Publicitate
Política

Tot ce trebuie să știi despre criza din Republica Moldova și greșelile făcute de România

Două guverne separate își dispută controlul asupra celei mai sărace țări din Europa.

de Cătălin Nicolae
11 Iunie 2019, 11:58am

Igor Dodon și Maia Sandu pe vremea când erau contracandidați la alegerile prezidențiale din 2016, iar actualul președinte a făcut-o „stearpă” și le-a recomandat moldovenilor să n-o voteze. Fotografie de Adel Al-Haddad/ Inquam Photos

Criza actuală din Republica Moldova este, probabil, cea mai gravă de după războiul din Transnistria, din 1992. De atunci au fost turbulenții ani '90, cu prăbușirea în sărăcie, privatizarea haotică, explozia infracționalității, cei trei ani de blocaj politic, din 2009 până în 2012, când nu s-a putut alege un președinte, Revoluția Twitter din 2009, valurile de proteste din ultimii ani. Asta ca să-ți dau doar câteva exemple.

Acum, la Chișinău, sunt două guverne care se acuză reciproc de uzurparea puterii în stat, doi președinți și o alianță politică împotriva firii creată cu scopul declarat de a scoate țara de sub controlul oligarhului Vlad Plahotniuc, cel care conduce de facto Moldova: administrația, mediul de afaceri, justiția, mass-media.

Criza a început în weekend, adică atunci când tot moldoveanul se odihnește

Una dintre lecțiile pe care le-am învățat la Chișinău a fost că odihna omului e sfântă: în pauza de masă, la hramurile localităților, de sărbătorile de rit vechi (majoritatea țin de patriarhia rusă) sau sărbătorile de rit nou (unii țin de cea română) etc..

În toată această listă de momente de odihnă, weekendul are un loc de cinste. Cu toate acestea, parlamentarii socialiști și cei din blocul pro-european ACUM s-au prezentat frumușel la muncă sâmbătă, 8 iunie, au anunțat că semnează o Înțelegere Politică Temporară și au trecut la vot: au ales un nou președinte al Parlamentului, pe socialista Zinaida Greceanîi, au desemnat-o pe Maia Sandu, co-lider ACUM, prim-ministru, au demis șefii procuraturii și al serviciului de informații.

Toată această activitate frenetică a avut loc după ce clasa politică de la Chișinău o frecase timp de mai bine de trei luni după alegerile din 24 februarie – mai întâi în așteptarea validării scrutinului, care a avut loc pe 9 martie, apoi jucându-se, sporadic, de-a negocierile privind formarea unei coaliții, în condițiile în care niciun partid nu are majoritatea în Parlament – socialiștii au 35 din cele 101 mandate de deputat, ACUM – 26, iar democrații și aliații lor, restul.

Negocierile au mers greu în Moldova și din cauza incompatibilităților dintre cele trei formațiuni. Cei din ACUM nu își permit să se alieze cu PD pentru că partidele care compun alianța s-au format pe fondul rezistenței față de regimul lui Plahotniuc și au fost votate pentru că au promis scoaterea țării de sub jugul oligarhului.

Socialiștii nu își mai pot asuma, deschis, o colaborare cu PD-ul, chit că Plahotniuc i-a ajutat să își consolideze partidul atunci când liderii lor, Igor Dodon și Zinaida Greceanîi, s-au desprins de comuniștii lui Voronin, iar ulterior imperiul mediatic al oligarhului l-a ajutat pe Igor Dodon în campania pentru președinție împotriva Maiei Sandu. Acum, însă, costurile electorale ale unei alianțe ar fi prea mari și, în plus, Rusia, care le e mumă socialiștilor, l-a luat la ochi pe Plahotniuc.

Nici varianta socialiști - blocul ACUM, la care s-a ajuns în cele din urmă, nu e una naturală. Cei din ACUM sunt clar pro-europeni, au reușit să atragă elite occidentalizate, inclusiv din zona societății civile, vor reforme și măsuri ferme anti-corupție și au și o legitimitate dată de susținerea străzii.

