Când te apropii de 30 de ani, viața ta devine o serie de zile de naștere cu bere

Habar n-am ce-o să fac weekend-ul ăsta. Mă holbez la un vid de 48 de ore din Google Calendar, privat de propria mea identitate. Creez un eveniment, duminică dimineața, la 11: să-mi spăl puloverele de mână. Nu m-ajută. Sigur există ceva activitate nocturnă pe care să mi-o trec în program, dar nu-mi vine nimic. De ce? Pentru că weekend-ul ăsta niciunul dintre cunoscuții mei nu dă de băut de ziua lui.

Nu-mi dau seama dacă ține de schimbarea vieții de noapte la Londra sau de faptul că am trecut eu de la 20-și-un-pic de ani spre 25, dar, practic, azi toată viața mea socială se învârte în jurul berilor aniversare - și la fel se-ntâmplă cu toți oamenii pe care-i cunosc. E un fel de regresie la vârsta de șapte ani, fără pungi cu cadouri.

Cum vine asta? Am luptat pentru atâtea libertăți sociale și cei mai mulți dintre noi locuiesc în metropole. Cu toate astea, am ales să dozăm distracția în zile speciale personalizate - seara anuală a fiecăruia, când putem să alegem între „ia o de-aia mare de pahare de plastic și încearcă să înghesui 50 de oameni într-un apartament în care încap vreo 10" și „ne vedem seara târziu la bowling și dup-aia mergem la omul despre care ți-ai dorit cel mai puțin să vină, ca să mâncăm «gustări de bar»".

Ai putea să cred că-s miorlăielile de rigoare ale unui pămpălău londonez plictisitor din bula industriei media, care n-ar ști să se distreze nici dacă distracția l-ar lua de ciuf și l-ar târî până la un party într-o hală abandonată, dar uită-te și tu în calendarul tău: câte dintre evenimentele bătute în cuie sunt zile de naștere? Fac pariu că-s aproape tot ce ți-ai programat, punctate de ocazionalul eveniment de punere în cap: festivaluri pentru care-ți iei o săptămână de concediu ca să-ți revii, nunți care-s practic o scuză să te faci muci cu toți prietenii tăi și vacanțe în centrul unor orașe europene.

Calendarele noastre sociale seamănă cu cele ale fotbaliștilor: muncă din greu, chestiile obișnuite o dată pe săptămână și ocazionala rupere peste vară, ca să pară tot restul anului că e ceva de capul lui.

Motivul pentru acest entuziasm aproape păgân pe tema zilelor de naștere e, zice-se, faptul că facem parte din cea mai mofturoasă generație care-a existat vreodată. Dac-aș încerca luni să organizez o excursie inopinată la cârciumă în weekend, poți să pui pariu că până vineri cam toată lumea care-a zis că vine se va fi tras pe cur. Dar elementul aniversar adaugă o anumită doză de presiune socială. Ne simțim mai îndatorați social când e ziua cuiva, nu pentru c-am fi oameni buni și-am vrea să fim acolo pentru prietenii noștri - deși asta ne spunem - ci pentru că zilele de naștere sunt instantanee cu cine-s prietenii tăi în momentul ăla. La fiecare zi de naștere, gașca se amestecă un pic. Poți să ratezi o tură, două, dar nu vrei să fii complet scos din joc.

Celălalt avantaj al zilelor de naștere e că pot să fie plănuite cu până la patru săptămâni înainte (unii le plănuiesc chiar cu cinci săptămâni înainte, dar, de fapt, așa ajungi să pici în cealaltă extremă, în care îți zice lumea că vin, dar apoi uită; în plus, pare nițel dement). Plănuitul ăsta dinainte ajută, pentru că n-a fost niciodată mai greu ca acum să ieși spontan. S-au închis sute de cluburi de noapte, așa că alea care-au rămas sunt atât de supraaglomerate tot timpul, încât adeseori trebuie să-ți iei bilete dinainte, o chestie imposibil de complicată, din cauză că oamenii vor să-și păstreze toate opțiunile deschise până-n ultima clipă cu putință. În plus, nimeni n-are timpul sau energia să dea un șir de mailuri despre cum poate totuși mergem în Fabric peste patru luni. Dar zilele de naștere oferă o scuză validă ca să-i forțezi pe oameni să scoată din buzunar 10 lire pentru un set de DJ-ală de patru ore cu Andy C, sau orice alt mod în care-ți place ție să-ți cheltui banii, ceea ce-nseamnă că puteți toți să vă luați bilete înainte să se epuizeze.

Știu că n-a fost dintotdeauna așa. Citesc Meet Me in the Bathroom, în care Lizzy Goodman povestește despre scena muzicală din New York, de la jumătatea anilor 2000, și am senzația că citesc despre altă lume, în care oamenii pur și simplu apăreau la baruri sau la noaptea săptămânală de club, pentru că știau că tot restul lumii era acolo. Oamenii ieșeau de dragul ieșitului și se-ntâmplau chestii extraordinare în locurile alea. Îmi aduc aminte de o lume ca aia. Cred că i-am prins finalul - miercuri nebune în cluburi amenajate în foste toalete publice, DJ-i rezidenți, întâlnirile cu aceiași oameni în fiecare săptămână, ieșit pentru că de ce să stai acasă.

N-aș scrie asta dac-aș mai fi încă adolescent. Mai există nopți în oraș pentru cei care pot să se-mbete în fiecare seară fără să mahmurească vreodată, care se pot trezi la 11 dimineața și se pot duce să-și ia un croissant de la Tesco, pentru ca apoi să spună că asta a fost o „zi plină". Există chiar un documentar făcut de VICE, Locked Off, în care vezi cât entuziasm există pe scena de petreceri ilegale din afara orașelor, și mai există și petreceri ca Micron de la Manchester, unde încă mai vine publicul tânăr. Dar genul ăsta de noapte în oraș n-a fost dintotdeauna apanajul celor sub 21 de ani, pe când acum așa pare.

Pentru noi, ceilalți, viața e plină de nopți lungi în care muncești acasă, întâlniri încărcate emoțional, în care te pui la curent cu viața unui prieten care tocmai trece printr-o despărțire, supradoze de Netflix pe epuizare și tentative de a păstra legătura cu familia. Da, probabil mai există câteva seri pe săptămână când suntem „liberi", dar e imposibil ca zilele alea să se alinieze cu zilele în care avem și prietenii prin preajmă.

Deci cred c-a venit momentul să aceptăm situația. Asta ne e viața socială acum și pururi: un ciclu nesfârșit de evenimente pe Facebook care se țin într-un loc care va fi ulterior confirmat, „poate bem ceva după sau mergem și-n altă parte" - o cină la care împărțitul notei durează cât ți-a luat și să mănânci.