Avortul pe care l-am făcut în timp ce încercam să mă las de droguri

„Ce vreau să-ți zic despre heroină” e o serie nouă de la prietena și colaboratoarea VICE, Hannah Brooks. Hannah e o scriitoare și muziciană care locuiește la Melbourne și și-a petrecut ultimii câțiva ani luptându-se cu o dependență de heroină. Articolele acestea au fost scrise în timp ce era cazată la Clinica de Dezintoxicare Hope, în Thailanda.

În martie anul acesta, am avut „produse reziduale de concepție”, o condiție medicală cu care m-am ales de la un avort medical, după ce am rămas gravidă cu un bărbat de care nu eram îndrăgostită. Aveam 37 de ani, nu mai luasem droguri de trei luni și eram însărcinată în șase săptămâni.

Nu e recomandat să fii gravidă în șase săptămâni și să nu mai fi băgat heroină după ce-ai fost dependentă pe termen lung. Nici să ai un animal de companie sau un iubit în primul an de recuperare nu e recomandat, deși eu le-aveam pe ambele. Poate o plantă. Dar nu un copil.

Pentru că eram gravidă în doar șase săptămâni, am putut să aleg un avort medical și nu unul chirurgical, care e mai invaziv. Mi s-a spus că e o variantă sigură și eficientă, că doar 1% dintre femei suferă complicații. Puteam să fac avort „acasă”. Puteam să aleg varianta „mai naturală”.

M-am dus la clinică să iau medicamentele necesare care să-mi inducă avortul. Era devreme și eram terminată. Voiau să le confirm că sunt sigură că vreau să avortez și chiar dacă nu eram nici pe departe „sigură”, le-am spus că sunt.

Un avort medical necesită două pastile: Mifepristonă, cunoscută și ca RU-486, și o a doua pastilă, Misoprostol. Am înghițit Mifepristona. Mi s-a dat Misoprostolul, să-l iau acasă, peste 24 până la 48 de ore, plus Panadeine Forte pentru durere, pe care, pentru că eram dependentă, am refuzat să-l iau, fiindcă eram abstinentă.

Când eram pe picior de plecare, m-a chemat recepționista la ea.

„Îmi pare rău, dar avem un protestatar afară. Doar ca să știți.”

A zâmbit macabru.

Am deschis ușa, unde un singur bărbat în vârstă ținea o fotografie mare cu un fetus de opt săptămâni, decorată cu sloganul: Crimă! L-am ignorat și m-am dus la mașină. Apoi m-am răzgândit.

„De ce?” e tot ce l-am întrebat.

În mașină am plăns.

Eram tristă și pentru mine și pentru bătrân. În loc să ronțăi croissante și să sorb din espresso-uri sau să zac în pat cu vreun iubit sau să tund gazonul, eram la o clinică de avorturi la 8 dimineața într-o joi și ne detestam unul pe altul.

A doua zi, la o oră după ce-am înghițit Misoprostolul, am început să am crampe și să sângerez la greu. Misoprostolul îmi „golea uterul”. Mi s-a spus că pot să mă aștept la „cheaguri mari” de dimensiunea unei lâmâi. Durerea era îngrozitoare și venea în valuri acute. Doctorița mea s-a îngrijorat când m-a văzut peste câteva zile. Încă mai sângeram și aveam febră mare, care-i semn de infecție. E posibil să am sau nu „produse reziduale”, mi-a spus aceasta, ceea ce părea să insinueze că mă agăț de ceva; că nu voiam să-i dau drumul, ceea ce nu era cazul.

Îmi doream un copil, dar logica mi-a zis că trebuie să întrerup sarcina. Dacă nu reușeam să mă las de droguri?

Prietena mea Susan, care era abstinentă de patru ani, e astăzi o alcoolică până la leșin, cu un copil de trei ani, însă asta nu o oprește să tot intre și să iasă de la dezalcoolizare.

Un copil n-o să-mi mențină abstinența.

Nu știu câte femei de 37 de ani care își doresc copii fac avort, dar știu că pare contraintuitiv.

Am cunoscut o femeie într-o dimineață la piscina de la Hope. Făcea pluta pe spate. Era alcoolică și tocmai sosise din Anglia. Și ea avea 37 de ani și voia un copil. A tot încercat cu partenerul ei, dar nu se putea opri din băut, iar toată situația o deprima, ceea ce o făcea să bea și mai mult.

