decis sa plec din centru și să nu mă mai uit înapoi. Dar se pare că odată cu plecarea mea am făcut mai mult rău. Copiii mici sunt bătuți. Copiii mari sunt amenințați cu bătaia. Chiar acum de curând am avut un caz în care prietena mea a fost amenințată cu bătaia. Se pare că am făcut o greșeală. Eu am terminat școala de hairstylist, dar degeaba. Nimeni nu mă angajează că nu am experiență. Și decât să mor de foame mai bine m-am angajat ca brutar. Salariul meu este de 1 060 de lei. Dar nici pe ăștia nu-i iau. Stau la un bloc unde nu mai locuiește nimeni. Banii nu-mi ajung pentru facturi, trebuie să mă împrumut de fiecare dată. Blocul se va vinde, eu voi fi dat în stradă. Ăștia suntem noi, copiii din plasamente. Dar cea mai mare rugăminte a mea este să-i ajutați pe ei, nu pe mine.“ (tânăr post-instituționalizat, jud. Prahova)

„Aveam probleme de pronunție, a venit comisia și această comisie a decis unde să merg eu. Am mers la o școală specială pentru că aveam dislalie 16. După clasa a opta, m-am înscris în clasa a noua. Nu știam absolut nimic. Eram sedat și abia reușeam să fac adunări și mici înmulțiri. De fiecare dată când rugam un personal să mă ajute la școală nu putea să mă ajute.“

„Am ajuns în sistemul de protecție prin moartea familiei mele. Am ajuns într-un spital, de unde am fost preluat de cei de la protecția copilului și plasat la o familie de asistenți maternali unde m-am simțit foarte bine până la 12 ani, când am fost mutat la un alt asistent maternal. Am fost încadrat într-un grad de handicap ca să beneficiez de suport financiar mai bogat. Am fost internat la Socola pentru că spun lucrurilor pe nume. Fenomenul de bullying a fost și este foarte prezent la familia maternală.“