Publicitate
Film

Dacă adolescenții români s-ar uita la filmele astea, viitorul ar fi mai bun

Sunt și despre haosul organizațional al societății, divorțul părinților, moartea cuiva apropiat.

de Crăița Nanu
19 Februarie 2019, 11:10am

Screenshot via We are little zombies

„Vrei să vezi filme bune la Berlinală, du-te la cele din secțiunea Generation”, aud din mai multe părți. Mă aflu la cea dea 69-a ediție a festivalului, unul dintre cele mai importante evenimente europene din lumea filmului, unde au loc anual sute de proiecții.

Eu aleg în primul rând secțiunea Generation, unde rulează filme dedicate copiilor, organizate pe segmente de vârstă, la care se vine cu clasa sau în grupuri organizate și se stă la discuții după (doar în germană, din păcate). Am mers la filme pentru adolescenți și am dat de povești care mi-au deschis mie, la 38 de ani, ochii și lumea. Mă întreb cine aș fi fost în prezent, dacă îmi dădea cineva la 10-14 ani să văd filme de genul ăsta. Chestia asta îmi trezește optimismul, știu că viitorul va fi în mâini bune, dacă toți adolescenții ar fi expuși la astfel de subiecte.

Am văzut filme despre situații cu care copiii din orice țară se întâlnesc din ce în ce mai des: haosul organizațional al societății, divorțul părinților, moartea cuiva apropiat. Toate subiectele sunt tratate cu lejeritatea lucrului care se întâmplă nu ca să te doboare, ci pentru că, din păcate, uneori așa merge viața, iar tu ar fi bine să fii pregătit să înțelegi și să treci mai departe fără daune majore. Sună fantasmagoric, dar puse cap la cap, filmele astea dau copii maturi, raționali și pregătiți de viață mai bine decât majoritatea adulților pe care îi cunosc eu acuma.

Daniel fait face

de Marine Atlan, Franța 2018
Vârsta recomandată: 10 ani

Daniel-fait-face-film-still
Daniel în momentul descoperirii nudului feminin

„Cred în tot ceea ce mă poate ajuta.” Asta spune doamna infirmieră în discuție cu Daniel, care a ajuns la ea pentru că îi curgea sânge din nas. Daniel fait face este despre un băiat de zece ani, la școală, într-o zi fabulos de importantă: cea în care o vede din întâmplare pe cea mai frumoasă colegă a lui dezbrăcată. Și lumea își pierde conturul, muzica și dansurile de la muzicalul pe care îl repetă la cursuri devin perfect mulate pe starea lui.

Nu îi mai pasă nici că tot astăzi, la școală, se va întâmpla un exercițiu foarte serios, care trebuie să îi învețe să reacționeze în situații de pericol major. Când e un moment potrivit să le spui unor copii de școală generală că se pot aștepta oricând ca un om rău cu armă să intre în clădire și să încerce să-i omoare? Fără să arate nimic dur, Daniel fait face imprimă semnul ăsta de întrebare, pe ritm de tango, în ochii unui băiețel care se îndrăgostește pentru prima oară.

Espero tua (re)volta

de Eliza Kacap, Brazilia 2019
Vârsta recomandată: 14 ani

O gașcă de copii de liceu cu scaune în brațe intră pe stradă, mașinile claxonează, încetinesc, una doar bagă viteză și trece printre ei și știi că dacă n-ar fi sărit în lături, i-ar fi lovit serios. O doamnă în costum alb strigă: „Sunt de acord cu voi, dar eu vreau să muncesc, lăsați-mă să ajung la timp la serviciu”. Cererea nu are succes: „Fix asta vrem, să întârzie la serviciu ca să le povestească colegilor că a fost blocată în trafic de niște copii care demonstrau pentru dreptul la educație”, spune Marcela Jesus, o puștoaică de 17 ani care a bifat toate revoltele elevilor din Brazilia din 2015 până în prezent.

Compus din imagini de arhivă și videouri filmate de copii, documentarul Espero tua (re)volta este povestit de trei dintre tinerii care au organizat ocuparea unei școli, au mărșăluit, au explicat la portavoce, telefon sau din om în om exact ce vor. Apoi și-au luat gaze lacrimogene și bătăi. Sunt la curent cu toate mișcările politice, toate schimbările de oameni în funcții de putere, știu ce au greșit la început și văd și ei, cu o deznădejde care nu le stă deloc în fire, că istoria se repetă.

Une colonie

de Geneviève Dulude-De Celles, Canada 2018
Vârsta recomandată: 12 ani

Filmul curge ca o joacă de copii. Cele două surori, una de nouă ani, cealaltă de 12, sunt cât se poate de diferite. Mylia, sora cea mare, este timidă, nu știe să-și facă prieteni la școala cea nouă și se duce fericită cu oricine îi dă atenție. Este pacostea copilăriei să înveți să reziști, să înțelegi ce-ți place ție la oameni, de cine ai nevoie, de cine nu? Fix paranteza aia mică între copilărie și adolescență este de fapt cea mai grea. Dacă adaugi și părinți care nu se mai înțeleg, lucrurile pică și mai tare în incertitudine.

Sora mică a Myliei este un foc de artificii de energie și entuziasm. Se zbuciumă într-un dans contemporan doar al ei, o trage pe Mylia de mână să i se alăture. „Sunt prea bătrână pentru asta”, spune fata. Apoi apare în vizorul personal un băiat brunet, cu pasiune pentru colaje și o plasă de sărituri doar a lui și toată lumea prinde culoare și pene la petrecerea de Halloween. Dacă nu ar fi problemele adulților, copiii s-ar descurca de minune pe lumea asta, ajutându-se unii pe alții.

