Am fost la restaurante care-mi poartă numele să văd dacă mă reprezintă în vreun fel

Întotdeauna mi-a plăcut numele „Ruby”. E un pic interesant, dar nu atât de interesant, încât cineva să-l descrie drept zurli. Nici nu indică părinți plictisitori, precum aceia care își numesc copii Mary sau Tim. După ce a avut o creștere fulminantă în 2009 și a ajuns al doilea cel mai popular nume în Anglia și în Țara Galilor, Ruby rămâne astăzi în top 30, cu un ciclu sănătos de estompare și revenire în popularitate. Într-o bază de date a guvernului despre companiile britanice, „Ruby” apare de 1 638 de ori, mai puțin ca „Mary”, dar mai des decât „Dorca”.

La fel ca toate afacerile pentru copii sau companiile de achiziții, nu e neobișnuit să dai peste restaurante, baruri și cafenele care țin neapărat să se numească Ruby. Când vine vorba de lumea culinară, Ruby chiar poate să însemne orice. Spre deosebire de „Biff’s” sau „Jim’s”, care te duc cu gândul la burgeri sau pui prăjit sau coaste reprezentate de un bărbat fără personalitate, sau „Francesco’s” sau „Silvio’s” care sunt de obicei numele localului italienesc de la colț, pitoresc, dar dubioșel, „Ruby” este plin de potențial.

Era timpul să-mi îmbunătățesc brandul personal și cum aș fi putut face asta mai bine decât vizitând toate localurile cu mâncare numite la fel cu mine? M-am decis asupra unei selecții ca să-mi extind puțin orizonturile (cine știe în ce direcție voi dori să îmi migrez brandul în viitor?), optând și pentru o cafenea italianească, și un local chinezesc pentru luat mâncare la pachet, un loc drăgălaș cu înghețată și un bar în Londra de Est.

Prima oprire de pe traseul meu e Ruby's cafe, un local pentru prânz din Shoreditch cu bărbați italieni rotunjori drept angajați. Mormane de paste De Checco sunt aliniate frumos pe pereții localului micuț, iar o tablă de deasupra bucătăriei deschise ne anunță meniul zilei: tortellini cu spanac și ricotta, sandwich-uri ciabatta de pui, ragu de miel și alte feluri de mâncare mediteraneeană consistente. Comand o porție de tortellini și iau loc lângă fereastră, scoțându-mi carnețelul ca să încep munca de a-mi dezvolta brandul într-o reușită de câteva milioane de lire, care să includă și o sponsorizare Superdrug și o linie de îmbrăcăminte în colaborare cu Boohoo (Ruby Garms™).

Ruby's cafe mă pune în gardă aproape imediat. Sunt și eu pe jumătate italiancă. Porția de tortellini e delicioasă și mult peste ce am făcut eu când am încercat să pregătesc ravioli în casă cu fostul meu prieten și am ajuns să lovesc cuptorul cu piciorul. Nimeni aici nu pare să fi lovit un cuptor până acum. E de nișă, nepretențios, foarte priceput la făcut paste – locul ăsta m-a bătut și nu e încă nici prânzul.

Deja resimțind șocul după prima încercare de a mă confrunta cu competiția, eu și fotograful meu încercăm să plecăm. Proprietarul Ruby's cafe, care a stat de vorbă cu noi până atunci, ne cere o fotografie. Apoi ne recomandă să facem una și cu bucătarul. Îmi pare rău, dar ce, articolul ăsta e acum despre el cumva? Ce tupeu. Câtă aroganță. Asta e o mare energie Ruby și trebuie să respect asta.

Luând notițe despre ce am învățat deja, e timpul pentru următoarea noastră oprire: un chioșc de înghețată din King's Cross. Ruby Violet e un producător independent de înghețată și sorbet cu două locații deschise în nordul Londrei. La o primă inspecție, tot vibe-ul Boden drăgălaș și onest nu prea mă entuziasmează, dar m-am decis să îmi mențin mintea deschisă.

Când ajungem, după ce am consumat deja o cantitate semnificativă de paste înainte de prânz, sunt un pic descumpănită de estetica puternic luminată, de tip „Copii fericiți care aleargă printr-un parc din Londra de nord” din Ruby Violet. În ciuda acestui fapt, vreau să fie clar că am încercat cu plăcere să fac din înghețată brandul meu personal: anul trecut am devenit atât de obsedată de acest desert, încât am cumpărat un aparat pentru făcut înghețată cu o mărime atât de incomodă încât trebuie să stea acasă la mama jumătate de an. Ruby Violet, în schimb, e prea siropos pentru mine atât ca brand cât și ca gust. Un semn gigantic din neon cu numele localului atârnă pe un perete (Egocentric? Bine. Onest și colorat? Puncte în minus.), iar deserturile în sine sunt extrem de dulci. Bag rapid două cupe de înghețată cu caramel sărat și scorțișoară și plec mai departe cu cercetarea.

