Olandezii ăștia îți arată cum ne vindem ca români pentru like-uri pe Facebook

„Letters to Society” are premiera pe 3 iunie la MNAC. Așa ai ocazia să prinzi ceva din călătoria printr-un mediu online, așa cum e văzut de duo-ul olandez Smit&Andersson.

E întuneric. Suntem vreo 30 de oameni într-o cameră și un singur spot se aprinde, în mijloc este un actor. În următoarele 40 de minute, hainele îi sunt smulse de pe corp, abdomenul îi este conturat, primește o pereche de pătrățele, pomeți ridicați și o pleată gelată, pregătită pentru o incursiune nocturnă în Loft și un check-in pe Facebook.

În câteva minute, sala se umple de un fum dens, iar arhetipul popularității online se ridică deasupra noastră, fericit pentru că este vizibil și vizibil pentru că este fericit. Cam așa arată ultimul performance despre viața în online-ul românesc, așa cum este ea văzută prin ochii a doi artiști olandezi, Hendrik Hantschel și Hannes Andersson.

Este un dialog gol, care te lasă cu o durere surdă în stomac și o întrebare serioasă despre ce înseamnă prezența noastră online, la ce renunțăm ca să ne încadrăm în standarde și ce câștigăm prin aprecierile goale de conținut ale altora. Atunci când privești viața online de sus, mai poți să te recunoști?

Ca să găsesc un răspuns, i-am oprit la o discuție pe cei doi artiști olandezi, ca să-i întreb câte ceva despre viața online românească și cum văd ei comunicarea online, identitatea umană într-o lume în care intimitatea e aruncată la gunoi pentru vizibilitate și ce spun toate acestea despre condiția umană. Nu am încercat să filosofăm, dar tipii ăștia m-au lăsat cu o teamă groaznică de a mai posta selfie-uri pentru ceva vreme.

Pentru Hendrik Hantschel și Hannes Andersson, întreaga ideea de a face artă pe baza vieții online a plecat de la prea multe discuții cu privire la cum conectivitatea lumii moderne schimbă imaginea noastră despre sine și așteptările noastre de la alții. În acest haos, uităm că nu suntem speciali atunci când pozăm aceeași stradă cu umbrele colorate din București.

„Ne-am gândit la ce suntem noi ca oameni și avem teoria asta, îi spunem teoria Smit&Andersson. Adică modul în care utilizăm rețelele sociale duce la o imagine distorsionată a sinelui, o imagine care nu este tocmai exactă, ca într-o oglindă. Pentru că așteptăm mereu o reacție la ce postăm online. Vrem să arătăm lumii că existăm, că avem o casă, o mașină, avem prieteni și mergem în vacanțe în Barcelona. Toată lumea e specială, dar toată lumea este asemenea. Avem de-a face cu un clivaj din ce în ce mai adânc între persoana care suntem și cea pe care o prezentăm pe rețelele sociale”, mi-a spus Hannes.

Acest performance art se prezintă sub numele „Letters to Society”, pentru că viața noastră online este o scrisoare către o societate, una care nu ne răspunde, dar asta nu ne oprește să ne strigăm opiniile despre lume și oameni în direcția ei. „Am vrut să creăm o narațiune, care arată ca un newsfeed. Să aibă aceste dialoguri continue și prin care scrollăm fără oprire, dar care sunt corupte de alte lucruri: informații, cu reclame, imagini, senzații și intimitate. Există un singur feed de informații, cu detalii despre viața ta, viața altora, știri, etc.”, a completat el.

Hendrik se gândește în schimb la toate scrisorile pe care le-am putea scrie, asta dacă am realiza că nu trebuie să comunicăm în expectativa permanentă a unui răspuns. Adică așa cum faci acum, când stai cu ochii în alea trei puncte care dansează în fiecare chat de Facebook. „Ceea ce am făcut la început era să scriem scrisori, este un lucru foarte frumos să scrii o scrisoare, în tihnă, fără să judeci o situație cu rapiditate, fără să aștepți neapărat un răspuns. Cred că asta pierdem în modul în care ne folosim acum de rețelele sociale. Postăm pentru reacție, pentru aprecieri. Nu stăm să ne gândim îndelung la ceea ce vrem să spunem cu adevărat, de asta ceea ce am făcut este o scrisoare către societate, dinspre societate”, a adăugat Hendrik.

Oamenii ăștia și-au mutat, pentru două săptămâni, viața în online-ul românesc, de unde au adunat rămășițe, cuvinte, cromatici, corpuri și senzații. Marea dezamăgire rămâne lipsa noastră de pe Twitter.

Dacă ți-ai imaginat că ești special în online, s-ar putea să fii dezamăgit de impresia pe care le-ai lăsat-o lui Hendrik și Hannes. Pentru că, oamenii se comportă foarte similar, dar sunt mai interesanți când imaginile lor sunt proiectate printre filtre și hashtag-uri superficiale la MNAC. Și da, au vrut conținut românesc să fie o legătură cu audiența lor. Cei doi mi-au explicat că dacă ar fi luat imagini de pe Facebook din America, lucrurile nu erau cu mult diferit, dar impactul era mult diminuat.

Ăsta e momentul în care să te întrebi, în cazul tău, de exemplu, cât de reală este comunicarea online, printre meme și comentarii în care doar țipăm unii la alții, fără să îi mai ascultăm pe ceilalți.

Dacă te-ai gândit vreodată cât de bizar este să scrollezi printre imagini cu tipe în costume de baie și tipi la pieptul gol, atunci nu ești singurul. Generația prezentului a lăsat în urmă ideea de intimitate, iar această lipsă este exploatată și în performance art-ul de la MNAC.

„Voiam să vedem cât de bizar este să te dezbraci în fața unei audiențe și să lași pe cineva să-ți contureze un abdomen cu pătrățele, să te machieze. Noi facem asta în online și voiam să scoatem în evidență acest comportament. Asta facem, asta este exact ce facem. Și este cam fals”, mi-a zis Hendrik.

În schimb, fumul dens spune altă poveste, aceea a izolării din care acceptăm să facem parte pentru a fi vizibili, vizibili și fericiți. Ei au vrut să aibă fum în cameră pentru momentul ăsta de dezorientare și pentru audiență. „Să avem atât fum, încât să nu poți să vezi persoana de lângă tine, să te simți singur printre toți ceilalți”, mi-a mărturisit Hendrik.

Eu una am plecat acasă gândindu-mă la ce am avut în cap când am postat ultimul selfie, cu o durere surdă în stomac și o dorință de a evita pentru ceva vreme viața online. Mi-a trecut imediat ce am vrut să umplu cu ceva timpul mort din Uber.

Cine suntem ar putea să fie o întrebare mai importantă ca niciodată, însă clar este că nu suntem cine pretindem că suntem online.