Cu cât mi-am permis să simt anxietatea, cu-atât m-a deranjat mai puțin

Ani de zile am crezut că-mi gestionez destul de bine anxietatea. Deși am fost diagnosticată cu tulburare de stres post-traumatic (PTSD) și tulburare de panică la 20-și-ceva de ani, combinația de terapie și antidepresive mi-a ținut sub control cele mai nasoale simptome. Când ieșea la iveală panica adânc îngropată, mă bazam pe niște metode de a-i face față, testate și funcționale, ca să mă simt mai bine. În general, funcționau. Făceam dușuri lungi și fierbinți, mă cuibăream sub păturica mea și trăgeam un pui de somn. Dacă chiar mă chinuiam, luam o jumătate de Xanax și mă calmam instant.

Dar în 2017, când aveam 30 de ani, s-a întâmplat ceva și totul a luat-o razna. După ce am observat cantități mici de sânge în urină, m-am dus la urolog, cu gândul că am pietre la rinichi în stadiu incipient sau vreo infecție urinară ușor de tratat. Sursa sângerărilor s-a dovedit a fi patru tumori pe pereții vezicii mele - cancer. Erau chiar tumori cu grad ridicat de risc, ceea ce înseamnă că se dezvoltau rapid și aveau șanse mai mari să intre în metastază.

Din fericire, tratamentul pentru cancerul de vezică urinară a fost destul de blând - doar o operație rapidă, de patru ore, și chimioterapie aplicată direct pe vezică; tot din fericire, sunt în remisie de-atunci. Cu toate astea, în zilele imediat următoare diagnosticării, anxietatea m-a înghițit pe de-a-ntregul. Nu puteam să mă gândesc la operația care urma sau la tratament fără să simt că o să mă prăbușesc. Chiar și după operație (o reușită!) și examinările post-operatorii (toate bune!) nu puteam să aud cuvântul „cancer” fără să mă gândesc instantaneu la moarte și la cum o să-mi las copiii, care aveau pe-atunci patru, respectiv cinci ani, orfani de mamă. Ca să combat situația, făceam dușuri din ce în ce mai fierbinți. Dormeam cu orele. Mi-am crescut dozajul de Xanax de trei ori. Nimic nu mă ajuta. Anxietatea era constantă, sufocantă.

În cele din urmă, într-o seară am cedat. În timp ce soțul meu a rămas cu copiii, mama m-a dus cu mașina la camera de gardă. Simțeam c-o să-mi jupoi pielea cu unghiile dacă mai trebuia să îndur panica asta, fie și încă o oră. La triaj, le-am spus asistentelor, printre lacrimi, povestea mea: puteam să supraviețuiesc cancerului. Dar acestei terori care-mi făcea greață și mă copleșea? Dacă nu găseam rapid o cale de scăpare, trebuia să mă sinucid.

Cu ajutorul unor pastile de Ativan, al unei asistente prietenoase și al unui psihiatru competent, am reușit să mă adun. Nu voiam să mor - nu chiar - doar voiam să înceteze panica. Cu ajutorul lor, am plecat în seara aia de la spital și am găsit un program de tratament ambulatoriu, care urma să mă învețe metode de a face față și de a-mi gestiona anxietatea, „pe bază de mindfulness”.

Eram dispusă să încerc orice în punctul ăla, dar terapia prin mindfulness - care se definește drept autoreglarea atenției cu o atitudine curioasă, deschisă și de acceptare - mă făcea să fiu foarte sceptică. Cum putea meditația să-mi șteargă ani de zile de panică reprimată, când nici măcar Xanaxul și antidepresivele nu puteau s-o gestioneze complet? Cu toate astea, ce nu știam eu la momentul respectiv e că mindfulness-ul era demonstrat ca fiind extrem de util pentru pacienții care suferă de o gamă largă de tulburări anxioase. Într-un test clinic finanțat de NIH și publicat în 2017, cercetătorii au constatat că pacienții cu tulburare anxioasă generalizată, care urmau un program de reducere a stresului de opt săptămâni, bazat pe mindfulness, au înregistrat la finalul testului o scădere semnificativă a hormonilor legați de stres și a reacției inflamatorii. Un alt studiu, chiar mai impresionant, din 2018, a arătat că pacienții își pot reduce eficient simptomele de anxietate chiar și după o sesiune de meditație de o oră.

În prima zi cu grupul de anxietate, ne-am așezat în niște scaune incomode de plastic, într-un cerc larg, și ne-am împărtășit speranțele legate de program. Când mi-a venit rândul, am dat din umeri. „Păi… păi, cred că vreau să nu mai am anxietate?”, am zis.

Reacția terapeutei m-a surprins. A chicotit și a dat din cap. „Deci vrei să facem minuni?”, m-a întrebat.

