Am vorbit cu mame din România care au adoptat copii romi pe care nimeni nu i-a vrut

A fost nevoie de un caz revoltător ca să vadă o societate întreagă cât de putred este un sistem care se presupune că-i protejează pe copii. Drama Sorinei, fetița de opt ani din Baia de Aramă, luată cu mascații de la asistenta maternală, l-a scos pe ministrul Muncii în fața camerelor de televiziune cu anunțul în mână: legea adopțiilor se va schimba. Doar că schimbarea e mai degrabă praf în ochi, când eșecul este unul comun: de la angajații din sistem la întregul sistem.

Ministrul Budăi propune, între altele, 1 500 de lei de la guvern pentru cheltuielile familiilor care vor să adopte, precum și prelungirea valabilității atestatului de „apt de a adopta” de la doi la cinci ani. Schimbări menite să încurajeze adopția națională, dar care nu fac o diferență majoră, susțin părinții adoptatori.

„Dacă vrei să adopți cu adevărat, nu te împiedică 1 500 de lei în plus sau în minus. Dacă eu vreau să-i cumpăr copilului pe care-l vizitez o ciocolată și o jucărie, nu am nevoie ca statul să îmi dea banii ăștia înapoi”, îmi spune o mamă care a adoptat doi copii de etnie romă, în 2017 și 2018.

Adevăratele problemele se rostogolesc din anii 90 încoace, de când veneau reporterii străini în România și relatau despre „orfelinatele groazei”: copii sedați cu medicamente de care nu au nevoie, încadrați cu handicap fictiv, asistenți maternali care îi folosesc pentru a-și câștiga pâinea. Copii evaluați psihologic superficial de specialiști slab pregătiți, care obțin statut de adoptabil” după ani de plasament, introduși pe listele de „greu adoptabili” după ce au fost refuzați de sute de familii. Sunt doar câteva dintre realitățile de care s-au lovit părinții care au reușit să adopte. Cei care au făcut-o s-au uitat acolo unde cei mai mulți refuză să privească: la lista copiilor greu adoptabili, introdusă în 2016.

„E cea mai bună schimbare pe care au făcut-o: lista asta ne-a dat nouă copilul”, îmi spune o mamă care a adoptat tot un copil de etnie romă.

Într-adevăr, pe listă intră copiii refuzați timp de nouă luni de când au fost declarați „adoptabili”. Mulți dintre ei au vârste mai mari, sunt frați, au dizabilități (cel puțin trecute în fișele lor) sau sunt de etnie romă. Un criteriu neoficial, dar care le diminuează considerabil șansele la o familie. O arată și cei de la Oficiul Român pentru Adopţii (ORA) care au încercat cu ani în urmă să lanseze o campanie, la propunerea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), care a murit însă în fașă, îmi spune Gelu Duminică, sociolog și directorul Fundației Agenția „Împreună“, una dintre cele mai active organizații rome din România.

„Când ești rom, sărac și ai și o dizabilitate, nu mai ai nicio șansă. Pentru că rom înseamnă rău. N-ai ce să-i faci lui ăla, e în sângele lor. Ni s-a arătat de atâta vreme că romul e rău, încât nu mai reușim să gândim altfel”, crede Duminică.

Pe de altă parte, Irina Popescu, coordonator de proiecte al Asociației SOS Infertilitatea, spune că etnia romă nu este un criteriu decisiv în refuzul adopției multor copii, ci mai degrabă o preconcepție. Situația s-a schimbat odată cu 2016.

Cauzele principale, crede Irina Popescu, trebuie căutate mai degrabă „în zona procedurilor greoaie, care întârzie deschiderea adopțiilor, aducând provocări pentru toți cei implicați. Cu cât vârsta copilului în momentul adopției este mai mare, cu atât cresc șansele de eșec în adopție”.

1 251 de copii au fost adoptați în România în 2017, dintre care 257 proveneau de pe lista de greu adoptabili. Doar 29 au fost incluși la „adopții internaționale”, care înseamnă, potrivit legii, că cel puțin unul dintre părinții adoptatori trebuie să fie român. În total, în România, peste 50 de mii copii sunt în sistemul de protecție specială. 17 916 sunt în îngrijirea celor 11 218 asistenți maternali atestați, conform Hotnews. În ultima zi a anului trecut, în Registrul Național pentru Adopții, erau înregistrați 3 123 de copii adoptabili. 2 508 erau încadrați ca greu adoptabili.