Următoarea oprire e Ruby House, un local chinezesc pentru mâncare la pachet de pe Bethnal Green Road. Mâncarea la pachet este reprezentativă pentru mine, e foarte „eu”. Mă simt binecuvântată că locuiesc într-o lume care a produs o mâncare care e atât de delicioasă mereu, indiferent cât de teribilă e din alte considerente. Uneori, după ce comand un burger sărat cu legume sau cartofi prăjiți după o noapte în oraș, sau în aeroport așteptând îmbarcarea, nu-mi vine să cred ce norocoasă sunt că pot să am acces la mâncare de rahat și care dă dependență, de oriunde din Marea Britanie. Știu că probabil ar trebui să vă spun că e oribilă pentru mediu, foarte nesănătoasă sau că accentuează diviziunile sociale din Marea Britanie, dar plăcerea mea de a consuma chipsuri cu oțet sau pachețele de primăvară crocante n-are nicio limită.

Sunt pregătită să învăț multe de le Ruby House. Cum aș putea să-mi îmbunătățesc propriul concept Ruby de fast food? Cum s-ar compara meniul cu cel al altor locuri pentru mâncare chinezească la pachet din Londra? Ar putea un loc de fast food ieftinache, cu scaune roșii de plastic lipite de podea, să mă învețe mai multe despre estetica brandului meu?

Din nefericire, deși sunt pregătită să învăț, Ruby House nu vrea să mă învețe. Cu obloanele trase și încă închis după o oră după ora la care trebuia să se deschidă, se pare că Ruby și Ruby House n-au fost o pereche sortită să existe.

OK. Păi, fiindcă nu eram pregătită să renunț la planurile mele de a-mi dezvolta această identitate a brandului personal, decid să mă abat de la traseu. Să gândesc outside the box. Așa cum ar spune tipii care se învârt prin astfel de afaceri, „ia un pic de coca și privește chestia din alt unghi”. Dacă Ruby House e închis… atunci voi merge la Rudie’s, un local cu pui prăjit jamaican care aproape nu se compară. Nu o să fiu dată înapoi de orele de închidere și deschidere a comunității londoneze pentru mâncarea la pachet!

Ruby și Rudie sunt apropiate ca nume, dar ca și concept e clar că sunt animale foarte diferite. Brandul meu personal este de „vegetarian care are sentimente destul de ambivalente față de vegetale dar tot e suficient de implicat încât să fie enervant”, dar meniul Rudie cu pui ars-rumenit condimentat, direct de pe grătar, aripioare acoperite cu sos lipicios și dulceag, și curry de ied cu orez și mazăre începe să mă convertească. Mă panichez. Comand un morman de aripioare de pui, un burger vegan (??) și cartofi prăjiți, și acopăr totul cu un sos de piper cu mult zvâc. Încep să-mi pun la îndoială brandul personal, care a evitat pentru multă vreme carnea. Poate că totuși carnea proaspăt făcută pe grătar reprezintă adevărata mea chemare? Mi-am trăit cumva viața greșit până acum? Cine sunt oare? Cu mâinile mânjite de sos lipicios, rup mai multă carne de pui de pe os, mă întristez pentru puiul ăla, apoi mai mănânc un pic. E o perioadă foarte confuză.

Meniul carnivor fără pic de rușine de la Rudie’s mi-a dat reperele peste cap și mă face să mă întreb dacă nu e cumva timpul să fac schimbarea înapoi către brand-ul personal al unui eu mai tânăr al meu, care își stresa rudele până când îi cumpărau două Happy Meal-uri cu cheesburgeri odată. Timp de mulți ani, am evitat costițele delicioase și fragede și puiul picant Kung Pao, toate pentru imaginea asta hiper-morală de om căruia îi place „mediul” și „binele tuturor lucrurilor care trăiesc”. Of. Ce-a fost în capul meu?

Tulburată, mă grăbesc spre Ruby’s Bar în Dalston, un băruleț de jazz ascuns într-un subsol, pentru a bea până când uit de conflictele interioare. La 4.30, suspectam deja că probabil nu ar fi deschis, dar sunt foarte hotărâtă să mă eliberez de criza identitară cu elixirul magic al alcoolului. Barul ar putea să fie închis, dar din fericire e situat fix lângă un băruleț dubios care are voie să vândă doar alcool destinat consumului în altă parte decât pe perimetrul lui, așa că intru să iau un „Diane Abbot”, cunoscut și drept gin și apă tonică la cutie, și stau pe treptele de la Ruby’s Bar ca să meditez la diversele iterări ale numelui Ruby cu care m-am întâlnit astăzi.

Am vrut să-mi îmbunătățesc brandul personal, însă doar m-am confruntat cu natura multi-fațetată a identității noastre: dovada că oamenii sunt plini de diverse aspecte contradictorii și nu pot fi reduși la un brand unic și coerent. Poate că vreau să fiu un vegetarian care iubește gelul de spălat pe față de la Lush (n.a. – cosmetice naturale, făcute manual) dar care știe și tot ce se poate ști despre pește prăjit cu cartofi prăjiți? Poate că iubesc găinile dar iubesc și… să mănânc pui?

Poate că nu există o „Ruby” unitară. Identitatea, se pare, e mai complicată de atât. (Dacă acest gen de concluzie e ceva cu care ești de acord, îți sugerez să mă urmărești pe Instagram sau pe Twitter ca să auzi mai multe despre brandul Ruby).