Eram confuză. Minuni? Sigur, cred că mă așteptam la o minune - la fel ca atunci când m-am dus la doctor pentru o infecție la ureche și mi s-a prescris o combinație „miraculoasă” de medicamente care m-au scăpat de ea. Nu așa funcționează tratamentul? Dar, după cum am aflat mai târziu, mindfulness-ul folosește o abordare profund diferită. Terapeuta mi-a explicat răbdătoare că prin metodele de mindfulness precum conștientizarea, meditația și respirația poți mai degrabă să schimbi relația cu anxietatea, decât să încerci s-o elimini cu totul.

Nu ăsta era răspunsul pe care voiam să-l aud. M-am gândit instant la scena din filmul ăla, The Breakup, în care Jennifer Aniston și Vince Vaughn se ceartă pe tema: cine va face curat după petrecere. „Vreau să vrei să speli vasele”, se răstește ea, iar el explodează, la rândul lui, în replică: „De ce aș vrea să spăl vasele?!”. Exact așa mă simțeam. De ce aș vrea să coexist cu anxietatea? De ce nu puteam să scap de ea pe veci, la fel cum aș vrea cu orice alt fel de problemă medicală?

Majoritatea pacienților care vin să-și trateze anxietatea au plângeri asemănătoare, spune Andrea Quinn, director interimar al Centrului pentru Studii de Psihologie, de la Universitatea Rutgers. „Poate fi greu să convingi oamenii și nu e un tratament ușor”, îmi spune. „Clienții vin și cred că anxietatea o să dispară pur și simplu. Trebuie să le spunem: Nu, tratamentul pe care vrem să-l faci implică să nu mai eviți lucrul care te îngrozește și să trăiești acele anxietăți. În general, oamenii nu sunt convinși.”

Ca majoritatea pacienților în regim ambulatoriu, ce am făcut până în punctul ăla era să încerc să scap de anxietate în timp ce mă luptam s-o țin ascunsă sau să o ignor, mai degrabă decât să-i fac față pe măsură ce avansa. Metodele mele testate și eficiente de a-i face față erau, de fapt, după cum am aflat, comportamente de evitare - chestii care alină anxietatea pe moment, dar o agravează foarte tare pe termen lung. „Pacienții ajung astfel să perceapă anxietatea ca ceva periculos sau de netolerat și cred că nu-i pot supraviețui fără acele strategii de a o gestiona, pe care le-au dezvoltat”, spune Quinn. „Cu toate astea, pe măsură ce ajung să se confrunte cu situații din ce în ce mai provocatoare, anxietatea devine un obstacol prea mare pentru ei. În cele din urmă, comportamentele de evitare nu mai sunt eficiente și abia atunci vin oamenii la tratament.”

Cum de e atât de eficientă terapia prin mindfulness? „Ce observăm e că, atunci când pacienții se uită la ceea ce simt și la locul din corp unde e situată anxietatea, la experiența lor cu ea, aceasta dispare de la sine”, spune ea. „Scopul nu e să eliminăm anxietatea - e să ajutăm pacientul să o simtă într-un fel care nu-l copleșește la fel de rău.”

Așadar, am început să învăț cum se face. În fiecare dimineață, la curs, încercam un nou exercițiu de mindfulness, ca să putem exersa observarea propriilor gânduri și senzații fizice, fără să ne judecăm. A fost surprinzător de greu. După primul exercițiu, în care cursanții trebuiau să-și imagineze gândurile cum alunecă înăuntru și afară din minte, ca frunzele pe un pârâu - am fost atât de copleșită de gânduri anxioase, că-mi curgeau lacrimile pe obraji. În ciuda disconfortului, am continuat să exersăm și să învățăm să privim propria anxietate din postura unor observatori curioși. Unde e situată anxietatea ta, în corp? Terapeuții ne întrebau: Are o culoare? O formă? Ce cotă îi dai, pe o scară de la unu la zece? În cele din urmă, gândurile și sentimentele care înainte mă disperau au început să-mi devină familiare - chiar plictisitoare.

Cu cât îmi permiteam mai mult să simt pe bune anxietatea, cu-atât mă deranja mai puțin, în cele din urmă. De-a lungul tratamentului, anxietatea a fost redusă la o chestie ciudată și inconfortabilă pe care o făceau din când în când creierul și corpul meu, o chestie pe care puteam să mă concentrez, ca să încerc s-o controlez, sau ceva prin care puteam pur și simplu să trec, conștientă că, în cele din urmă, are să dispară. Cu cât făceam asta mai des și mă concentram să fiu atentă la prezent, cu-atât mai repede trecea - și, în mod straniu, cu-atât mai rar și apărea.

După ce am terminat terapia ambulatorie, peste o lună și jumătate, aveam ceva la care nu m-aș fi așteptat, nici într-un milion de ani: abilități de a face față anxietății. De data asta, unele pe bune. O adevărată minune.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.