Poza Sorinei a fost văzută de 122 de familii. Niciuna nu a vrut să o cunoască. Să adopți un copil pare să fie, în mentalul colectiv, un gest de martir, dar, de fapt, „copilul ne-a salvat nouă viața, nu noi ei”, îmi spune mama unei fetițe adoptate acum doi ani.

Am vorbit cu câțiva dintre părinții care au adoptat copii de etnie romă, să aflu ce a însemnat pentru ei întregul proces, care a fost relația cu asistenții maternali și autoritățile și cum se simt astăzi copiii.

VICE: Când ați adoptat-o pe Estera?
Maria Mojic Virtaci, 40 de ani, Arad: În 2017, fetița avea doi ani și șapte luni. Noi eram ultima familie, dacă o refuzam și noi, intra pe lista de greu adoptabilă.

Nu a contat pentru dumneavoastră că este de etnie romă?
Noi credem că un copil e un suflețel pur și atât. La Direcție ni s-a spus despre ea că e sănătoasă, că e născută în aceeași zi cu fratele meu și că-și suge degetul. Mi-a zis că e de etnie romă și că este „negruță”. Am zis că nu-i bai, eu vreau s-o văd. Ne-am dus în Nădlac și, în momentul în care am văzut-o, am știut că este a noastră.

Ați avut anumite criterii în minte când v-ați decis să adoptați?
Eu tot ce voiam era să fie fetiță, în rest, le-am spus că nu ne interesează etnia. Cred că, dacă ne ziceau și că are SIDA, după ce am văzut-o, aș fi zis că tot a mea este. Noi nu credem că culoarea pielii te caracterizează și nici nu mă interesează ce zic alții despre asta. Singurul lucru pe care mi-l doresc este să nu se simtă ea diferit.

Au existat probleme în procesul de adopție, cu cei de la Direcție sau cu asistenții maternali?
Cei din Arad sunt profesioniști, chiar mâine avem o vizită, după doi ani de când e la noi. Dar, cu cât ești mai deschis, cu atât primești un copil mai repede. Dacă ai pretenții la o fetiță între doi și trei ani, cu ochii albaștri și gropițe, în zodia Taurului, s-ar putea să aștepți ani întregi și tot degeaba.

Când v-ați luat atestatul și când ați adus-o pe Estera acasă?
Ne-am atestat în 6 decembrie 2017, iar pe fetiță am cunoscut-o la 1 martie. Am avut cele patru vizite obligatorii, apoi încă 15. Mama maternală îi spusese că vin o tanti și un nenea să se joace cu ea, așa că, atunci când am intrat în casă, ea a venit direct să ne ia de mână la joacă. Pe 8 august i-am făcut certificatul de naștere pe numele nostru.

Ministrul Muncii a spus că pregătește 1 500 de lei pentru costurile de deplasări și vizite pentru părinții adoptatori. E o măsură care poate mișca lucrurile în proces?
Nu cred că este nevoie de 1 500 de lei. Eu nu am mașină, fetița noastră era la 40 de kilometri de Arad și tot am găsit o modalitate să merg la ea săptămânal să o văd. Când îți dorești ceva cu adevărat, nu te mai uiți la o mie de lei. Actele făcute de notar nu au fost o sumă exorbitantă și nici vizitele. Ar fi absurd sa spun că m-am dus la fata mea cu o ciocolată și o păpușă și să-i cer statului să-mi dea înapoi zece lei. Poate mai bine ar trebui implementată o alocație pentru copilul adoptat.

Credeți că românilor le este în continuare teamă sau evită să adopte copii de etnie romă?
Suntem un popor cu concepții tâmpite și cu multe prejudecăți, nu doar despre etnie, ci și despre adopție în sine. Până la urmă, și copilul tău poate să-ți dea în cap, nu doar unul adoptat. Ea, când va fi domnișoară, își va da seama că noi suntem părinții ei, nu doar cine a făcut-o.

VICE: Cum ați ajuns să-l întâlniți pe băiat, într-o vreme în care legea adopției nu era încă schimbată?
Raluca, 42 de ani, București: În urma eliberării certificatului de familie adoptatoare, pe atunci valabil doar 12 luni, noi am scris tuturor DGASPC-urilor din țară pentru a întreba dacă au în evidență copii adoptabili. Majoritatea au răspuns că nu au sau n-au răspuns deloc. Așa că am plecat noi să căutăm prin centre. L-am găsit în urmă cu opt ani, avea aproape doi ani, internat într-un cămin spital dintr-un județ din sudul țării.