Where we belong

de Jacqueline Zünd, Elveția 2019
Vârsta recomandată: 11 ani

Where-we-belong-film-still
Surorile gemene în ultima seară la mare cu mama, înainte să plece la tatăl lor.

„E important pentru mine ca timpul petrecut cu ei să fie egal, altfel îmi e teamă că vor zice că îl iubesc pe unul mai mult decât pe celălalt”. Asta auzi de la una dintre surorile gemene care spun că și-ar fi dorit să aibă inspirația să le spună părinților lor să nu se mai certe, că poate așa nu ajungeau să se despartă. Documentarul Where we belong este cu cinci copii din familii destrămate și părerea lor despre situația în care se află.

„A fost greu să găsesc părinți dispuși să își lase copilul să vorbească despre asta, este un subiect destul de bine ascuns de obicei”, a povestit regizoarea la final. Compus din interviuri și imagini de atmosferă, Where we belong este un film-terapie pentru copiii și adulții care se confruntă cu așa ceva. Cele câteva concluzii par la mintea cocoșului, dar sunt de fapt extrem de greu de gestionat în contextul haosului emoțional pe care îl implică despărțirile: niciun copil pe lumea asta nu vrea să aleagă între mama și tata, nu vrea să îl audă pe unul vorbindu-l de rău pe cealălalt și nu vrea să-și vadă părinții triști.

„Te distruge când ambii părinți încearcă să te mituiască. Ajungi să nu știi pe cine să crezi, care poveste e aia adevărată”, povestește unul dintre frații care au trecut inclusiv printr-un adăpost de copii pentru că părinții s-au certat prea tare pe custodie. „Dacă te apucă supărarea, încerci să te calmezi și să îți vezi de ce făceai înainte sau te plimbi, schimbi gândul”, spune un băiat de 13 ani. Terapia parcă vine de la sine de la o anumită vârstă în jos.

Knives and Skin

de Jennifer Reeder, SUA 2019
Vârsta recomandată: 14 ani

Knives-and-skin-film-still
Fata dispărută, Laura Palmer de 2019

„Dacă nu ești o curviștină pizdoasă sau o nenorocită provocatoare, atunci ce ești?

Nimic, nu sunt nimic”, este o conversație între două rivale.

Într-adevăr, „curviștină pizdoasă” sau „nenorocită provocatoare” sunt singurele categorii, dacă te uiți la un film de Hollywood cu liceeni, iubiri de liceu și happy end. Knives and Skin vine tot din SUA, dar un pic mai a cote, via festivalul de film independent de la Sundance și dă de pereți cu clișeele, dar fără să ocolească happy end-ul.

Fetele trebuie să învețe să nu mai pună botul la băieții care se poartă urât cu ele, ceea ce e complicat în contextul competiției constante din liceu și a unor părinți mult mai dereglați și imaturi decât propriii copii. Și mai ales devine dificil când una dintre colege, cea mai populară dintre ele, dispare și totul pică în necunoscut, iar frica intră și în copii, și în părinți. E un pic de Laura Palmer acolo, cu sărituri din realitate cât să te bucuri că ești în film, unde orice se poate, inclusiv un cadavru cântător.

„Cred că, dacă aș fi dispărut eu, zece zile dura până se prindea cineva”, spune o fată. „Mă prindeam eu în secunda numărul unu și mă panicam din start”, îi răspunde prietena ei. Într-un final toate fetele învață să-și vadă propriul interes de zici că ești într-un promo reușit pentru #metoo. Apoi afli că filmul a fost scris cu mult înainte să înceapă nebunia și te gândești că, cu sau fără hashtag, generații întregi de liceence s-ar bucura de fimul ăsta pe soundtrack acapella cu Blue Monday, de New Order.

We are Little Zombies

Majkoto Nagahisa, Japonia 2019
Vârsta recomandată: 14 ani

„Dacă viața seamănă cu Castelul de Kafka, atunci mi-e un pic frică.” Tot despre pierderi este și We are Little Zombies, o comedie romantică psihedelică, de la care ieși cu întrebarea: ce tocmai am văzut?

Patru copii de 13 ani se întâlnesc la înmormântările părinților lor. Sinucidere, ardere, accident, sufocare. Click, fetița, face o poză la fumul care se ridică din furnal. „Acolo arde mama”, îi spune gunoierului. „Pun mai mulți la incinerat în același timp, posibil fumul să fie combinat”, vine răspunsul. Cei patru sunt copiii care nu pot să-și plângă părinții și decid să plece singuri în lume, ca niște adevărați războinici, bine, asta imediat după ce fac o formație și devin vedete de-o vară. Părinții sunt oribili, de încadrat pe categoria așa nu. Doliul se dezvoltă în imaginație, iar copiii trec de la un nivel la altul în imagini pixelate de joc vechi. Poate cea mai veselă poveste despre pierderi totale, care ori termină o viață, ori o resetează complet.

Regizorul japonez mic de statură, cu codițe împletite lungi râde la sală, spune în engleză „mulțumesc” de cinci ori consecutiv, apoi explică în japoneză că: „Povestea este inspirată din viața mea. Poate vi se pare că e un film aglomerat, dar este primul meu film și am vrut să pun totul în el. Copilul care se naște la final este al meu, imaginile sunt filmate de mine în spital”. Moment în care revezi în cap tot filmul și dai un cu totul alt sens termenului de cinema imersiv.

Filmele astea sunt atât de noi, încât abia se discută despre ele. Nu se știe încă care sau câte din ele vor ajunge pe vreun mare ecran de la noi.

Editor: Ioana Moldoveanu