Socialiștii sunt filo-ruși, sprijiniți de un electorat cu nostalgii sovietice și în bună măsură rusofon și e de-ajuns să te uiți la liderii lor ca să vezi cam ce fel de elite promovează: Igor Dodon este moldovenist și lipsit complet de charismă, cunoscut pentru desele sale drumuri la Moscova, în timp ce Zinaida Greceanîi pare a fi modelată, ca imagine și mod de exprimare, după clișeul de evil-russian lady din filmele americane.

Zinaida mai e cunoscută drept Zina Carabina pentru că acum zece ani, când era premierul comunistului Vladimir Voronin, a amenințat că s-ar putea deschide focul asupra protestatarilor de la revoluția Twitter.

Alianța dintre ACUM și socialiști s-a format la câteva zile după ce la Chișinău au fost, simultan, emisari ai Rusiei, Uniunii Europene și Statelor Unite care agreează, toate, această variantă, din diferite motive. Dincolo de împărțirea diferitelor funcții, cel mai important punct al înțelegerii privește adoptarea unui pachet de măsuri anti-oligarhice propuse de ACUM, care prevede, printre altele, demiterea oamenilor puși de Plahotniuc la instituții-cheie, adoptarea unui set de legi printre care o variantă a așa-numitei legi Magnitsky și formarea unor comisii parlamentare care să ancheteze fraudele fiscale din ultimii ani (cum ar fi, de exemplu, furtul unui miliard de dolari din băncile moldovenești).

Oligarhul Plahotniuc a contraatacat cu instituțiile pe care le controlează și cu înregistrări compromițătoare

Pe Plahotniuc și ai lui nu au părut să îi impresioneze foarte tare binecuvântarea dată de marile puteri noii majorități de la Chișinău; băieții au ieșit instantaneu la atac pe mai multe direcții.

Mai întâi, Curtea Constituțională a acceptat și judecat cu o viteză fenomenală o serie de sesizări făcute de tabăra democraților și a decis că toate deciziile luate pe 8 iunie de Parlament sunt neconstituționale pentru că legislativul ar fi trebuit dizolvat. De ce?

Constituția spune, la articolul 85, că președintele „poate” să dizolve legislativul dacă nu s-a format un guvern în termen de trei luni de la validarea alegerilor.

Curtea – care este populată cu oamenii lui Plahotniuc – a decis că „poate” înseamnă „este obligat” și că „trei luni” înseamnă exact 90 de zile. În viziunea complet originală a Curții, sunt trei luni din 9 martie până în 7 iunie, nu până pe 9 iunie, ca în restul lumii.

O a doua linie de atac a fost cea mediatică: mass-media lui Plahotniuc a început să scoată înregistrări cu Igor Dodon povestind despre federalizare și finanțări pe care le-ar lua de la ruși.

Problema mai mare este că la Chișinău se vorbește de ani de zile că Plahotniuc ar deține înregistrări compromițătoare, inclusiv de natură sexuală, cu politicieni moldoveni și români; deși informațiile nu s-au confirmat vreodată, fostul rival al lui Plahotniuc, Vlad Filat, aflat în prezent în pușcărie, a fost vizat de un astfel de scandal, la fel și Dorin Chirtoacă, fost primar al Chișinăului.

Partea mediatică a inclus și o grămadă de opinii, analize și declarații prin care se încearcă acreditarea ideii că Moldova este pândită de un mare pericol rusesc, poate chiar o posibilă intervenție militară; a făcut-o și amicul lui Ponta, fostul premier Iurie Leancă, și fostul președinte al Parlamentului, Andrian Candu, care a vorbit chiar despre „omuleți verzi”, la fel ca ăia care au invadat Crimeea.

Cea de-a treia linie de atac a fost o încercare de a mobiliza masele, dar deși autobuzele au cărat către Chișinău oameni din toată Moldova, Plahotniuc și ai lui abia au strâns câteva mii de persoane. Dincolo de aceste linii de atac, oamenii lui Plahotniuc refuză pur și simplu să cedeze controlul instituțiilor și să accepte autoritatea noului guvern, care a fost recunoscut, însă, de o serie de aleși locali.