Ceasul care ticăia.

S-a băgat sub apă și a ieșit din nou la suprafață, cu părul blond lins pe spate.

„Simt că am un pistol la tâmplă.”

E o boală de familie.

Stau de vorbă cu Steph. Mama ei e în continuare dependentă de heroină.

„E o mamă sinistră”, îmi zice. „Ne drogam împreună. Fura de la mine. Urla la mine. Făcea crize când nu-și găsea drogurile. A trebuit să chem poliția.”

Steph a crescut într-o familie de plasament, dar a plecat la 15 ani.

„Atunci mi-am cunoscut peștele”, îmi zice.

„Nu era un pește ca toți ceilalți. N-avea patru metri înălțime, nu era abuziv fizic. Era un tip alb de 34 de ani. Ținea mereu mâncare foarte bună în casă. Nu țipa niciodată. Avea uneori un ton în voce care mă speria, dar eram drogată, deci nu-mi păsa. Mereu ne giugiuleam și ne pupam drăgălaș, dar în același timp el mă vindea clienților.”

Peștele lui Steph i-a dat pentru prima oară heroină. El voia să se injecteze, dar ea a refuzat. A preferat apatia metadonei. Când peștele ei a fost arestat deoarece conducea o rețea de prostituate minore, cu vreo 20 de fete, ea a rămas de una singură în apartament, în sevraj după metadonă.

A ajutat poliția să rezolve cazul. Un detectiv de la Departamentul Anti-exploatare al Poliției din Vancouver a început să-i împrumute cărți și s-o ducă la un psihiatru. Asista și el la ședințele ei. Steph spune că detectivul a abuzat-o sexual de mai multe ori când era încă minoră. Ea și încă o tipă au dat declarații în acest sens.

„După faza asta am început să bag mai multă metadonă ca niciodată”, spune Steph. „Stăteam trează câte 10 zile. Aveam episoade psihotice în care eram complet delirantă. Mi se părea că se evaporă lumea în jurul meu. Mă gândeam că și eu mă evapor în nimic. Uitam cum mă cheamă.”

În martie, detectivul a pledat vinovat de acuzațiile de exploatare sexuală și abuz de încredere. A fost condamnat acum două săptămâni la 20 de luni de închioare. Steph, care a ieșit de la dezintoxicare cu câteva săptămâni înainte, a fost acolo când l-au condamnat.

Stau de vorbă cu John, un dependent de cocaină australian în vârstă de 30 de ani, a cărui mamă era dependentă de heroină și alcoolică. Era lucrătoare sexuală. De la o vârstă fragedă, el a avut grijă de ea și de cei trei frați ai săi. Ea îi zice „tati”.

„Îmi amintesc că într-o zi m-a trimis la școală fără pantaloni pe mine”, îmi zice. „Îmi amintesc că nu-și permitea să pună benzină la mașină, așa că făceam eu plinul cu apă de la un furtun de grădină. Îmi amintesc cum mâncam fish fingers încă congelați, pentru că nu știam să umblăm la aragaz.” Nu-i plăceau bărbații care veneau și plecau din casă. „Noi, copiii, fugeam și ne ascundeam. Nu te simțeai în siguranță. Nu știai ce se-ntâmplă, dar știai că nu e ok.”

Până la vârsta de 29 de ani, John și-a construit un imperiu din numeroase afaceri de dezvoltare industrială și ciment și s-a lăsat de muncă. Tot ce și-a dorit vreodată era o familie a lui, să stea acasă cu copiii. După ce i s-a născut primul fiu, mama lui John a venit abia după patru săptămâni să-l vadă. Când i s-a născut și al doilea copil, după un an, dependența de cocaină a lui John atinsese cote și mai înalte. „Eram treaz de 12 zile. M-am dus la spital simțindu-mă ca un cadavru ambulant, în pula mea”, își amintește acesta. „N-am simțit nicio conexiune pe loc, ca și cum aș fi asistat la nașterea copilului altcuiva.” În ziua aia s-a lăsat de cocaină. Când s-a internat la Hope, al doilea fiu al său avea doar trei săptămâni. Vorbește despre cum a făcut milioane, dar e la dezintoxicare și, oricât ar brava, când își ridică ochelarii de soare Ray Ban pare trist.