Ce handicap avea?
Căminul găzduiește copii cu handicap psihic, iar el era încadrat cu handicap grad unu. S-a născut cu o malformație congenitală și avea nevoie de asistență medicală permanentă, dar nu avea nicio problemă de ordin psihic. Când l-am cunoscut, tocmai trecuse printr-o operație de corectare a malformației, abia mergea în picioare, ținut de mână. Era cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în viața mea și, din clipa aia, trebuia să vină acasă la noi.

Și cum ați reușit să-l adoptați atunci?
Am început procedurile de luare în plasament, pentru că certificatul de familie adoptatoare nu era suficient pentru a-l lua acasă. Trebuia sa fie luat în plasament numai de rezidenți ai județului în care se afla centrul – noi aveam domiciliul în București, dar suntem născuți în localitatea cu centrul. Norocul nostru a fost cu părinții mei, care au putut depune cerere pentru a-l lua în plasament. Până aici povestea e frumoasă, dar odată ce am ajuns la centrul DGASPC din orașul reședință de județ, lucrurile au luat o întorsătură negativă.

Cum v-au ajutat cei de la centru?
După o discuție superficială între copil și psihologul centrului, ni s-a spus că ar fi mai bine să renunțăm la băiat, că are deja handicap și e probabil să aibă și Sindromul Down, dar mai ales că e „țigan spoitor și știți și dumneavoastră ce probleme au ăștia”. Ne-au sugerat că e mai bine să mai așteptăm, că mai sunt și alți copii. Cu ideile astea am venit acasă, dar pentru mine și familia mea era mai important să-l recuperăm.

Deci, nu v-a descurajat asta, ci din contră. Cum ați reușit să-l aduceți acasă?
În timp ce era în plasament, părinții naturali ai copilului ne-au dat de fiecare dată acordul lor să-l internăm, au vrut mereu binele lui. Recuperarea a durat opt ani, iar azi e un copil recuperat medical în procent de 90%, iubitor, excepțional, cu rezultate minunate. În privința adopției, lucrurile au mers bine, familia biologică a colaborat cu noi în bună credință. Ne-a luat aproximativ trei ani.

Copilul știe că este adoptat?
Știe, dar doar bănuiește că este de etnie romă. Curând trebuie sa-i confirmam apartenența lui, într-o lume plină de ură față de această etnie. Azi el nu vrea să fie rom, ci „doar copil”, cum zice el. Ne rugăm ca pe viitor, când mai crește și va înțelege mai multe, să fie curajos și să se mândrească cu apartenența lui.

De ce credeți că românii nu adoptă copii de etnie?
Românii, în general, au așteptări nerealiste, mai ales când vine vorba de adopție. Am avut prieteni care ne-au descurajat, erau ok cu adopția, dar nu cu etnia. Acum opt ani era o lipsă crasă de asistență psihologică sau suport pentru familiile care doresc să adopte. Când am dorit să mai adopt un copil, am constatat cu tristețe că multe lucruri au rămas neschimbate în sistem. În general, factorul uman din sistem are nevoie de multe îmbunătățiri.

VICE: În urmă cu mai mulți ani, lumea se plângea că procesul de adopție durează foarte mult. Cum a fost pentru dumneavoastră, care ați adoptat doi copii în ultimii doi ani?
Daniela Safta, 33 de ani, Segarcea: Am adoptat-o pe Luiza în 2017, avea aproape patru ani. Procesul nu a fost greu, în sine, altfel nu mai adoptam și al doilea copil, dar cred că relaționarea cu cei din DGASPC Craiova a fost dificilă. Fata era trecută cu handicap de retard cognitiv și pe partea de limbaj, asociat cu astm, pentru care primea și tratament. Retardul era cumva impus: dacă nu dezveți un copil de pampers, normal că nu știe să folosească olița, dacă nu-l înveți culorile, de unde să le cunoască? Era un fel de obligație să rămână în prostia lor, acolo. Dar copilul meu studiază acum orga și nu are niciun fel de astm.

Fata era în lista de greu adoptabili?
Da, cei de la Direcție mi-au spus că a nu a intrat niciodată în potrivire cu vreo familie, am fost singura care a văzut-o. În lista aceea sunt undeva la două mii de copii, ne-am uitat, ne-a plăcut fata, s-a nimerit să fie din Dolj. Văzusem și alți copii, din alte județe. Unul era chiar olimpic - avea diplome și medalii în poză, doar că era măricel. Atunci nu trecusem încă de ideea că vrem un copil micuț.