România nu ratează momentul să se umple de ridicol

În ceea ce privește comunitatea internațională, lucrurile sunt un pic mai nuanțate. Consiliul Europei a cerut opinia Comisiei de la Veneția cu privire la dizolvarea Parlamentului. UE a dat un comunicat, pe care socialiștii și ACUM l-au interpretat drept o recunoaștere a guvernului Maia Sandu, în care spune că e gata să lucreze cu „guvernul ales democratic” fără a da, însă, vreun nume.

Ceva mai clare au fost cinci state europene, Franța, Germania, Marea Britanie, Suedia și Polonia, care spun clar că sprijină parlamentul și guvernul numit de acesta.

Cum socialiștii sunt prieteni cu rușii era logic că și Moscova o să recunoască schimbările de la Chișinău. România a încercat să o scalde prin comunicate neutre ale Președinției și Guvernului, care s-au ferit să exprime un punct de vedere care să deranjeze în vreun fel: le-au recomandat părților să stea de vorbă.

Apoi a ieșit Teodor Meleșcanu care, cu o seninătate demnă de Agamiță Dandanache, a declarat că nu poate fi recunoscut noul guvern și că ar fi bine să fie alegeri anticipate – adică exact ceea ce vrea Plahotniuc.

Bineînțeles că asta s-a lăsat cu huiduieli, atât la București cât și la Chișinău, unde un parlamentar ACUM provenit din societatea civilă a comentat că Meleșcanu e coleg de partid cu Norica Nicolai, care ar fi apropiată de Plahotniuc.

Valul de reacții a reprezentat un prilej minunat pentru MAE să arate că, atunci când vine vorba de ridicol, nu se lasă mai prejos decât șeful său.

Ministerul a ieșit cu ceva precizări, distribuite inclusiv de ambasada României din Republica Moldova, în care zice că cei care au comentat au scos din context declarația și au dat o nouă informare în care au sărit însă bucata în care Meleșcanu zice că ar fi bine să se facă alegeri anticipate – adică exact elementul-cheie.

România este, de altfel, susținătorul lui Plahotniuc de ani buni. Legăturile sunt pe linie de partid (relația PD – PSD e veche și apropiată, moșită printre alții de Titus Corlățean) și s-ar putea ca și băieții din serviciile secrete să-și fi băgat coada aici, dacă ne gândim și la faptul că Plahotniuc a primit, la un moment dat, o a doua identitate în România, unde își ținea și familia.

Bucureștiul a mângâiat întotdeauna pe creștet regimul de la Chișinău, chiar și când a fost pus un guvern după modelul „noaptea ca hoții”, în 2016, sau când a anulat alegerea primarului Chișinăului pentru că ieșise cine nu trebuia (Andrei Năstase).

Explicația ar fi aceea că Moldova mai bine este condusă de pro-europeni decât să alunce către ruși. Argumente similare se folosesc și zilele astea.

Un fost oficial de la Chișinău, care a dorit să-și păstreze anonimatul, îmi spunea, însă, că nu crede că există în acest moment riscul ca Moldova să ajungă definitiv în sfera de influență a Rusiei.

„Cei din ACUM sunt disperați să-l dea jos pe Plahotniuc, dar alianța cu socialiștii nu înseamnă că aceștia dețin toate cărțile. Cred că în momentul în care Dodon va încerca, după ce-și revine în simțiri, să repună pe masă proiectele rușilor, alianța se termină. Toată această agitație și mânie proletară împotriva lui Dodon a apărut ca să fie salvat Plahotniuc și excelează pe această dimensiune falșii unioniști. Și românii din România”, mi-a spus fostul diplomat.

Trebuie să fim cinstiți, însă, și să admitem că „soluțiile imorale” și alianțele contra firii nu prea au avut rezultate bune în Republica Moldova.