Își aprinde o țigară Camel cu afine și-și dă părul pe spate.

„Lumea zice: Vai, dar ai aruncat cu atâția bani pe dependența ta și-ai pierdut și aia și aia. N-am aruncat nimic până când nu mi-am pierdut conexiunea cu copiii. E ceva cu care n-o să mă joc niciodată.”

Scrâșnește din dinți.

„Indiferent dacă dependența e mai puternică decât iubirea, nu există să aduc vreun drog în fața copiilor mei. Mai degrabă m-aș împușca în cap.”

Credem chestiile astea când le spunem.

La Hope sosește un tip nou: Charlie, care are 23 de ani și e britanic. Eu pun varză tocată pe o farfurie când vine lângă mine.

„Mama îți citește articolele”, îmi zice. „Lucrează cu dependenți. Și ea e la reabilitare.”

La prânz, Charlie îmi zice că mama și tatăl lui erau amândoi dependenți de heroină. Mama lui încă mai lua când a aflat că e gravidă cu el. S-a internat la o dezintoxicare pe termen lung, religioasă, condusă de călugărițe. Charlie s-a născut la dezintoxicare.

Ambii lui părinți se lăsaseră de ani de zile. El a crescut la întâlnirile Dependenților de droguri anonimi, dar niciuna dintre chestiile astea nu l-au ajutat când s-a apucat de crack.

Ieri l-a sunat iubita lui să-i spună că e însărcinată.

La vreo două luni după avort, pentru că încă aveam „produse reziduale”, am cedat. Sângeram, eram epuizată, mi se făcea câte o ecografie pe săptămână. Chiar dacă știam că heroina nu mai funcționa pentru mine, m-am injectat „doar o dată”. Mi-am petrecut următoarele câteva săptămâni vomitând încontinuu. Nu puteam să rețin mâncare sau lichide. Am slăbit șase kile. Corpul meu respingea heroina, dar zi de zi mă înțepam cu seringa, convinsă să mă droghez.

Ce voiam era să uit. Cu ce m-am ales e o dependență.

John îmi arată un clip cu cei doi bebeluși ai săi, iar cel mai mare trimite bezele.

Charlie o să fie tătic.

Steph a găsit o broască pe care a numit-o Ou.

Îmi pun la îndoială decizia.

În ședința mea săptămânală individuală, Paul cu meditația îmi zice: „Nu există alegeri.”

Le–am spus asistentei și doctorului. „Da.”

„Totul”, zice el, „e inevitabil. Nu există alegeri în afară de cele cu care te simți în largul tău.”

Nu mă simt în largul meu.

Îi spun că am fost la Garden și că statuile anti-avort de acolo mi-au înrăit îndârjirea.

„Nu știu cum e să fii femeie”, zice el cu bunătate.

Așa e să fii femeie: „Mama a făcut nouă avorturi înainte să mă aibă pe mine”, îmi zice fata cea nouă din Bahrain.

„Am început să iau metadonă, apoi heroină, după ce-am făcut avort”, spune Akiko. „Aveam 13 ani.”

Așa e.

Îi spun lui Paul cu meditația despre un moment pe care l-am trăit cu ani de zile în urmă, în timp ce așteptam să traversez strada cu logodnicul meu. Cum, în clipa aia, în timp ce semaforul se schimba din roșu în verde și micul om iluminat a început să pâlpâie și au început și bipăielile, mi-am dat seama, la modul profund, că nimic nu avea sens.

A fost un moment de bucurie.

Dacă nimic nu înseamnă nimic, atunci totul e posibil.

În seara respectivă, nu puteam să adorm. Era lună plină. Mi-am dat seama că dacă n-aș fi făcut avort, aș fi fost gravidă în aproape șapte luni. Îmi imaginam cum aș fi arătat cu o burtică mare și rotundă, însă am realizat apoi că eram la dezintoxicare, și că nu puteam să dorm de la sevrajul continuu sau de la sindromul de sevraj post-acut, sau poate eram doar tristă, pentru că mă gândeam la un copil pe care am crezut că nu puteam să-l am.

Am mai fumat patru țigări Camel și am numărat stelele.

Articolul a apărut inițial pe VICE AU.