Până la urmă, v-ați schimbat criteriul vârstei când l-ați luat pe băiat, în 2018. Cum s-a întâmplat asta?
Ne-am reatestat și am vrut un băiat. Am trecut ca vârstă șase ani, ca să nu fi fost deja la școală, să nu-l rupem de colectivitate. Am fost sunați că am intrat în potrivire cu un băiețel din Satu Mare, nu mai trecuserăm niciodată prin asta până atunci. Am vizualizat poza și informațiile despre copil, dar era vorbitor numai de limba maghiară. Ne-am gândit: ok, ne ducem până acolo, relaționăm cu copilul cu ajutorul maternalului, dar când îl luăm acasă cum o să ne descurcăm? Nu ne-am simțit în stare. Eu i-aș obliga în sistem să învețe copilul și română, pentru că sunt sigură că a mai avut parte și de alte refuzuri din cauza asta.

Deci nu v-ați văzut niciodată cu cel din Satu Mare?
Nu, ne-a părut rău, dar am refuzat fără să ne vedem. Apoi ne-am înscris din nou să vizualizăm lista, ne-au programat și l-am ales pe Sebi, care, din întâmplare, era tot din Dolj.

El ce diagnostic avea?
Nu mai țin minte exact. Am cerut fișa sintetică la câteva zile. Fusese încadrat la retard de mic, dar scos ulterior. Cu toate astea, primea medicație în continuare. Primea tratament cu Piracetam, pe care l-am eliminat din start. La început era foarte cuminte, un copil de șapte ani care se uita nemișcat la știri. Acum are mult mai multă energie.

Ați avut vreodată vreo problemă că sunt de etnie romă?
La băiat chiar e evident, doar că nu a fost declarat. Fata era declarată ca fiind de etnie romă, în fișa ei. Dar eu nu am avut nicio problemă, am crescut între țigani - că noi așa le zicem - mă jucam cu ei, mergeam în casa lor, ei la mine, mâncam împreună.

Vă e teamă că vor fi discriminați în vreun fel, pe viitor?
Sebi are cunoștințe de așa ceva, pentru că a fost jignit acasă, la maternal, chiar de nepotul mamei maternale, despre care mi-a zis. Eu am încercat să-i explic că toți suntem oameni. Avem un magazin, acasă, și încerc să-i explic: de exemplu, când vine un țigan să cumpere ceva, eu îi zic: „uite, și pe el l-am servit la fel”. Încerc să-i arăt că ei sunt tot oameni, să nu se simtă discriminați. Vreau ca Sebi și Luiza să fie deschiși, să întrebe de câte ori au o problemă.

Etnia copiilor adoptabili le diminuează șansele de a avea o familie?
Da, pentru că din păcate asta e societatea, nu suntem educați în privința asta, încă trăim în alte vremuri. Băiatul meu a fost declarat adoptabil la șase ani, în condițiile în care a fost părăsit de la naștere și nu s-a ținut legătura cu nicio rudă de gradul patru, cum spune legea. Nu știu de ce a fost ținut așa, dar i s-au tăiat șansele să fie adoptat mai devreme.

Ministrul Muncii a propus mai multe modificări pe legea adopției. Cum vi se par?
Cea mai importantă modificare a fost cea din 2016, cu lista copiilor greu adoptabili. Eu spun că lista ne-a băgat în casă copilul, nouă și multor altora, iar atunci nici nu a fost mediatizată atât de tare. Nici nu știam de așa ceva, am aflat de pe un grup de Facebook. Pentru copiii ăștia nu trebuie să aștepți cu anii. Dar dacă-mi dă statul 1 500 de lei, păi, credeți că dacă cineva vrea un copil, stă în banii ăștia ca să-l ia?

VICE: Când ați adoptat-o pe fiica dumneavoastră?
Corina, 41 de ani, București: Ea s-a născut în 2010 și avea trei ani și nouă luni când am adoptat-o. Acum are aproape nouă ani. Deci am luat-o acasă în 2014.