Cel mai recent este chiar cazul Partidului Democrat și al lui Plahotniuc: în 2009, trei partide pro-europene au bătut palma cu democrații, conduși la vedere de fostul ministru și președinte al Parlamentului sub guvernarea comunistă, Marian Lupu, și de un fost corespondent al agenției de presă ruse la București în perioada Revoluției, Dumitru Diacov (Plahotniuc era, pe atunci, în umbră).

Zece ani mai târziu, cele trei partide practic au dispărut, Republica Moldova a devenit un stat captiv, iar o mulțime de oameni de la care se spera că va veni schimbarea, fie au trecut în tabăra lui Plahotniuc (și au fost răsplătiți cu funcții și, spun gurile rele, bani), fie au fost eliminați din viața publică.

Povestea pechinezului care se consumă

Toată agitația care are loc în Republica Moldova zilele astea m-a dus cu gândul la un banc pe care l-am auzit cu ceva ani în urmă. Un tip ajunge la poarta unei case pe care stă scris:

„Atenție, câine foarte foarte rău! Intri pe riscul tău!”

Tipul sună, dincolo de poartă se aude un lătrat furibund, gazda îi deschide și îl invită înăuntru, el zice că îi e frică de câine, gazda îl asigură că nu i se poate întâmpla nimic, tipul acceptă să intre. Odată ajuns în curte dă cu ochii peste o potaie, ceva de categoria pechinez sau chihuahua. Îl umflă râsul și comentează: „credeam că un câine așa de rău, e ceva mai mare și mai fioros”. „Da, bă”, răspunde gazda, „dar se consumă”.

Trebuie să faci un efort ca să iei Republica Moldova în serios, ca țară, la fel cum trebuie să te chinui un pic să vezi pechinezul drept un câine.

Forța economică este zero – avem de-a face cu cea mai săracă țară din Europa. Forța politică, pe scena internațională, nu e nici ea departe de cea economică, în condițiile în care de 30 de ani nu a reușit nici măcar să decidă cărei lumi dorește să îi aparțină – cea post-sovietică, dominată de Rusia, sau cea occidentală.

Chișinăul este incapabil să își exercite suveranitatea asupra propriului său teritoriu: Transnistria face parte doar cu numele din Republica Moldova, armata rusă ignoră de trei decenii cererile guvernului moldovean și ale comunității internaționale de a se retrage, iar Găgăuzia are un așa grad de autonomie încât acum câțiva ani și-a permis chiar și să organizeze un referendum prin care a decis să-și asume o altă direcție de politică externă decât a centrului – integrarea în Uniunea vamală Rusia – Belarus – Kazahstan – și să își proclame independența în cazul în care Republica Moldova renunță la a sa (adică se unește cu România).

Pentru că tot a venit vorba de România, trebuie să știi că și asta e mai mult o sperietoare folosită pentru a atrage voturile rusofonilor și moldoveniștilor, pentru că dincolo de Prut nu există un curent unionist puternic (barometrele de opinie au dat, de-a lungul anilor, între 10 și 30% unioniști).

Iar acest curent nu se regăsește în vreun partid care să-i reprezinte interesele, lucru demonstrat destul de clar de rezultatul ultimelor alegeri parlamentare, când niciuna dintre formațiunile unioniste nu a reușit să atingă pragul de intrare în Parlament.

Republica Moldova nici nu prea are istorie, oricât s-ar căzni unii și alții să o inventeze, pentru că, lăsând la o parte o foarte scurtă perioadă în timpul Primului Război Mondial și anii scurși de la căderea URSS, nu a existat: a fost un teritoriu care făcea parte din alte state.

Am mai putea vorbi și despre altele – identitate, destul de confuză pentru mulți dintre cei de peste Prut, despre faptul că, deși a trecut o generație de la independență, construcția instituțională încă lasă de dorit, în toate aspectele ei –, dar ai prins ideea.

Cu toate acestea, din spațiul dintre Prut și Nistru, destul de izolat internațional în ultimii ani, se aud cu regularitate scandaluri atât de zgomotoase că răzbat până hăt, departe, în capitale europene și la Moscova. Și cu fiecare din ele, Moldova se mai consumă un pic.

Editor: Gabriel Bejan