Cât a durat procesul de adopție?
Nu a durat deloc mult: am depus actele în octombrie, în noiembrie ne-am luat și acel atestat. În luna mai deja ni s-a spus de ea, intraserăm în potrivire, și o lună și jumătate mai târziu am luat-o acasă. Dacă ai pretenții mari e altceva. Dacă vrem copii blonzi, cu ochii albaștri, atunci trebuie să așteptăm. Noi voiam doar un copil până în patru ani.

V-a îndrumat cineva să acceptați orice copil pentru a ușura procesul de adopție?
Suntem creștini adventiști și avem concepția că Dumnezeu îi iubește pe toți, indiferent de rasă ori etnie. Ne-am dat seama că nu trebuie să avem rețineri. Deși, inițial, am avut și noi gânduri că suntem amândoi blonzi și nu o să se identifice cu noi. Ne-am spus că s-ar putea să-i fie greu.

Asta era cea mai mare teamă, că fetița nu o să se identifice cu voi?
Acum ea spune: mami, aș vrea să am părul ca al tău. Într-adevăr, copilului îi este mai ușor dacă se identifică măcar cu unul dintre părinți. Bine, îi mai spun că seamănă cu tati, care se bronzează mai tare. Ea știe oricum că este adoptată și că e născută din inimă.

Apoi, la noi a fost puțin greu și cu limba. Ea știa doar limba maghiară. Nu înțelegea română. Ne-am străduit noi să învățăm puțină maghiară ca să vorbim la început cu ea. Treptat, a învățat ea limba română.

E primul copil cu care v-au potrivit?
Ni s-a mai spus de o fetiță. Dar mama ei avea oligofrenie și nu am mers să o vedem. Nu am avut așa curaj. Nu știi până la urmă dacă acel copil are probleme sau nu.

Cum au fost vizitele?
Mergeam săptămânal acolo, am văzut-o de vreo șapte-opt ori înainte să o luăm acasă. Ne-a fost greu pentru că asistenții maternali nu au pregătit-o. Nu i-au spus că ei nu sunt părinții ei. Pentru fetiță a fost de parcă o luam de lângă părinții ei. A fost un șoc.

Ați avut un proces dificil de acomodare?
Nu a fost ușor. Cu cât este mai măricel și înțelege mai multe, simte și mai greu această traumă a abandonului. Prin urmare, și adaptarea la noua familie este dificilă. Încă mai are o ușoară tulburare de atașament.

Ați primit sprijin de la autorități ca să o integrați odată ce a venit în familie?
Am mers la consiliere psihologică doar la Protecția Copilului. Dar eu am și studiat psihologia, am citit mult despre cum se construiește un atașament corect. Am învățat jocuri pentru dezvoltarea atașamentului. În acest fel, s-a recuperat foarte bine. La început, ea mă respingea. Nu accepta să o pup ori să o îmbrățișez. Acum nu mai este așa, dar aceste lucruri au luat timp.

Tu, ca părinte adoptiv, ești super fericit că ai luat copilul și pentru el este o perioadă de doliu. Tu te bucuri și el suferă. Trebuie să citești, să te documentezi, să vezi ce se întâmplă și ce poți să faci. Copiii adoptați au nevoi speciale față de cei crescuți în familii biologice. Dacă nu știi asta, te și epuizează și riști să te descurajezi.

Spuneați că asistenții maternali nu i-au zis că nu sunt părinții ei. Cum s-a întâmplat asta?
Nu au pregătit-o deloc. Abia cu câteva zile înainte i-au spus „noi nu suntem de fapt părinții tăi”. Dar ea nu i-a crezut. A fost un șoc al ruperii. Și asta e foarte traumatizant pentru un copil. Îi explicam că mama ei nu a putut să o crească și statul a dat-o la o familie, care era plătită să aibă grijă de ea. Încercam să-i spun în cuvinte pe care să le înțeleagă la patru-cinci ani. Cât puteam și eu să-i explic, mai ales că nu știa limba. A durat ceva timp. Dar acum știe că e adoptată, că noi o iubim, că nu mai pleacă de la noi. Știe că e fetița noastră pentru totdeauna.

De ce credeți că sunt puțini părinții care adoptă copii de etnie romă?
Fiindcă sunt mari prejudecățile și stigmatizarea. Dar, până la urmă, ce merit avem și noi că ne-am născut într-o familie de români blonzi? Mă tem că, atunci când va crește, îi va fi greu, mai ales la școală, în adolescență. Dar noi încercăm să-i întărim stima de sine, să nu se simtă diferită.

*Interviurile au fost editate pentru cursivitate.

A contribuit Adina Florea.